ÎCCJ, Decizia nr. 144/2019

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea recurată

Prin Hotărârea nr. 8P din 5 septembrie 2018, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2018, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 2P din 8 ianuarie 2014, pronunțate de aceeași autoritate în Dosarul nr. x/2013.

Pentru a pronunța Hotărârea nr. 8P din 5 septembrie 2018, instanța disciplinară a reținut, în esență, că, potrivit art. 510 din C. proc. civ., cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, iar Consiliul Superior al Magistraturii (secțiile în materie disciplinară), a cărui hotărâre este supusă revizuirii, nu este instanță de judecată în sensul dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 304/2004, ci un organ administrativ-jurisdicțional.

În acest sens, instanța disciplinară a invocat Deciziile nr. 391/2007, nr. 788/2007, nr. 514/2007 și nr. 632/2016 ale Curții Constituționale.

S-a arătat, de asemenea, că, împotriva hotărârii de sancționare a magistratului, pronunțate de secția Consiliului Superior al Magistraturii, există o singură cale de atac, și anume recursul la Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, conform art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004; cu privire la noțiunea de "recurs" cuprinsă în textul de lege menționat, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 126/2011, a statuat că respectivul "recurs" nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de C. proc. civ., ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă, împotriva hotărârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, având doar rolul unei instanțe de judecată), cale de atac soluționată de către o instanță judecătorească, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare.

Instanța disciplinară a concluzionat că dispozițiile art. 509 - 513 din C. proc. civ., ce reglementează calea de atac a revizuirii împotriva hotărârilor judecătorești, nu au aplicabilitate în ceea ce privește hotărârile pronunțate de secțiile în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii.

II. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii nr. 8P din 5 septembrie 2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară a declarat recurs revizuentul A., invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 din C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., se arată că C.S.M., căruia Constituția și legea sa organică îi conferă rolul de instanță de judecată în materie disciplinară pentru magistrați, denotând exces de putere, refuză să judece cererea de revizuire a propriei sale hotărâri, pe motiv că legea nu prevede, săvârșind, în realitate, denegare de dreptate.

Se arată că C.S.M. interpretează legea cu exces de putere și, mai mult, adaugă la aceasta, interferând în sfera puterii legislative, atât timp cât normele de procedură privind judecata în fața secției, prevăzute de Legea nr. 317/2004, care se completează cu art. 509 și urm. din C. proc. civ., nu exceptează de la revizuire hotărârile disciplinare și nu conțin norme derogatorii în acest sens.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se arată că, prin hotărârea recurată, instanța disciplinară a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (1) și art. 13 din C. proc. civ., referitoare la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la apărare, întrucât recurentului (revizuent) i-a fost respinsă, ca "întemeiată", cererea privind exercitarea efectivă a garanțiilor unui proces echitabil, prevăzute imperativ de textele legale menționate, precum și de art. 24 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se susține că, pentru termenul de judecată din 5 septembrie 2018, care a fost și primul termen de judecată fixat în cauză, recurentul (revizuent) a solicitat, prin cerere scrisă, transmisă instanței disciplinare pe calea poștei electronice, amânarea cauzei și acordarea unui termen rezonabil de judecată pentru pregătirea apărării și angajarea unui avocat ales, în vederea asigurării exercitării tuturor drepturilor conferite de lege unui proces echitabil; cererea a fost motivată și probată, în sensul că, începând cu 5 martie 2018, recurentul (revizuent) se afla pe teritoriul unui stat străin, unde presta activități în vederea obținerii unor sume de bani necesare subzistenței familiei și susținerii procesului în fața C.S.M., fiind în imposibilitate obiectivă de a se prezenta la termenul fixat (5 septembrie 2018), de a-și organiza adecvat și eficient apărarea și de a-și exercita drepturile procesuale în conformitate cu exigențele unui proces echitabil, precum și de a-și angaja un apărător ales.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susține că, potrivit argumentelor cererii de revizuire, înscrisul nou pe care l-a invocat în fundamentarea acesteia dovedește, pe deplin, o altă "situație de fapt" decât cea avută în vedere în hotărârea atacată, respectiv aceea că împrejurările de fapt și de drept ale cauzei au fost stabilite în baza "datelor și informațiilor relevante transmise de Serviciul Roman de Informații", conform "Protocolului privind organizarea cooperării între Serviciul Roman de Informații și Consiliul Superior al Magistraturii pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin, potrivit legii", raționamentul logico-juridic al judecătorilor formându-se pe baza acestui înscris.

