Lacin și Elter împotriva Turciei

SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE Nr. 25666/02 de Lokman LAÇİN și İskender ELTER împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 9 decembrie 2008 în calitate de Cameră compusă din: Françoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimir Zagrebsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judecători și Sally Dolle, grefierul secțiunii. Având în vedere cererea depusă la 6 aprilie 2001, având în vedere declarațiile formale care acceptă o soluționare prietenoasă a cazului, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții, dl Lokman Laçin și dl İskender Elter, sunt resortisanți turci născuți în 1971 și, respectiv, 1966 și trăiesc în Diyarbakır.

Ele au fost reprezentate în fața Curții de dl M. Vefa, un avocat care practică în Diyarbakır. Guvernul turc (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 septembrie 1993 și, respectiv, 15 septembrie 1993, primii și al doilea solicitanți au fost arestați și arestați sub suspiciune de a fi afiliați la o organizație ilegală, și anume PKK (Partiul muncitorilor din Kurdistan). La 3 octombrie 1993, Curtea Van Magistrates le-a retras în custodie.

La 10 noiembrie 1993, procurorul public de la Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a depus un proiect de pronunțare împotriva reclamanților, acuzând primul reclamant de a desfășura activități în scopul de a aduce secesiune a unei părți a teritoriului național (art. 125 din actualul cod penal defunt) și al doilea reclamant de aderare la PKK (art. 168 § 2 din respectivul cod penal și art. 5 din Legea nr. 3713). La 3 noiembrie 1997, Curtea de Securitate a statului Diyarbakır a constatat că reclamanții au fost vinovați în calitate de acuzați și condamnați la moarte și al doilea reclamant la 12 ani și șase luni de închisoare. La 3 noiembrie 1997, Curtea de Casație a anulat hotărârea Curții de Securitate de Stat pentru erori procedurale.

La 1 februarie 2001, Curtea de Securitate de Stat Diyarbakır a pronunțat o nouă hotărâre în care a menținut condamnările și condamnările anterioare ale reclamanților. La 8 octombrie 2001, Curtea de Casație a susținut hotărârea Curții de Securitate de Stat Diyarbakır. La 7 decembrie 2001, hotărârea Curții de Casație a fost returnată în registrul Curții de Securitate de Stat Diyarbakır. COMPLAINTE Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că au fost negate o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial într-un timp rezonabil. Ei au invocat, de asemenea, articolele 3, 5 și 13 din Convenție. Curtea a primit următoarea declarație din partea Guvernului: „Declar că Guvernul Turciei propun să plătească ex gratie 2.000 (2 mii) de euro fiecăruia dintre reclamanți, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cazului menționat mai sus, pe calea Curții Europene a Drepturilor Omului.

Această sumă, care trebuie să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, va fi convertită în lira turcă nouă la rata aplicabilă la data plății și fără impozite aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale.

Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Curtea a primit următoarea declarație semnată de reprezentantul reclamanților: „Not că Guvernul Turciei sunt dispus să plătească ex grație suma de 2.000 (2 mii) de euro fiecăruia dintre solicitanți, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cazului menționat mai sus, pe calea Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă, care trebuie să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, va fi convertită în lira turcă nouă la rata aplicabilă la data plății și fără impozite aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.

De la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Acceptăm propunerea și renuntăm la orice nouă afirmații împotriva Turciei în ceea ce privește faptele care dau naștere acestei cereri. Declarăm că acest lucru constituie o rezoluție finală a cazului.” Curtea ia act de soluționarea prietenoasă achiziționată între părți și este convins că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale și nu găsește motive de politică publică pentru a justifica examinarea continuă a cererii (art. 37 în amendă Având în vedere cele de mai sus, este necesar să scoatem cazul din listă.

Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să elimine cererea din lista sa de cazuri. Președintele grefierului Sally Dolle Françoise Tulkens

SECOND SECTION

DECISION Application no. 25666/02 by Lokman LAÇİN and İskender ELTER against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 9 December 2008 as a Chamber composed of: Françoise Tulkens, President, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judges, and Sally Dollé, Section Registrar. Having regard to the above application lodged on 6 April 2001, Having regard to the formal declarations accepting a friendly settlement of the case, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Mr Lokman Laçin and Mr İskender Elter, are Turkish nationals who were born in 1971 and 1966 respectively and live in Diyarbakır.

They were represented before the Court by Mr M. Vefa, a lawyer practising in Diyarbakır. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 25 September 1993 and 15 September 1993 respectively the first and second applicants were arrested and taken into custody on suspicion of their affiliation to an illegal organisation, namely the PKK (the Kurdistan Workers' Party). On 3 October 1993 the Van Magistrates' Court remanded them in custody.

On 10 November 1993 the public prosecutor at the Diyarbakır State Security Court filed a bill of indictment against the applicants, accusing the first applicant of carrying out activities for the purpose of bringing about the secession of part of the national territory (Article 125 of the now defunct Criminal Code) and the second applicant of membership of the PKK (Article 168 § 2 of the aforementioned Criminal Code and section 5 of the Prevention of Terrorism Act, Law no. 3713). On 3 November 1997 the Diyarbakır State Security Court found the applicants guilty as charged and sentenced the first applicant to death and the second applicant to twelve years and six months' imprisonment. The death sentence of the first applicant was immediately commuted to life imprisonment.

On 3 November 1997 the Court of Cassation quashed the judgment of the State Security Court for procedural errors. On 1 February 2001 the Diyarbakır State Security Court delivered a new judgment in which it maintained the applicants' previous convictions and sentences. On 8 October 2001 the Court of Cassation upheld the judgment of the Diyarbakır State Security Court. On 7 December 2001 the decision of the Court of Cassation was returned to the registry of the Diyarbakır State Security Court. COMPLAINTS The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention that they had been denied a fair hearing by an independent and impartial tribunal within a reasonable time. They also invoked Articles 3, 5 and 13 of the Convention.

THE LAW The Court received the following declaration from the Government: “I declare that the Government of Turkey offer to pay ex gratia 2,000 (two thousand) euros to each of the applicants with a view to securing a friendly settlement of the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights. This sum, which is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, will be converted into new Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and free of any taxes that may be applicable. It will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights.

In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.” The Court received the following declaration signed by the applicants' representative: “I note that the Government of Turkey are prepared to pay ex gratia the sum of 2,000 (two thousand) euros to each of the applicants with a view to securing a friendly settlement of the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.

This sum, which is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, will be converted into new Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and free of any taxes that may be applicable. It will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. From the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. We accept the proposal and waive any further claims against Turkey in respect of the facts giving rise to this application.

We declare that this constitutes a final resolution of the case.” The Court takes note of the friendly settlement reached between the parties. It is satisfied that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols and finds no public-policy reasons to justify the continued examination of the application (Article 37 § 1 in fine of the Convention). In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list. For these reasons, the Court unanimously Decides to strike the application out of its list of cases. Sally Dollé Françoise Tulkens Registrar President