ATSIZ AND OTHERS v. TURKEY

DECIZIE PARȚIONALĂ A SEDAT ATSIZ și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 10 iunie 2008 ca Cameră compusă din: Françoise Tulkens, Președinte, Antonella Mularoni, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judecători și Sally Dollé, Grefierul secțiunii având în vedere cererea depusă la 26 ianuarie 2007, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții, dl Sedat Atsız, dl Mehmet Emin Türk, dl Șerafettin Türk, Mahfuz Sığınç și Orhan Sakcı sunt cetățeni turci născuți în 1970, 1970, 1966, 1974 și, respectiv, 1970. Acestea sunt reprezentate în fața Curții de către dl S. Yurtdaș, avocat practicant în Diyarbakır.

Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au fost arestați la următoarele date: a cincea reclamantă la 6 ianuarie 1994, primii trei reclamanți la 9 martie 1994, și a patra reclamantă la 19 martie 1994, cu suspiciune de aderare la PKK (Partiul muncitorilor din Kurdistan), o organizație ilegală. La 20 ianuarie 1994, un singur judecător la Curtea Muș Magistrate a retras cel de-al cincilea reclamant în custodie. La 31 martie 1994, un singur judecător de la Curtea Magistratelor Muș a retras în custodie ceilalți reclamanți. La 16 martie 2004, Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a condamnat reclamanții că au desfășurat activități în scopul de a sesesiona o parte din teritoriul național în temeiul art. 125 din fostul Cod Penal și le-a condamnat la închisoare pe viață.

La 6 iunie 2005, Curtea de Casație a anulat hotărârea din 16 martie 2004 privind unele dintre acuzați, inclusiv de către reclamanți, și a trimis cazul la instanța de primă instanță. La 16 noiembrie 2007, Curtea Diyarbakır Assize a condamnat reclamanții în temeiul articolului 125 din fostul Cod penal și, din nou, a condamnat-o la închisoare pe viață. La 20 ianuarie 2008, reclamanții au apelat la Curtea de Casație. Potrivit informațiilor din dosar, cazul este încă în așteptare în fața Curții de Casație. COMPLAINTE Reclamanții se plâng în temeiul articolului 3 din Convenție că au fost supuși de maltrat în timpul detenției lor în custodie de poliție și că declarațiile au fost luate de la ei sub presiune.

Reclamanții susțin în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că detenția lor a depășit cerințele de „temps rezonabil”. Reclamanții susțin, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că durata procedurii penale introduse împotriva lor a fost în încălcarea cerințelor de „tempă rațională”. Reclamanții susțin în continuare în temeiul articolului 6 § 1 că au fost negate un proces echitabil, deoarece condamnările lor au fost bazate pe dovezi extrase sub tortura și martorii lor nu au fost auziți de instanțe interne. Reclamanții susțin în temeiul articolului 13 că nu au fost furnizate un remediu intern eficace. HOTĂRÂREA Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că detenția lor, care a durat peste 12 ani în total, a depășit cerințele de „tempă rațională”.

Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Reclamanții au susținut în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că durata procedurii penale împotriva acestora, care era deja de peste 14 ani, a fost excesivă. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Reclamanții au susținut că au fost supuși unui tratament necorespunzător în timpul detenției lor în custodie de poliție și că declarațiile au fost luate de la ei sub presiune.

Curtea observă că reclamanții nu au dat detalii sau furnizat documente justificative, cum ar fi rapoartele medicale, pentru a susține acuzațiile lor de tratament necorespunzător. Cu toate acestea, informațiile limitate din dosarul de procedură indică faptul că reclamanții și-au prezentat plângerea în temeiul articolului 3 în fața judecătorului unic de la Curtea Muș Magistrate. Se pare că nu au fost inițiate anchete privind reclamațiile reclamanților de către autoritățile naționale. Curtea consideră că neacțiunea autorităților judiciare trebuie să fie evidentă treptat față de reclamanții până la 16 martie 2004, atunci când Curtea de Securitate de Stat din Diyarbakır și-a pronunțat hotărârea în această privință și că, prin urmare, reclamanții ar fi trebuit să fi fost conștienți de ineficacitatea recourslor în dreptul intern până la data respectivă.