De asemenea, se arată că, raportat la art. 20 din Constituția României, art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și la jurisprudența instanței europene (cauza Rotaru vs. România - hotărârea din 29 martie 2000), hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, cu restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, cu ignorarea și violarea principiilor fundamentale consacrate de dispozițiile constituționale și convenționale menționate, cărora judecătorul național are obligația de a le da prevalență, aplicându-le cu prioritate și înlăturând prevederile din dreptul intern, ce le contravin.

Astfel, susține recurentul, chiar și în situația în care hotărârea în materie disciplinară, ce face obiectul cererii de revizuire, ar fi fost exceptată explicit de la această cale de atac conform legii naționale, instanța de disciplină, ca singură "autoritate națională competentă", avea obligația de a constata că o asemenea exceptare încalcă flagrant garanțiile prevăzute de dispozițiile constituționale și convenționale invocate.

III. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil și, în subsidiar, ca neîntemeiat.

Intimata a susținut că recursul este inadmisibil în raport cu dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, în sensul că înscrisul invocat (Protocolul de cooperare S.R.I. - C.S.M.) nu este doveditor și determinant în cauză, nefiind de natură să poată conduce la modificarea soluției din hotărârea a cărei revizuire se solicită.

În subsidiar, s-a arătat că recursul este neîntemeiat, iar Hotărârea nr. 8/P/din 5 septembrie 2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară este legală și temeinică, impunându-se a fi menținută.

IV. Hotărârea instanței de recurs

Excepția inadmisibilității recursului este neîntemeiată.

Înalta Curte constată că intimata, în mod greșit, își motivează excepția prin raportare la condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire. Or, admisibilitatea recursului nu se verifică prin prisma inadmisibilității cererii de revizuire.

Astfel, întrucât hotărârea recurată este dată asupra unei cereri de revizuire, dispozițiile aplicabile în cauză sunt cele ale art. 513 alin. (5) din C. proc. civ., conform cărora "Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită".

Calea de atac în ceea ce privește hotărârea atacată cu revizuire este prevăzută de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, potrivit căruia "Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) (prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară - n.r.) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancționat ori, după caz, de Inspecția Judiciară. Competența soluționării recursului aparține Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. (...)".

Înalta Curte constată, așadar, că excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimată, este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.

Examinând hotărârea recurată în raport cu motivele și criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Așa cum s-a menționat mai sus, recurentul susține că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., critica invocată fiind aceea că C.S.M., cu exces de putere, a refuzat să-i judece cererea de revizuire, motivând că legea nu prevede; prin aceasta, arată recurentul, instanța disciplinară adaugă la lege, substituindu-se puterii legislative, atât timp cât normele de procedură privind judecata în fața secțiilor C.S.M., prevăzute de Legea nr. 317/2004 și de art. 509 și urm. din C. proc. civ., nu exceptează de la revizuire hotărârile disciplinare și nu conțin norme derogatorii în acest sens.

Critica nu este întemeiată.

Prin Hotărârea nr. 2P din 8 ianuarie 2014, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A. și, în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, i-a aplicat acestuia sancțiunea disciplinară constând în "suspendarea din funcție pe o perioadă de 3 luni", pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute la art. 99 lit. m) și t) din aceeași lege.

Împotriva acestei hotărâri, rămase definitivă prin nerecurare, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pârâtul a formulat cerere de revizuire, care a fost respinsă de instanța disciplinară, ca inadmisibilă, prin hotărârea nr. 8P din 5 septembrie 2018, ce face obiectul recursului.

Potrivit art. 510 alin. (1) din C. proc. civ., "Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere".

Competența de a soluționa cererea de revizuire aparține, așadar, potrivit textului legal citat, exclusiv unei "instanțe" judecătorești.

