ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 686/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă la data de 24 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin DGRFP prin AJFP Arad, solicitând obligarea pârâtului la plata: către A. a sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale; către B. a sumei de 50.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale; către C. a sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale; către D. a sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale; către E. a sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă: Prin sentința civilă nr. 58 din data de 30 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Arad, secția I civilă a respins acțiunea formulată de către reclamanți.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă: Prin decizia civilă nr. 119 din data de 23 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a constatat perimat apelul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E. împotriva sentinței civile nr. 58 din data de 30 martie 2017, pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2016.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A., B., C., D. și E., invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Recurenții-reclamanți au invocat că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, raportat la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale referitoare la suspendarea judecății, repunerea pe rol a cauzelor suspendate, la excepția de perimare, precum și actele materiale și procedurale efectuate atât de către instanță, cât și de părți. Au arătat că instanța de judecată este cea care apreciază asupra oportunității suspendării facultative, reglementate de art. 413 C. proc. civ., iar, în cazul prevăzut la art. 413 alin. (1) pct. 1 din cod, existența unei alte judecăți presupune că soluția din proces depinde în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți în curs de derulare; măsura durează în principiu până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Au mai susținut recurenții-reclamanți că, având în vedere dispozițiile art. 413 alin. (3) C. proc. civ., instanța poate reveni asupra măsurii suspendării și să dispună reluarea judecării procesului, potrivit art. 415 alin. (3) și (4) din același cod, iar, deși legea nu prevede în mod expres, în vederea revenirii motivate asupra suspendării, instanța va trebui să dispună repunerea cauzei pe rol din oficiu (sau la cererea părții interesate). Totodată, au precizat că asupra suspendării instanța se va pronunța prin încheiere, după dezbaterea contradictorie a cererii, cu excepția cazului când suspendarea se dispune în condițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., încheierea fiind una interlocutorie, iar, pe durata sistării procesului, ca efect al suspendării, cauza rămâne în nelucrare, astfel încât nu pot fi făcute acte de procedură, cu excepția repunerii pe rol, ce poate avea loc fie la cerere, fie din oficiu. Raportat la dispozițiile art. 418 alin. (1) C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că suspendarea procesului, dispusă în condițiile art. 413 C. proc. civ., atrage și suspendarea cursului perimării, iar, față de prevederile art. 415 C. proc. civ., reluarea judecății, în ipoteza suspendării facultative sau judecătorești, poate avea loc prin cererea de redeschidere a procesului formulată de una dintre părți sau din oficiu. De asemenea, au susținut că nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea nu a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată. Au arătat că este suspendat cursul perimării cât timp durează suspendarea judecății pronunțate de instanță în cazurile prevăzute la art. 413 C. proc. civ., precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților. Recurenții-reclamanți au mai învederat că sancțiunea perimării se pronunță de către instanță numai după verificarea și constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, perimarea invocându-se de regulă la primul termen ce urmează după împlinirea termenului de perimare și la care părțile au fost legal citate; excepția perimării trebuie supusă dezbaterii contradictorii a părților, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și art. 245 și următoarele din același cod. Criticând decizia recurată, au arătat că, în speță, suspendarea apelului s-a dispus de către instanța de judecată, prin încheierea din data de 14 septembrie 2017, până la pronunțarea deciziei asupra recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017, stabilindu-se termen în vederea verificării stării de suspendare la data de 14 decembrie 2017. Au susținut că, la termenul din 14 decembrie 2017 și, ulterior, la termenele fixate de către instanță în vederea verificării stării de suspendare, trebuiau citate și părțile, iar instanța, prin încheiere, trebuia să constate că s-a împlinit termenul de suspendare, pe care, din oficiu, l-a stabilit, având în vedere că decizia în interesul legii s-a pronunțat la data de 18 septembrie 2017 și s-a publicat în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 946 la data de 29 noiembrie 2017.