ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1295/2019

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 aprilie 2017, pe rolul Tribunalului Arad, sub nr. x/2017, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Justiției, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând prejudiciul moral suferit pentru plasarea sa în detenție, în mod nelegal, în perioada 08 mai 2014 - 27 mai 2014, pentru executarea unei pedepse cu închisoarea, pedeapsă care fusese deja executată. Intimatul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii față de Ministerul Justiției, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea acțiunii, în temeiul excepției lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 102 din 27 iunie 2017, Tribunalul Arad a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul și Statul Român, prin Ministerul Justiției, pentru angajare răspundere civilă delictuală. Cererea de apel: Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligării pârâților la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând prejudiciul moral suferit pentru plasarea sa în detenție în mod nelegal, în perioada 08 mai 2014 - 27 mai 2014, pentru executarea unei pedepse cu închisoarea, pedeapsă care fusese deja executată.

Decizia pronunțată în apel: Prin Decizia nr. 202 din 23 noiembrie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 102 din 27 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Arad.

Cererea de recurs: Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru ca aceasta, în urma rejudecării apelului, să cuantifice despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit pentru plasarea sa în detenție, în mod nelegal, în perioada 08 mai 2014 - 27 mai 2014. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ., prin faptul că a refuzat să analizeze toate motivele invocate de reclamant. Astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul ar fi fost deținut în baza unei condamnări pronunțate de un tribunal și că nu sunt incidente prevederile art. 5 parag. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform cărora orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri, în condiții contrare acestui articol, are dreptul la reparații. În acest sens, instanța de apel a reținut că, prin Sentința penală nr. 210 din 17 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2014, a fost anulat vechiul mandat de executare a pedepsei închisorii nr. x/2011 și s-a dispus emiterea unui nou mandat, conform Sentinței nr. 210 din 17 martie 2014. Instanța de apel a arătat că inculpatul nu a formulat cale de atac împotriva Sentinței penale nr. 210 din 17 martie 2014, astfel că legalitatea emiterii mandatului de executare a pedepsei nu poate constitui obiectul de analiză pe calea unui proces civil. De asemenea, instanța de apel a reținut că motivele invocate, și anume că nu ar fi fost citat în cauza penală și că nu i s-a comunicat sentința penală, exced analizei prezentei cauze. În primul rând, Sentința penală nr. 210 din 17 martie 2014 a fost pronunțată de Tribunalul Timiș, în urma unei proceduri obscure, în care nu a fost citat, iar sentința respectivă nici nu i s-a comunicat. Astfel, nu i se poate reproșa că nu a atacat o hotărâre penală, pronunțată într-un proces în care nu a fost citat, și care nici nu i s-a comunicat. Recurentul a susținut că toate împrejurările pe care le-a invocat și care conturează nelegalitatea măsurii reîncarcerării sale, în lipsa oricărui temei, trebuiau analizate de instanța de apel, astfel cum impune art. 397 alin. (1) C. proc. civ. Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) și art. 5 parag. 5 din Convenție, atunci când a reținut că încarcerarea sa s-a efectuat în baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent. Emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii nu reprezintă o chestiune ce ține de judecarea cauzei și care, astfel, ar constitui putere de lucru judecat, ci este o chestiune administrativă, ce ține de punerea în executare a unei sentințe penale, prin intermediul Biroului de Executări Penale și care, printr-un minim de verificări făcute de către instanță, putea fi evitată. Mai mult, prima instanță a greșit fundamental atunci când a afirmat că Sentința penală nr. 210 din 17 martie 2014 constituie o condamnare pronunțată de un tribunal competent și că este o justificare pentru deținerea sa, în sensul art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenție. Sentința penală nr. 210 din 17 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș, nu a dispus condamnarea sa la pedeapsa închisorii cu executare, astfel că privarea de libertate, în baza acestei sentințe, a fost nelegală. Privarea de libertate a survenit ca urmare a emiterii unui nou mandat de executare, pentru o pedeapsă care fusese deja executată. În aceste condiții, în care a fost reîncarcerat "din greșeală", ca urmare a unor neconcordanțe legislative și administrative, reclamantul consideră că nu au fost respectate exigențele art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenție și că lipsirea sa de libertate nu poate fi justificată în niciun mod. Aplicarea art. 5 paragraf 1 lit. a) și art. 5 paragraf 5 din Convenție presupune o vedere mai largă și mai cuprinzătoare din partea