Conform art. 126 din Constituție (Cap. VI - Autoritatea judecătorească; Secțiunea 1 - Instanțele judecătorești), "Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege" (alin. (1) și "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" (alin. (2).

În aplicarea dispozițiilor constituționale citate, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede, în cuprinsul art. 2, că "Justiția se înfăptuiește de către judecători în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți" (alin. (1) și "Justiția se realizează prin următoarele instanțe judecătorești: a) Înalta Curte de Casație și Justiție; b) curți de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanțe militare; f) judecătorii" (alin. (2).

De asemenea, conform art. 3 din același act normativ, "Competența organelor judiciare și procedura judiciară sunt stabilite de lege".

Așa cum rezultă din dispozițiile constituționale și legale citate, au calitatea de instanțe judecătorești Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanțele militare și judecătoriile.

Consiliul Superior al Magistraturii nu este menționat în Constituție, în cuprinsul Cap. VI, la Secțiunea 1 referitoare la instanțele judecătorești, ci la Secțiunea a 3-a, ca autoritate distinctă, având rolul de garant al independenței justiției, conform dispozițiilor art. 133 alin. (1) din Legea fundamentală, reluate și de art. 1 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Conform acelorași dispoziții constituționale, cuprinse în art. 134 alin. (2) și reluate de art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii nu este instanță judecătorească în sensul dispozițiilor art. 126 din Constituție și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, ci un organ administrativ-jurisdicțional, care doar "îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică".

În exercitarea acestui rol, Consiliul Superior al Magistraturii emite hotărâri în materie disciplinară, împotriva cărora singura cale de atac care poate fi formulată este "recursul" la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 133 alin. (3) din Constituție și art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

Rezultă, așadar, că, în mod corect, a reținut instanța disciplinară, prin hotărârea recurată, că dispozițiile art. 509 - 513 din C. proc. civ., ce reglementează calea de atac a revizuirii împotriva hotărârilor judecătorești, nu sunt aplicabile în privința hotărârilor secțiilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii.

Această concluzie este rezultatul verificării de către Consiliul Superior al Magistraturii a propriei competențe, în temeiul prevederilor constituționale și legale citate, și nu reprezintă un exces de putere sau un refuz de a judeca și nici o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, așa cum, greșit, susține recurentul.

Prin urmare, nu se poate reține denegarea de dreptate în sarcina organismului învestit cu cererea revizuire, întrucât legea este cea care nu permite exercitarea căii de atac de retractare împotriva hotărârii date în materie disciplinară.

O altă critică adusă de recurent hotărârii atacate vizează încălcarea de către instanța disciplinară a regulilor de procedură prevăzute de art. 6 alin. (1) și art. 13 din C. proc. civ., ceea ce ar atrage, în opinia sa, incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

Recurentul a susținut că, deși "întemeiată" cererea sa de amânare a judecății, în vederea pregătirii apărării și angajării unui avocat, formulată pentru termenul din 5 septembrie 2018, a fost respinsă, fiindu-i, astfel, încălcat, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.

Critica nu este întemeiată.

Așa cum rezultă din Dosarul de revizuire nr. 9/P/2018 al instanței disciplinare, revizuentul a fost citat pentru termenul de judecată stabilit la 5 septembrie 2018, la 16 iulie 2018, conform dovezii de citare atașate la dosar, iar "cererea de amânare" a judecății a fost transmisă la dosar de către revizuent, prin poșta electronică, în preziua judecății, la 4 septembrie 2018, având atașat un "permis de îmbarcare" eliberat pe numele revizuentului pentru zborul Iași - Roma, din 5 martie 2018.

Nu subzistă argumentul invocat în sprijinul cererii de amânare, referitor la necesitatea organizării apărării și angajării unui avocat.

În acest scop, revizuentul (recurent) a avut la dispoziție o perioadă de aproximativ 2 luni între data citării și termenul de judecată fixat, perioadă suficientă pentru pregătirea apărării și angajarea unui avocat.

De altfel, așa-zisa cerere de amânare formulată de revizuent, contrar susținerilor acestuia din recurs, nu conține nicio motivare în sensul necesității angajării unui apărător, singurul indiciu că este vorba despre o cerere de amânare fiind denumirea acesteia.

