ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3570/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 25.02.2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ. au chemat în judecata pârâtul Ministerul Justiției, solicitând:

- obligarea pârâtului - Ministerul Justiției să emită pentru fiecare reclamant, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) a unor noi ordine de salarizare, în vederea recalculării indemnizației de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și funcția îndeplinită în cadrul instanței;

- obligarea pârâtului la acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenței salariale rezultată din aplicarea de procente și aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior datei de 1 ianuarie 2011;

- obligarea pârâtului, ca, la emiterea ordinelor de salarizare, să țină cont în cazul promovărilor în funcție și al numirii în funcții de conducere a judecătorilor, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, care urmează să fie incluse în indemnizația de încadrare brută lunară de la data de 31 decembrie 2009, chiar dacă respectiva vechime în muncă/în funcție a fost îndeplinită ulterior acestei date.

Prin sentința civilă nr. 1896 din 03 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justitiei și a obligat pârâtul să emită, pentru fiecare reclamant, ordine de salarizare prin care să recalculeze indemnizațiile de încadrare conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, începând cu data de 09.04.2015.

De asemenea, a obligat pârâtul să plătească reclamanților diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 09.04.2015 și până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare, precum și să țină seama, la emiterea ordinelor de salarizare, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, procente ce vor fi incluse în indemnizația de încadrare.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției, criticând hotărârea atacată pentru motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și solicitând casarea acestei, iar în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Se arată că, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a reținut în mod eronat că dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor aflați în situația prevăzută de norma legală, în condițiile în care această normă de excepție vizează expres și limitativ personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, iar în sistemul de justiție, categoria funcționarilor publici și a personalului contractual, acestea fiind singurele categorii salarizate la același nivel cu personalul din Parlament.

Consideră că instanța de fond a extins aplicarea normei legale la categorii de personal cărora respectiva normă nu li se adresează, în condițiile în care instanța nu are atribuții în ceea ce privește aplicarea ori completarea normei legale, prin interpretarea intenției legiuitorului.

De asemenea, susține că, în mod greșit, prima instanță a dispus obligarea sa ca, la emiterea ordinului de încadrare salarială, să țină cont de promovarea personalului în funcții, numirea în funcții de conducere ori de procentele aferente vechimii în funcție avute la data promovării, care urmează să fie incluse în îndemnizația de încadrare brută lunară, chiar dacă respectiva vechime a fost îndeplinită ulterior acestei date, întrucât la momentul când intimații-reclamanți vor promova ori vor fi numiți în funcții de conducere, vor fi încadrați potrivit legii de salarizare existente la acel moment, motiv pentru care apreciază că acest capăt de cerere este inadmisibil.

Totodată, consideră că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea sa la plata diferențelor salariale, în condițiile în care instanța angajatoare este cea care are această atribuție.

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare față de recursul declarat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 23 noiembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 31 mai 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat în cauză.

Cu titlu prealabil, se constată că inadmisibilitatea invocată de către recurentul-pârât Ministerul Justiției în ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea acestuia ca, la emiterea ordinelor de încadrare salarială, să țină cont de promovarea personalului, numirea în funcții de conducere ori de procentele aferente vechimii în funcție, care urmează să fie incluse în îndemnizația de încadrare brută lunară reprezintă un motiv de recurs, urmând a fi analizat ca atare.

Pârâtul Ministerul Justiției a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că instanța de fond ar fi reținut în mod eronat că dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor aflați în situația prevăzută de norma legală.

Înalta Curte constată că problema centrală a cauzei, ce face și obiectul criticilor din recurs, constă în lămurirea înțelesului dispozițiilor alin. (5)

1

al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanței de urgență prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015 și care prevede următoarele:

"(5

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Prima instanță a reținut că art. 5

1

în O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și judecătorilor, deoarece acest text de lege se referă și la personalul din aparatul de lucru al celorlalte instituții și autorități publice decât Parlamentul și, câtă vreme cât legea nu distinge, potrivit regulii de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici instanta, care interpretează textul de lege, nu va distinge, astfel că a apreciat a fi neîntemeiată apărarea pârâtului că acest text de lege se aplică doar funcționarilor publici și personalului contractual din sistemul justiției.

Astfel, se observă că sintagma "salarizat la același nivel" nu trebuie înțeleasă ca o normă de trimitere la categoriile de funcționari și personal contractual salarizat la același nivel cu aparatul Parlamentului, ci corespunde noțiunii de "același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014", utilizată în alin. (1) și (2) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care executivul a intenționat păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la același nivel cu cel din luna decembrie a anului 2014.

Concluzia instanței de fond este corectă, fiind susținută nu numai de raportul comun din 17.03.2015 al Comisiei pentru muncă și protecție socială și, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanțe și bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (5

1

) al art. 1 a fost propus pentru clarificarea textului și eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, dar și de interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului 'plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice".

Argumentul recurentului-pârât referitor la extinderea, de către instanța de fond, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia, nu poate fi reținut, instanța de judecată având dreptul, dar și obligația, de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât și în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanță cu intenția legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât și din celelalte prevederi ale actului normativ, dar și din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Instanța de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situație juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deși expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenției legiuitorului în operațiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...) dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiași nivel de salarizare între personalul din celelalte autorități și instituții publice și personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiași nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme și să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorități sau instituții publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime cu alte persoane din cadrul aceleiași autorități sau instituții publice care au un nivel de remunerare superior. (...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile ori diferențele salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislația internă cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

Prin urmare, refuzul recurentului Ministerul Justiției de a recunoaște că dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică și magistraților este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme, Înalta Curte apreciind că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală.

Cât privește dispoziția primei instanțe de obligare a pârâtului să țină seama, la emiterea ordinelor de salarizare, de procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, avute la data promovării, procente ce vor fi incluse în indemnizația de încadrare, se constată că această dispoziție este subsecventă și în legătură cu dispoziția principală referitoare la obligația pârâtului de a emite ordinele de salarizare prin care să recalculeze indemnizațiile de încadrare, conform art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, începând cu 9 aprilie 2015.

Cât privește dispoziția de obligare a pârâtului să plătească reclamanților diferențele salariale, instanța de fond a avut în vedere calitatea Ministerului Justiției de ordonator principal de credite, și această dispoziție fiind subsecventă admiterii capătului principal de cerere.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1896 din 03 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1896 din 03 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2017.