instanței interne care nu trebuie să se cantoneze în prevederile legale naționale contradictorii, ci trebuie să vadă dacă, în ansamblu, aplicarea prevederilor legale interne a dus la încălcarea dreptului la libertate. Cerința de legalitate nu este îndeplinită prin simpla respectare a dreptului intern relevant; trebuie ca dreptul intern să se conformeze el însuși Convenției, inclusiv principiilor generale enunțate sau implicate de aceasta (Pleso împotriva Ungariei, pct. 59). Acest considerent al Curții Europene este foarte important, întrucât oglindește foarte explicit situația în care a fost pus: deși, la prima vedere, procedurile judiciare au fost, sub aspect formal, corecte (mai puțin faptul că Sentința penală nr. 210 din 17 martie 2014 nu i-a fost comunicată), totuși, prin concursul împrejurărilor, efectul lor a fost profund ilegal, pentru că i s-a încălcat un drept fundamental, dreptul la libertate. Potrivit principiului subsidiarității, care se dorește să fie un mecanism eficient al aplicării Convenției în ordinea de drept internă, judecătorul național poate aplica direct prevederile Convenției, în activitatea sa jurisdicțională, însă, pentru a face acest lucru, trebuie să aibă o vedere de ansamblu și să verifice, inclusiv, compatibilitatea prevederilor legale interne cu exigențele și principiile Convenției. Conform art. 5 parag. 5 din Convenție, orice persoană, victimă unei arestări sau a unei dețineri, în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații. Această normă creează un drept direct și opozabil la reparații în fața instanțelor naționale și este respectat atunci când este posibil să se solicite reparații pentru o privare de libertate care a avut loc în condiții contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 ale art. 5 (a se vedea recent Michalâk împotriva Slovaciei, pct. 204; Lobanov împotriva Rusiei, pct. 54). Exercitarea efectivă a dreptului la reparații trebuie să fie asigurată cu un grad suficient de certitudine (a se vedea, de exemplu, Ciulla împotriva Italiei, pct. 44; Sakyk și alții împotriva Turciei, pct. 60); reparația trebuie să fie posibilă atât în teorie (Dubovik împotriva Ucrainei, pct. 74), cât și în practică (Chitayev și Chitayev împotriva Rusiei, pct. 195), iar atunci când sunt sesizate cu cereri de reparații de acest tip, autoritățile naționale sunt obligate să interpreteze și să aplice dreptul intern în spiritul art. 5, fără un formalism excesiv (Shulgin împotriva Ucrainei, pct. 65; Houtman și Meeus împotriva Belgiei, pct. 46). Instanța de apel a reținut în mod nelegal, că sunt aplicabile, în cauză, dispozițiile art. 538 C. proc. pen., considerând că aspectele invocate se încadrează în materia erorii judiciare. Nu sunt aplicabile, în speță, aceste dispoziții, întrucât acest text de lege vizează cazul în care, în urma unei judecăți pe fond, o persoană a fost condamnată la pedeapsa închisorii, ca urmare a unei erori judiciare și apoi, după dovedirea erorii judiciare, a fost achitată. De asemenea, reclamantul a menționat că nu a formulat acțiunea nici în temeiul art. 539 din C. proc. pen., pentru că acest text de lege vizează o cu totul altă ipoteză, și anume repararea pagubei cauzată unei persoane, în timpul procesului penal, prin aplicarea, în mod nelegal, a unei măsuri preventive privative de libertate. Recurentul-reclamant a arătat că nu se încadrează în aceste texte de lege, întrucât nu a fost privat de libertate, prin măsuri preventive, în cadrul unui proces penal, nici nu a fost condamnat pe fond, ca urmare a unei erori judiciare și după aceea să fi fost achitat, ci a fost încarcerat ilegal, prin emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei, ca urmare a unei proceduri, mai degrabă, administrative, care s-a desfășurat fără citarea sa, astfel că nici nu a putut să-și exprime punctul de vedere. Dacă ar fi fost citat la instanță, ar fi știut care sunt riscurile acestei proceduri care, la prima vedere, îi era favorabilă, astfel că ar fi renunțat să i se aplice legea penală mai favorabilă, care, de fapt, a fost generatoare de prejudicii. După cum s-a reținut în practica judiciară recentă, introducerea acțiunii la instanța civilă este condiționată de existența unei hotărâri a instanței penale prin care să se constate definitiv fie eroarea judiciară, din perspectiva art. 538 C. proc. pen., fie nelegalitatea privării de libertate, din perspectiva dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. Prin aceeași decizie, s-a mai reținut că "Spre deosebire de cazul erorii judiciare - care trebuie constatată pe calea revizuirii declanșată împotriva hotărârii de condamnare definitivă inițiale și numai prin rejudecarea procesului, ca efect al admiterii unei cereri de revizuire - în cazul detenției derivată din măsura reținerii și arestării preventive dispusă în cursul procesului penal (soldat fie cu condamnarea, fie cu achitarea inculpatului), nelegalitatea poate rezulta chiar din hotărârea de achitare a inculpatului trimis în judecata pentru săvârșirea unei anumite infracțiuni". Așadar, conform practicii judiciare interne, reclamantul nu s-ar fi încadrat în niciunul din textele consacrate de art. 538 și 539 C. proc. pen. În consecință, acțiunea sa este formulată în temeiul principiilor răspunderii civile delictuale, conform art. 1349 C. civ. și în temeiul art. 5 parag. 