Se reține, așadar, că, prin citarea cu aproximativ 2 luni înaintea termenului la care a avut loc judecata, revizuentului (recurent) i-a fost respectat în mod efectiv dreptul la apărare și la un proces echitabil, prevăzut de textele legale invocate, precum și de art. 24 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prezentarea magistratului în fața instanței disciplinare, personal sau prin reprezentant, este o opțiune a acestuia, iar "neprezentarea judecătorului sau a procurorului cercetat la judecarea acțiunii nu împiedică desfășurarea în continuare a judecății", conform art. 49 alin. (1) teza finală din Legea nr. 317/2004.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. cu referire la Protocolul de cooperare S.R.I.-C.S.M. nu va fi analizat de prezenta instanță, de vreme ce, pentru argumentele deja prezentate, calea de atac a revizuirii împotriva hotărârilor date de C.S.M., prin secțiile sale, nu este conferită de lege la îndemâna magistratului sancționat disciplinar.

Instanța de casare constată că nici critica formulată de recurent prin raportare la dispozițiile art. 20 din Constituția României, art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și la jurisprudența instanței europene, reprezentată de cauza Rotaru vs. România - hotărârea din 29 martie 2000, nu este întemeiată.

Astfel, potrivit art. 20 din Constituția României, intitulat "Tratatele internaționale privind drepturile omului", "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte" alin. (1) și "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile" (alin. (2).

De asemenea, dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului invocate de recurent prevăd următoarele:

"Art. 6

Dreptul la un proces echitabil

(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

(...)

Art. 13

Dreptul la un remediu efectiv

Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."

Critica nu este întemeiată.

Dispozițiile art. 20 din Constituția României, invocate de recurent, acordă prioritate tratatelor internaționale privind drepturile omului la care România este parte, în cazul în care există neconcordanțe între acestea și legile interne.

Prevederile art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care, în opinia recurentului, au fost încălcate prin hotărârea atacată, vizează dreptul la un proces echitabil și dreptul la un remediu efectiv.

În ceea ce privește art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, citat mai sus, din conținutul său rezultă că acesta vizează mai multe aspecte ale unui proces, a căror respectare este obligatorie pentru ca procesul să fie definit ca echitabil.

Astfel, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane dreptul de acces la justiție, ceea ce presupune dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, în mod imparțial și independent, în prezența părților, care au posibilitatea reală de a se apăra.

Recurentul nu precizează care dintre aspectele dreptului la un proces echitabil consideră că i-a fost încălcat.

Înalta Curte, prin raportare la argumentul invocat de recurent - potrivit căruia revenea instanței de disciplină, ca singură "autoritate națională competentă", obligația de a constata că o exceptare a hotărârii atacate de la calea de atac a revizuirii, conform legii naționale, ar încălca garanțiile prevăzute de dispozițiile constituționale și convenționale invocate - apreciază că acesta este nemulțumit de modul de aplicare de către instanța disciplinară a dispozițiilor legale interne referitoare la inadmisibilitatea căii de atac a revizuirii împotriva hotărârilor date de către C.S.M., prin secțiile sale, în materie disciplinară.

În alți termeni, acesta susține că, prin neacceptarea de către instanța disciplinară a cererii de revizuire, i-a fost încălcat dreptul de acces la o instanță.

Acest argument nu poate fi primit.

Așa cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu este unul absolut, putând fi supus unor limitări implicite, în special cu privire la condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, măsură care presupune, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, care beneficiază de o anumită marjă de apreciere în această privință (Hotărârea din 27 decembrie 2017, pronunțată în cauza Dimon împotriva României, paragraf 20).

Într-adevăr, aceste limitări nu pot restrânge, pentru un justițiabil, accesul liber într-o asemenea măsură încât să fie afectată însăși esența dreptului său de acces la o instanță; în consecință, pentru a putea vorbi despre respectarea de către stat a acestui drept este necesar ca persoana interesată să-și poată vedea satisfăcute interesele legitime în fața unui judecător.