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGRFP Timișoara prin AJFP Arad nu a formulat întâmpinare.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 februarie 2020, completul de filtru a admis în principiu prezentul recurs și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru judecata pe fond a recursului la data de 10 martie 2020, când a reținut cauza în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin încheierea de ședință din data de 14 septembrie 2017, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., după punerea în dezbatere din oficiu a măsurii, a dispus suspendarea judecării apelului până la pronunțarea deciziei în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017, privind interpretarea sintagmei referitoare la modul de stabilire a caracterului nelegal al arestării, raportat la dispozițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen. Decizia nr. 15/2017 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara referitor la modul de interpretare a sintagmei "stabilirea caracterului nelegal al arestării preventive" din cuprinsul art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. a fost pronunțată la data de 18 septembrie 2017, fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din data de 29 noiembrie 2017. Conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.: "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I." În speță, cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează un caz de suspendare facultativă, în raport de care, instanța de judecată are doar posibilitatea, iar nu obligația, de a suspenda judecata, măsura putând fi dispusă din oficiu sau la solicitarea părților, dacă se apreciază că aceasta este utilă, oportună ori chiar indispensabilă pentru soluționarea pricinii. Art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu prevede momentul până la care durează suspendarea, însă, având în vedere dispozițiile generale referitoare la incidentul procedural al suspendării judecății, rezultă că suspendarea durează până la repunerea cauzei pe rol în condițiile art. 415 C. proc. civ. Din cercetarea ipotezelor descrise de această normă, prin care se prevăd modalitățile de reluare a judecării procesului, se constată că nu este reglementată o ipoteză distinctă cu privire la situația suspendării dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., precum în cazul suspendării voluntare (art. 415 pct. 1 C. proc. civ.), a suspendării de drept reglementate de art. 412 alin. (1) pct. 1-6 din cod (art. 415 pct. 2 C. proc. civ.) sau a hotărârii prealabile solicitate Curții de Justiție a Uniunii Europene (art. 415 pct. 3 C. proc. civ.). Ca atare, pentru identificarea unei norme aplicabile, trebuie să se recurgă la aplicarea prin analogie a unui text de lege, soluție permisă de dispozițiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. Situația asemănătoare reglementată expres de C. proc. civ. este cea de la art. 415 pct. 3: "Judecata cauzei suspendate se reia: 3. În cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene." Art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este în sensul că: "(1) Judecarea cauzelor se suspendă de drept: 7. în cazul în care instanța formulează o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană." Pe de altă parte, se constată că art. 415 pct. 3 C. proc. civ. prevede că judecata cauzei se reia după pronunțarea hotărârii preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, iar în cazul ce interesează în speță, prin analogie, se poate stabili că reluarea judecății are loc după publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei în interesul legii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că de la acest moment aceasta este obligatorie pentru instanțe, față de dispozițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. Textul invocat nu precizează însă dacă judecata se reia din oficiu sau la cererea uneia dintre părți. Cu privire la această chestiune de drept - "interpretarea dispozițiilor art. 520 alin. (4) prin raportare la art. 416 alin. (3) din C. proc. civ., în sensul de a se stabili dacă redeschiderea judecății cauzei, după pronunțarea hotărârii prealabile, este un act de procedură ce trebuie efectuat din oficiu", a existat o altă sesizare pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia nr. 52 din data de 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 764 din data de 26 septembrie 2017, pentru motivul neîndeplinirii nivelului de dificultate a chestiunii de drept, de natură a reclama intervenția instanței supreme pe calea mecanismului hotărârii prealabile. Cu toate acestea, în considerentele acestei decizii, instanța supremă a apreciat că: "Ceea ce se impune este doar realizarea unui simplu raționament judiciar, prin citirea textului a cărui interpretare formează obiectul sesizării