În consecință, perioada de șase luni prevăzută la art. 35 § 1 din convenție ar trebui să fie considerată că a început să funcționeze cel târziu la 16 martie 2004 (a se vedea İçöz v. Turcia (dec.), nr. 54919/00, 9 ianuarie 2003). Prin urmare, această plângere ar trebui să fi fost introdusă cel târziu în septembrie 2004, în timp ce a fost introdusă la 26 ianuarie 2007. În consecință, această parte a cererii a fost introdusă din timp și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ § 1 și 4 din Convenție. Reclamanții au susținut că au fost negați un drept la un proces echitabil din cauza admisirii de probe obținute ilegal și a eșecului instanțelor interne de a-și auzi martorii. Prin urmare, această parte a cererii este prematură, după care această plângere trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea măsurilor interne.

În ceea ce privește încălcarea plângerii reclamantului în temeiul articolelor 7 și 13 din Convenție, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și a libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale, având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa. În consecință, această parte a cererii ar trebui respinsă ca fiind, vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerilor reclamanților cu privire la dreptul lor de a fi eliberat în așteptarea procesului și dreptul la o audiere echitabilă într-un timp rezonabil; Restul cererii sunt inadmisibile.

Sally Dolle Françoise Tulkens Președintele grefierului

SECOND SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 7987/07 by Sedat ATSIZ and Others against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 10 June 2008 as a Chamber composed of: Françoise Tulkens, President, Antonella Mularoni, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judges, and Sally Dollé, Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 26 January 2007, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Mr Sedat Atsız, Mr Mehmet Emin Türk, Mr Șerafettin Türk, Mr Mahfuz Sığınç and Mr Orhan Sakcı, are Turkish nationals who were born in 1970, 1970, 1966, 1974 and 1970 respectively. They are represented before the Court by Mr S. Yurtdaș, a lawyer practising in Diyarbakır.

The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. The applicants were taken into custody on the following dates: the fifth applicant on 6 January 1994, the first three applicants on 9 March 1994, and the fourth applicant on 19 March 1994, on suspicion of membership of the PKK (the Kurdistan Workers' Party), an illegal organisation. On 20 January 1994 a single judge at the Muș Magistrates' Court remanded the fifth applicant in custody. On 31 March 1994 a single judge at the Muș Magistrates' Court remanded the other applicants in custody. On 16 March 2004 the Diyarbakır State Security Court convicted the applicants of carrying out activities for the purpose of bringing about the secession of part of the national territory under Article 125 of the former Criminal Code, and sentenced them to life imprisonment.

On 6 June 2005 the Court of Cassation quashed the judgment of 16 March 2004 in respect of some of the accused, including the applicants, and remitted the case to the first-instance court. On 16 November 2007 the Diyarbakır Assize Court convicted the applicants under Article 125 of the former Criminal Code and again sentenced them to life imprisonment. On 20 January 2008 the applicants appealed to the Court of Cassation. According to the information in the case file, the case is still pending before the Court of Cassation. COMPLAINTS The applicants complain under Article 3 of the Convention that they were subjected to ill-treatment during their detention in police custody and that statements were taken from them under duress.

The applicants maintain under Article 5 § 3 of the Convention that their detention exceeded the “reasonable time” requirement. The applicants claim under Article 6 § 1 of the Convention that the length of the criminal proceedings brought against them was in breach of the “reasonable time” requirement. The applicants further claim under Article 6 § 1 that they were denied a fair trial as their convictions were based on evidence extracted under torture and their witnesses were not heard by the domestic courts. The applicants maintain under Article 7 of the Convention that their punishment was outside the law. The applicants contend under Article 13 that they were not provided with an effective domestic remedy.

THE LAW