1, 3 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. După cum se poate observa, privarea sa de libertate nu se poate justifica prin încadrarea în vreuna din situațiile enumerate de art. 5 din Convenție, așadar, nu are acoperire legală. Principiile generale implicate de Convenție, la care face trimitere jurisprudența referitoare la art. 5 parag. 1, sunt principiul statului de drept și, conexe acestuia, principiul securității juridice, principiul proporționalității și principiul protecției împotriva arbitrarului, protecția împotriva arbitrarului reprezentând cu atât mai mult scopul art. 5 (decizia Simons împotriva Belgiei, parag. 32). Prin emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x din 07 mai 2014, în baza aplicării unei legi penale mai favorabile, și prin punerea lui în executare, a fost privat de libertate în mod nejustificat, doar ca urmare a procedurilor judiciare deviate de la scopul lor, în condițiile în care nu a existat nicio hotărâre judecătorească care să dispună revocarea sau anularea liberării condiționate ce i-a fost acordată prin Sentința penală nr. 851 din 03 martie 2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara. În drept, recurentul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 1349 C. civ., art. 34 și 35 din Constituția României, art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 466 și urm. C. proc. civ.

Procedura derulată în recurs și încheierea de admitere în principiu: Prin rezoluția din data de 20 februarie 2018, s-a dispus comunicarea cererii de recurs intimatului, cu mențiunea de a depune întâmpinare, precum și efectuarea celorlalte formalități de comunicare menționate în dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Intimații-pârâți DGRFP Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad pentru Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român și Ministerul Finanțelor Publice au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică. Prin Încheierea din camera de consiliu de la data de 13 martie 2019, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 202 din 23 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, și a stabilit termen de judecată, pentru soluționarea recursului, la data de 19 iunie 2019, în ședință publică, cu citarea părților. În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în condițiile art. 492 C. proc. civ. 5. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede: Obiectul litigiului declanșat de reclamantul A., astfel cum a fost fixat prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, a constat în acordarea de despăgubiri morale pentru pretinsa detenție nelegală circumscrisă perioadei 08 mai 2014 - 27 mai 2014. Temeiul juridic al acestei cereri l-a constituit, în viziunea reclamantului, atât dispozițiile interne ale C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, cât și normele art. 5 parag. 1, 3 și 5 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pentru a face posibilă cenzura de legalitate a hotărârii recurate, este necesar să ne raportăm la situația de fapt, astfel cum a fost expusă de reclamant și reținută de instanțele anterioare, pe baza probelor administrate în cauză, situație necontestată în cauză. Prin Sentința penală nr. 168 din 30 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2010, rămasă definitivă prin Decizia nr. 956 din 29 martie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în același dosar, reclamantul din prezenta cauză a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 4 ani și 4 luni, astfel: pentru infracțiunea de complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, a fost condamnat la 3 ani și 4 luni închisoare; pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, a fost condamnat la 5 luni închisoare; și pentru infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni a fost condamnat la 3 ani și 4 luni închisoare; au fost contopite pedepsele stabilite și s-a aplicat pedeapsa cea mai grea de 3 ani și 4 luni închisoare, la care a fost adăugat sporul de 1 an închisoare aplicat de instanța de apel. Ca urmare a rămânerii definitive a acestei sentințe penale de condamnare, reclamantul a arătat că Tribunalul Arad, ca instanță de executare, a emis mandatul de executare a pedepsei cu închisoarea nr. x din 30 martie 2012, în care s-a menționat și faptul că, din durata pedepsei, se deduce durata reținerii și arestării preventive din data de 09 octombrie 2009 până la 10 mai 2010. Acest mandat de executare a fost pus în aplicare prin arestarea sa la data de 03 martie 2012 de către IPJ Arad și depunerea sa în Penitenciarul Arad. Reclamantul a mai arătat că a fost liberat condiționat la data de 12 martie 2014, ca urmare a admiterii cererii de liberare condiționată prin Sentința penală nr. 851 din 06 martie 2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin necontestare. Penitenciarul Timișoara, a emis biletul de liberare nr. x din 12 martie 2014, care menționează numărul mandatului de executare a pedepsei închisorii, numărul sentinței prin care a fost condamnat, precum și faptele pentru care a fost condamnat și pedeapsa executată (4 ani și 4 luni). S-a susținut că, înainte de a fi liberat