DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 38714/04 de Selahattin HUMARTAȘ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 18 noiembrie 2008 ca Camera compusă din: Françoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judecători și Sally Dollé, Secțiunea Grefier Având în vedere cererea depusă la 20 iulie 2004, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Selahattin Humartaș, este un național turc născut în 1972 și locuiește în Diyarbakır. El este reprezentat în fața Curții de către dl K. Sidar, avocat care practică în Diyarbakır. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: la 2 ianuarie 1993, reclamantul a fost arestat și arestat sub suspectul de a ajuta și de a înghiți PKK, o organizație ilegală. La 29 ianuarie 1993, reclamantul a fost retras în custodie. La 3 martie 1993, procurorul de la Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a depus un proiect de pronunțare împotriva reclamantului, acuzându-l de a ajuta și de a contrazice PKK și de a fi membru al acestei organizații. La 17 mai 1993, reclamantul a fost eliberat în așteptarea procesului. La 21 august 1995, procurorul de la Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a depus o acuzație suplimentară împotriva reclamantului, acuzându-l de a desfășura activități în scopul de a aduce secesiunea unei părți a teritoriului național în încălcarea articolului 125 din fostul Cod Penal („Codul penal”). La 5 septembrie 1995 a fost eliberat un mandat de arestare împotriva reclamantului în absență La 16 octombrie 1995, reclamantul a fost arestat. La 25 aprilie 2000, Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a decis să întrerupă procedura împotriva reclamantului în ceea ce privește acuzația de aderare la PKK, susținând că urmărirea penală a devenit interzisă. Prin urmare, Curtea de Securitate de Stat a hotărât, prin urmare, să întrerupă procedura împotriva reclamantului în întregime. În aceeași dată, reclamantul a fost eliberat din detenție. La 9 octombrie 2001, Curtea de Casație a anulat hotărârea Curții de Securitate a statului Diyarbakır, declarând că natura și intensitatea activităților reclamantului au solicitat condamnarea sa în temeiul articolului 168 § 2 din fostul Cod Penal și a trimis cazul Curții de Securitate a statului. La 19 martie 2004, Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a hotărât să întrerupă procedura împotriva reclamantului, declarând că urmărirea penală în legătură cu acuzarea în temeiul articolului 168 § 2 din fostul Cod penal a devenit limitată la timp. Reclamantul nu a apelat împotriva hotărârii Curții de Securitate a statului Diyarbakır. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedura penală împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un timp rezonabil. Reclamantul a continuat sub același cap că nu a primit un proces echitabil de către un tribunal independent și imparțial din cauza existenței unui judecător militar de la tribunalul de securitate de stat care l-a judecat până în iunie 1999. Reclamantul a susținut, în cele din urmă, în temeiul articolului 5 §§ § 1 și 5 din Convenție, că a fost ilicit privat de libertate de aproximativ patru ani și zece luni și că plângerile sale nu au putut fi remediate în temeiul legislației naționale, deoarece întreruperea procedurii pentru a fi îndepărtate în timp nu s-a înscris în lista exhaustivă a situațiilor care au permis o atribuire a compensației în temeiul Legii nr. 466. DREPTUL Reclamantul a susținut în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că durata procedurii penale împotriva acestuia, care a fost de peste unsprezece ani și două luni, a fost excesivă. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că a fost refuzat un proces echitabil de către un tribunal independent și imparțial, datorită prezenței unui judecător militar pe banca instanței de securitate de stat care l-a judecat până în iunie 1999. Curtea remarcă că procesul împotriva reclamantului a fost întrerupt pe măsură ce urmărirea penală a infracțiunilor a devenit limitată la timp. În consecință, reclamantul nu a fost condamnat și nu poate, prin urmare, pretinde că este victimă de presupusa încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. Reclamantul susținut în temeiul art. 5 §§ § 1 și 5 din Convenție că a fost privat ilegal de libertate de aproximativ patru ani și zece luni și că plângerile sale nu au putut fi remediate în temeiul legislației naționale. În ceea ce privește primul membru al plângerilor reclamantului, Curtea constată că reclamantul a fost eliberat de la detenție la 25 aprilie 2000. Cu toate acestea, reclamantul a depus cererea sa la 20 iulie 2004, mai mult de șase luni mai târziu. În ceea ce privește cel de-al doilea membru al plângerilor reclamantei, Curtea reiterează că, în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție, dreptul la compensare pentru orice daune materiale sau morale suportate ca urmare a detenției este condiționat de încălcarea unuia dintre paragrafele articolului 5 prima dată constatată (a se vedea Wassink c. Țările de Jos , hotărârea din 27 de judecată . În consecință, Curtea nu poate lua în considerare cererea unei reclamante bazată exclusiv pe art. 5 alineatul (1), cu excepția cazului în care o încălcare a articolului 5 alineatul (1) la art. 4 a fost stabilită direct sau în substanță, fie de către autoritățile interne, fie de către Curte în sine. Cazul reclamantului nu dezvăluie o astfel de încălcare, cererea sa în temeiul articolului 5 a eșuat. Rezultă că această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerii reclamantului cu privire la durata procedurii penale împotriva acestuia; declara restul cererii inadmisibil. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președintele
Application no. 38714/04
by Selahattin HUMARTAȘ
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 18
November 2008 as a Chamber composed of:
Françoise Tulkens,
President,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
judges,
and Sally Dollé,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 20 July 2004,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Selahattin Humartaș, is a Turkish national who was born in 1972 and lives in Diyarbakır. He is represented before the Court by Mr K. Sidar, a lawyer practising in Diyarbakır.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
On 2 January 1993 the applicant was arrested and taken into custody on suspicion of aiding and abetting the PKK, an illegal organisation.