Aceasta nu presupune, însă, dreptul oricărei persoane de a-și alege instanța pe care dorește să o sesizeze ori calea procedurală prin care să aducă litigiul în fața judecătorului, statul având numai obligația de a permite oricărei persoane posibilitatea ca orice litigiu al său să fie examinat de un judecător, în condițiile prevăzute de lege.

Dreptul de acces la justiție presupune, prin natura lui, reglementare din partea statului, reglementare care, conținând, implicit, condiții de exercitare a accesului la justiție, nu poate contraveni libertății de acces, prin simpla sa existență; reglementarea accesului la justiție contravine acestuia doar atunci când tinde să îl anuleze, impunând condiții nerezonabile, nu și când tinde doar să îl regleze.

Este, așadar, evident că, odată cu stabilirea, prin lege, a modalității de accedere la justiție, statul poate și trebuie să stabilească anumite condiții de formă și fond, în care poate fi sesizată o instanță; îndeplinirea lor este, într-adevăr, o limitare a accesului la justiție, întrucât, fără respectarea acestor condiții, persoana nu poate să-și ducă litigiul în fața unei instanțe.

Dacă aceste condiții nu afectează însăși esența dreptului de acces la o instanță, fiind rezonabile, nediscriminatorii și proporționale cu scopul vizat, anume bunul mers al justiției, ele nu reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Mai mult decât atât, accesul la justiție nu presupune, automat, și accesul la căile extraordinare de atac, însă, odată reglementată o astfel de cale, trebuie avut în vedere ca dreptul la un proces echitabil să fie garantat în aceeași măsură părților implicate într-o judecată.

În acest sens a statuat și Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 560 din 5 august 2003, în considerentele căreia a reținut că:

"(...) accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac."

Or, chiar acesta este sensul reglementării de către legiuitorul român a căii extraordinare de atac a revizuirii, prin dispozițiile art. 509 - 513 din C. proc. civ., cale de atac al cărei obiect îl pot constitui numai hotărârile judecătorești, aceasta fiind una dintre condițiile impuse de lege, în egală măsură, tuturor părților implicate într-o judecată, pentru exercitarea respectivei căi extraordinare de atac.

În cauză, se constată, însă, că recurentul a avut la dispoziție căile de atac reglementate de sistemul judiciar intern, mai exact calea de atac a "recursului", prevăzută de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, având, așadar, asigurat accesul la justiție.

În ceea ce privește art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum rezultă și din hotărârea din 29 martie 2000, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Rotaru împotriva României, invocată de recurent, " (...) Art. 13 (din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - n.r.) solicită ca în fiecare țară să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în convenție. Această dispoziție solicită deci o cale internă de atac în fața unei "autorități naționale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie să fie "efectivă" atât din punct de vedere al reglementării, cât și al rezultatului practic (Hotărârea Wille împotriva Liechtenstein [GC]m nr. 28396/95, alin. (75), CEDO 1999-III)" (paragraful 67).

Aceste exigențe sunt, însă, îndeplinite de legislația internă cu privire la hotărârile în materie disciplinară pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, împotriva cărora, așa cum s-a arătat mai sus, se poate exercita "recurs" la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 133 alin. (3) din Constituție și art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, cale de atac care nu este, conform deciziilor Curții Constituționale nr. 126 din 1 februarie 2011 și nr. 381 din 31 mai 2018, acea cale extraordinară de atac prevăzută de C. proc. civ., ci o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârilor organului disciplinar, instanța de judecată putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Recurentul-revizuent nu a înțeles, însă, să apeleze la exercițiul unui asemenea demers judiciar, neputând, astfel, imputa legiuitorului român sau instanței disciplinare că nu a prevăzut, respectiv nu a soluționat calea de atac de retractare pe care nu o are la îndemână.

În concluzie, nu se poate reține încălcarea, în defavoarea recurentului a dreptului de acces la o instanță, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele și criticile formulate de recurent, hotărârea atacată fiind temeinică și legală, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata Inspecția Judiciară.

Respinge recursul declarat de revizuentul A. împotriva Hotărârii nr. 8P din 5 septembrie 2018, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2019.

Procesat de GGC - LM