condiționat, a intrat în vigoare Noul C. pen., care nu mai incriminează infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prev. de art. 323 din vechiul C. pen., infracțiune pentru care inculpatul fusese condamnat la pedeapsa de 4 ani și 4 luni închisoare. Ca urmare, la data de 25 februarie 2014, s-a înregistrat la Tribunalul Timiș, în dosarul nr. x/2014, sesizarea Comisiei de evaluare a incidenței aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate constituită la nivelul Penitenciarului Timișoara. Sesizarea Comisiei a fost admisă prin Sentința penală nr. 210 din 17 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2014, și, astfel, din pluralitatea de infracțiuni a fost eliminată, prin dezincriminare, infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prev. și ped. de art. 323 din vechiul C. pen., însă, prin recontopirea pedepselor pentru celelalte două infracțiuni și menținerea sporului de contopire, pedeapsa a rămas aceeași: 4 ani și 4 luni închisoare. Împotriva acestei sentințe, a formulat contestație DNA - Serviciul Teritorial Timișoara, contestație care a fost însă respinsă de Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia nr. 262 din 05 mai 2014. Ca urmare a rămânerii definitive a Sentinței nr. 210 din 17 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș, această instanță a emis un nou mandat de executare a pedepsei închisorii - nr. x din 07 mai 2014. Procedând la analiza motivelor de recurs invocate de recurent, care reprezintă, în esență, o reiterare a motivelor de apel, Înalta Curte reține următoarele: Recurentul a susținut, prin intermediul primului motiv de recurs, că au fost încălcate dispozițiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. (instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății), prin faptul că instanța de apel a refuzat să analizeze toate motivele de apel invocate în cauză, însă nu a arătat, într-o manieră concretă, care dintre motivele de apel sau ce argumente esențiale, aduse în susținerea acestora, nu au fost analizate, astfel încât această critică, fiind invocată doar formal, nu poate fi analizată. În acest context, se poate observa că, pentru a susține acest motiv, recurentul a reiterat argumentele instanței de apel, fără a formula critici concrete de legalitate, și s-a raportat la procedura penală desfășurată împotriva sa, căreia i-a reproșat vicii de legalitate - necitarea sa și necomunicarea hotărârii penale -, ce nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual de către o instanță civilă, care nu se poate transforma într-o "instanță de casație" a hotărârii penale. Analizând criticile formulate prin intermediul celui de-al doilea motiv de recurs, din perspectiva normelor convenționale, despre care recurentul a susținut că instanța de apel le-ar fi aplicat în mod greșit, motiv de recurs ce s-ar putea încadra în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va face următoarele considerații: Din interpretarea dispozițiilor art. 5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului care consacră dreptul la libertate și siguranță, ca drept fundamental și inalienabil, dar relativ, rezultă, astfel cum a subliniat constant instanța europeană a drepturilor omului, ca privarea de libertate trebuie să aibă o baza legală, să se întemeieze pe normele interne de drept și să fie conformă acestora, norme ce trebuie să fie ele însele conforme dispozițiilor Convenției, și să se încadreze într-una dintre ipotezele reglementate exhaustiv în dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. a) - f) din Convenție. De asemenea, art. 5 din Convenție are ca principal scop protejarea individului împotriva unei lipsiri arbitrare de libertate. Conform dispozițiilor art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenție: Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent. În cauza dedusă judecății, instanțele de fond au reținut în mod corect, atunci când au stabilit situația de fapt, atribut ce le revine în mod exclusiv, că cea de-a doua încarcerare a reclamantului A. a fost dispusă în baza Sentinței penale nr. 210 din 17 martie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția penală, în dosarul nr. x/2014, hotărâre definitivă, astfel încât privarea sa de libertate respectă, și în opinia instanței de recurs, exigențele art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenția Europeană, în sensul că a avut o bază legală în dreptul intern și recurentul a fost "deținut în baza condamnării pronunțate de un tribunal competent." Verificarea legalității acestei hotărâri și a procedurii în urma căreia a fost pronunțată, sub aspectul necitării recurentului din prezenta cauză sau a aspectelor relative la necomunicarea sentinței penale, care nu a fost atacată de către recurent în cadrul procedurii penale, prin intermediul căilor specifice de atac, nu intră în atributul instanțelor civile și legalitatea acestei hotărâri a fost cenzurată de instanța penală, prin exercitarea căilor de atac incidente în materie penală de către reprezentanții statului. Tot astfel, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, în faza de executare a pedepsei, se putea realiza de către instanța penală pe calea contestației la executare, reglementată de dispozițiile art. 