în corelare cu textul-cadru din materia reluării judecării procesului, respectiv art. 415 din C. proc. civ., și cu înțelegerea faptului că procedura hotărârii prealabile a fost creată pentru a-i facilita judecătorului, iar nu părților, interpretarea unui text de lege." La această decizie și cele reținute în considerentele sale, a făcut trimitere și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 672 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 21 martie 2019, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 415 din C. proc. civ. Instanța de contencios constituțional a reținut că "reluarea judecării procesului în contextul art. 415 din C. proc. civ. se dispune la cererea părților numai în cazurile menționate în cadrul acestui articol (...). Legiuitorul a prevăzut, la pct. 4 al art. 415 din C. proc. civ., doar că reluarea judecării procesului se face și prin alte modalități prevăzute de lege". În consecință, raportat la situația particulară a prezentului litigiu, în care judecata apelului a fost suspendată până la pronunțarea unei decizii în interesul legii, Înalta Curte apreciază că, în condițiile în care mecanismul recursului în interesul legii este de natură a fi util în primul rând instanței în interpretarea și aplicarea unui text de lege, rezultă că, după suspendarea facultativă dispusă în atare circumstanțe, cauza trebuie repusă pe rol din oficiu, după publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei date în interesul legii, acest moment echivalând cu încetarea cauzei de suspendare. În acest context, trebuie precizat că obligația instanței de a dispune repunerea cauzei pe rol din oficiu nu înlătură dreptul oricăreia dintre părți de a solicita redeschiderea procesului prin formularea unei cereri de reluare a judecății. Însă, stabilirea obligației instanței de a repune cauza pe rol are o importantă semnificație în aprecierea eventualei conduite a părților care nu au formulat ele însele cererea de repunere pe rol înăuntrul termenului de perimare, întrucât dacă un act de procedură trebuia a fi efectuat din oficiu nu poate opera perimarea. În acest sens sunt dispozițiile art. 416 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: "Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive ce nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată." Prin urmare, ori de câte ori un act de procedură trebuie efectuat din oficiu, părților nu li se poate reține vreo culpă pentru rămânerea dosarului în nelucrare, astfel încât, constatându-se îndeplinită această condiție împreună cu aceea a trecerii unui termen de 6 luni de la rămânerea cauzei în nelucrare, să fie posibilă aplicarea sancțiunii procedurale a perimării. În acord cu aceste clarificări, Înalta Curte apreciază că instanța de apel era ținută a constata că motivul suspendării dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a încetat ca urmare a pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a deciziei nr. 15 din data de 18 septembrie 2017 și a publicării acesteia la data de 29 noiembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, sancțiunea perimării nefiind operantă, date fiind dispozițiile art. 416 alin. (3) C. proc. civ., anterior citate, și împrejurarea că însăși instanța, din oficiu, avea obligația de repunere a cauzei pe rol pentru continuarea judecății, cu atât mai mult cu cât însăși măsura suspendării a fost inițiată din oficiu. De altfel, chiar la primul termen la care instanța de apel a procedat la verificarea stării de suspendare, 14 decembrie 2017, decizia în interesul legii era publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, aspect care permitea instanței să constate încetarea motivului pentru care judecata a fost suspendată. Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de apel a identificat în mod greșit ca fiind exclusiv obligația părților efectuarea de demersuri în vederea repunerii cauzei pe rol, prin formularea unei cererii în acest sens (în afara cazurilor prevăzute de art. 415 pct. 1 și 2 C. proc. civ.) și a constatat în mod nelegal perimarea cererii de apel, reținând rămânerea cauzei în nelucrare din vina părților. Ca atare, Înalta Curte apreciază fondate criticile recurenților-reclamanți sub aspectul aplicării greșite de către instanța de apel a dispozițiilor legale ce reglementează sancțiunea perimării, prin raportare la rămânerea cererii în nelucrare din motive imputabile părților, astfel încât nu se mai impune analiza celorlalte aspecte invocate prin motivele de recurs, caracterul fondat sau nefondat al acestora nefiind de natură a schimba soluția ce urmează a se pronunța asupra recursului. Având în vedere cele anterior expuse, Înalta Curte constată întemeiat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 497 raportat la art. 496 C. proc. civ., va admite recursul formulat de recurenții-reclamanți, va casa decizia recurată și va dispune trimiterea cauzei aceleiași curți de apel pentru continuarea judecării apelului. PENTRU ACESTE MOTIVE,