On 29 January 1993 the applicant was remanded in custody.
On 3 March 1993 the public prosecutor at the Diyarbakır State Security Court filed a bill of indictment against the applicant, accusing him of aiding and abetting the PKK and being a member of that organisation.
On 17 May 1993 the applicant was released pending trial.
On 21 August 1995 the public prosecutor at the Diyarbakır State Security Court filed an additional bill of indictment against the applicant, accusing him of carrying out activities for the purpose of bringing about the secession of part of the national territory in breach of Article 125 of the former Criminal Code (“the Criminal Code”).
On 5 September 1995 an arrest warrant was issued against the applicant
in absentia
.
On 16 October 1995 the applicant was arrested.
On 25 April 2000 the Diyarbakır State Security Court decided to discontinue the proceedings against the applicant in relation to the charge of membership of the PKK, holding that the prosecution had become time
‑
barred. It further held that there was insufficient evidence to find him guilty under Article 125 of the Criminal Code. The State Security Court added that the applicant’s conduct could only be classified as aiding and abetting such activities, the prosecution of which had become time-barred. The State Security Court therefore decided to discontinue the proceedings against the applicant in their entirety.
On the same date the applicant was released from detention.
On 9 October 2001 the Court of Cassation quashed the judgment of the Diyarbakır State Security Court, holding that the nature and intensity of the applicant’s activities called for his conviction under Article 168 § 2 of the former Criminal Code, and remitted the case to the State Security Court.
On 19 March 2004 the Diyarbakır State Security Court decided to discontinue the proceedings against the applicant, holding that the prosecution in relation to the charge under Article 168 § 2 of the former Criminal Code had become time-barred.
The applicant did not appeal against the judgment of the Diyarbakır State Security Court.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the criminal proceedings against him had not been concluded within a reasonable time.
The applicant further maintained under the same head that he had not received a fair trial by an independent and impartial tribunal due to the existence of a military judge on the bench of the state security court that tried him until June 1999.
The applicant contended lastly, under Article 5 §§ 1 and 5 of the Convention, that he had been unlawfully deprived of his liberty for approximately four years and ten months and that his grievances could not be redressed under the national law, as the discontinuation of proceedings for being time-barred did not fall within the exhaustive list of situations qualifying for an award of compensation under Law no. 466.
1.
The applicant maintained under Article 6 § 1 of the Convention that the length of the criminal proceedings against him, which was over eleven years and two months, had been excessive.
The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.
2.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that he was denied a fair trial by an independent and impartial tribunal due to the presence of a military judge on the bench of the state security court that tried him until June 1999.
The Court notes that the proceedings against the applicant were discontinued as the prosecution of the offences had become time-barred. Consequently, the applicant was not convicted and cannot, therefore, claim to be a victim of the alleged violation of Article 6 § 1 of the Convention.
It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
3.
The applicant alleged under Article 5 §§ 1 and 5 of the Convention that he had been unlawfully deprived of his liberty for approximately four years and ten months and that his grievances could not be redressed under the national law.
As regards the first limb of the applicant’s complaints, the Court notes that the applicant was released from detention on 25 April 2000. However, the applicant introduced his application on 20 July 2004, more than six months later. It follows that this complaint has been introduced out of time and must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.
With regard to the second limb of the applicant’s complaints, the Court reiterates that under Article 5 § 5 of the Convention the right to compensation for any material or non-pecuniary damage sustained as a result of detention is conditional upon a breach of one of the paragraphs of Article 5 first being found (see
Wassink v. the Netherlands
, judgment of 27
September 1990, § 38 Series A no. 185-A,). Accordingly, the Court cannot consider an applicant’s claim based exclusively on Article 5
§
5 unless a breach of Article 5 §§ 1 to 4 has been established directly or in substance, either by the domestic authorities or by the Court itself. As the applicant’s case does not disclose such a breach, his claim under Article 5
§
5 fails.
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to adjourn
the examination of the applicant’s complaint concerning the length of the criminal proceedings against him;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Registrar
President