597 - 599 C. proc. civ. care, de asemenea, nu a fost exercitată de recurent. În acest sens este și Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., și opozabilă erga omnes, prin care instanța supremă a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Timișoara și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen. care prevăd că: privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei, caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Cum acest caracter nelegal al măsurii de reîncarcerare a recurentului, deci a măsurii privative de libertate dispuse împotriva acestuia, nu a fost constatat explicit de organele competente, prin actele jurisdicționale expuse în conținutul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., iar, raportat la argumentele expuse, nu poate fi constatat nici de instanța civilă, motivele de recurs, sub acest aspect, sunt nefondate. În consecință, nu sunt incidente în cauză nici prevederile art. 5 parag. 5 din Convenție, invocate de către recurent, conform cărora: orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații, întrucât, în acord cu jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, se pot acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenția au avut caracter nelegal, deci atunci când autoritățile statului sunt în culpă, nu și atunci când au existat temeiuri suficiente și pertinente care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. Astfel, dreptul la indemnizație, în sensul dispozițiilor art. 5 parag. 5 din Convenție, care este o normă de fond ce garantează un drept subiectiv individual, este condiționat de stabilirea unei arestări nelegale, ilicite, iar această condiție rezultă din interpretarea gramaticală a normei convenționale, deci din însăși redactarea acesteia, ipoteză care nu este întrunită în cauza dedusă judecății. De asemenea, contrar susținerilor recurentului, în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 5 parag. 3 din Convenție care reglementează detenția provizorie, adică arestarea preventivă, distinctă de privarea de libertate dispusă în urma și în baza unei condamnări definitive, cum este cazul recurentului. În sfârșit, prin intermediul ultimului motiv de recurs, s-a criticat faptul că instanța de apel ar fi reținut, în mod nelegal, că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 538 C. proc. pen., deși acțiunea reclamantului ar fi fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 C. civ. și art. 5 parag. 1, 3 și 5 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. În susținerea acestui motiv, recurentul a expus argumentele pentru care a considerat că nu sunt aplicabile speței dispozițiile art. 538 - 539 C. proc. pen., întrucât nu suntem în ipoteza unei erori judiciare, și s-a raportat la principiile dezvoltate în interpretarea art. 5 din Convenție, dar nu a enunțat motivele pentru care ar fi întrunite în cauză condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 1349 C. civ. și cele pentru care ar putea fi înlăturat raționamentul instanțelor de fond privind incidența principiului specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la general), astfel încât nu pot fi decelate critici concrete de nelegalitate ale hotărârii recurate care să poată fi analizate de instanța de recurs. Mai mult, recurentul pare că ignoră statuările instanțelor de fond care au expus, într-o motivare amplă și substanțială, care sunt argumentele pentru care au considerat că prevederile cuprinse în dispozițiile legale ale C. civ. privind răspunderea civilă delictuală sunt inaplicabile în raport cu dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție care prevăd că: "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea Statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.", cu jurisprudența Curții Constituționale care a reținut constant că procedura reparării pagubei materiale sau a daunelor morale, în caz de privare nelegală de libertate, este o procedură specială cuprinsă în C. proc. pen. ce vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia Curții Constituționale nr. 179/2016) și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezentată de Decizia civilă nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunțată în recurs în interesul legii. Urmare a aplicării acestor principii și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional, precum și a instanței supreme, instanța de apel a concluzionat, în acord cu prima instanță, că, nefiind constatat în mod expres caracterul nelegal al măsurii de reîncarcerare a reclamantului de organele competente, prin actele jurisdicționale specifice, nu există, în cauză, o faptă ilicită, pentru a fi incidente dispozițiile art. 1349 C. civ. - dispoziții pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea și pe care instanțele anterioare le-au analizat și înlăturat motivat - concluzie pe care recurentul nu a răsturnat-o în prezentul recurs, prin formularea unor critici de nelegalitate valide, care să determine reformarea hotărârii recurate. Pentru argumentele expuse, constatând că instanța de apel a adoptat o soluție legală, confirmând hotărârea primei instanțe, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 202 din 23 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.