ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1309/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1309/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

civil de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1411 F din 05 septembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 27178/3/2007, Tribunalul

București, Secția a V - a Civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții

G.R. și G.R. împotriva pârâților Municipiul București, reprezentat de Primarul

General și Primăria Municipiului București.

În motivarea sentinței,

s-a reținut că prin notificările nr. 1227/2001 și nr. 492/2002, reclamanții au

solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, notificările

fiind soluționate prin decizia nr. 8106 din 23 mai 2007, în sensul respingerii solicitării

de restituire în natură și propunerii de măsuri reparatorii prin echivalent.

Această modalitate de

reparație a fost stabilită urmare a faptului că terenul ce face obiectul

notificării este afectat în totalitate de elemente de sistematizare (incinta

împrejmuită teren de sport Școala Generală), în considerarea dispozițiilor art.

26 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Din concluziile

raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert topo C.V., rezultă că

terenul ce a făcut obiectul notificării este cuprins într-o suprafață mai mare

de teren ce reprezintă terenul de sport al Școlii nr. 179, fiind împrejmuit,

lucrările de amenajare ale acestui teren fiind edificate în septembrie 2007 la

solicitarea Autorității de Sănătate Publică, așa cum rezultă din adresa emisă

de către Primăria Sectorului 1 București sub nr. 2493 din 25 august 2008.

S-a apreciat ca fiind

incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe temeiul

cărora, deși nu există autorizație de construire pentru amenajarea ca teren de

sport, s-a arătat că modul în care este amplasată suprafața de teren solicitată

de reclamanți face imposibilă restituirea în natură, pentru că ar afecta

normala folosire a suprafeței de teren ce excede pretențiilor reclamanților și

care are destinația de teren de sport, amenajarea acestui teren fiind impusă de

Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului București.

Apelul declarat de

către reclamanți împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin

decizia nr. 103 din 18 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,

Secția a III –a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de apel a arătat, în primul rând, că prima instanță s-a

pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere formulate de către contestatori,

respingând în întregime acțiunea formulată de către aceștia în contradictoriu

cu pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primarul General și Primăria

Municipiului București, doar din eroare nefiind menționate în considerente ambele

dispoziții administrative atacate, nr. 8106 din 23 mai 2007 și nr. 8927 din 23

octombrie 2007, cu toate că au fost analizate efectiv, aceste acte având un

conținut identic.

În ceea ce privește

modul de aplicare de către prima instanță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu

privire la natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților, instanța de

apel a constatat că, în mod corect, prima instanță a menținut soluția

administrativă de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.

Exproprierea pe

numele reclamanților a imobilului ce formează obiectul notificării, situat în

București, sector 1 a avut drept scop realizarea proiectului de extindere a școlii

din str. Ardealului.

Or, în condițiile în

care din raportul de expertiză efectuat în cauză, rezultă că terenul este

folosit ca teren de sport de către Școala nr. 179, fiind împrejmuit, scopul

pentru care s-a dispus exproprierea a fost îndeplinit, imobilul servind, așa

cum a reținut corect și instanța de fond, unei amenajări de utilitate publică.

Sintagma „amenajări

de utilitate publică" are în vedere, în accepțiunea legiuitorului, pe

lângă dotările sub și supraterane, și parcurile și grădinile publice,

amenajările verzi din jurul blocurilor de locuit, precum și dotările privind

desfășurarea activităților școlare.

Împrejurarea că

terenul de sport a fost amenajat în anul 2007, în timpul soluționării

notificării, este lipsită de relevanță, în condițiile în care amenajarea este o

consecință a emiterii actului normativ vizând exproprierea.

De asemenea, se reține

că executarea unei astfel de lucrări nu modifică structura de rezistență,

caracteristicile inițiale ale construcțiilor și prin urmare nu necesită autorizație

de construire.

Instanța de apel a

înlăturat și criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 16, deoarece

construcția ce a aparținut reclamanților a fost demolată.

Totodată, a reținut

că executarea unor lucrări de asfaltare a curții școlii și efectuarea unor

lucrări cu caracter nepermanent pentru desfășurarea orelor de educație fizică

și sport a elevilor Școlii nr. 179 au fost solicitate de Autoritatea de

Sănătate Publică a Municipiului București, prin procesele verbale nr. 846 din 14

martie 2007 și nr. 1780 din 07 aprilie 2008.

Faptul că, în

imediata vecinătate, școala mai are un teren de sport, nu conduce la concluzia

că cel de al doilea nu ar mai fi necesar desfășurării activității școlare, mai

ales că în această școală învață copii de la clasele a I-a la a VIII-a.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Au fost greșit interpretate

și aplicate dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 este aplicabil cu caracter generic pentru toate situațiile de

preluare abuzivă în care construcțiile au fost demolate, iar o parte din teren

a rămas liberă de construcții și, prin urmare, poate fi restituită, ceea ce

este cazul în speță.

Situația de excepție

de la restituire, vizând existența unor construcții autorizate, nu este aplicabilă

în speță; normele care introduc interdicții sau limitează drepturi fiind de

strictă interpretare: or, instanța, cu toate că a reținut lipsa unei

autorizații de construire, a ignorat acest principiu, cu motivarea că

respectiva construcție a fost impusă de Autoritatea pentru Sănătate Publică.

- Nu există niciun

text de lege care să arate că o construcție a cărei realizare este impusă de

Autoritatea pentru Sănătate Publica nu poate fi restituită în natură.

- Au fost greșit

interpretate și aplicate dispozițiile art. 11 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Deși aceste norme

sunt aplicabile, dat fiind faptul că este vorba în cauză de o preluare abuzivă

realizată prin preluarea fără nici o despăgubire, pe baza unui decret de expropriere,

nu se poate ignora că, în speță, situația de fapt a existenței unei părți de

teren nefolosite exista la data intrării in vigoare a legii și, ulterior, până

în anul 2007, când, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 din lege, a fost

schimbată destinația terenului și afectată situația sa de "teren

liber" care, potrivit legii, trebuia restituit.

- În mod greșit, au

fost ignorate dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care

interzic orice act sau fapt juridic care, prin consecințele sale, ar afecta

regimul juridic al imobilului și ar duce la imposibilitatea restituirii sale în

natură.

În speță, a avut loc

o "schimbare a destinației" terenului – în termenii normei -, prin

realizarea unui teren de sport in septembrie 2007, deci în perioada în care era

în curs de soluționare cererea de restituire în natură. Este evident ca, în

felul acesta, s-a intenționat o schimbare de regim juridic și o încercare de

invalidare a demersului reclamanților de restituire în natură a imobilului,

aspect ce denotă și fraudarea legii, iar nu numai o încălcare a normelor sale

imperative.

Față de o atare

situație, cea mai buna sancțiune a autorității administrative este cea a

restituirii în natură a imobilului.

- Instanța a interpretat

și aplicat greșit dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, care nu cuprind

nicio normă care să se refere la cazurile în care restituirea în natură nu este

posibilă.

- Instanța a apreciat

greșit că prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu ar fi incidente în

speță, în condițiile în care este vorba despre un teren, nu despre o construcție.

Aceste dispoziții

sunt aplicabile în sensul că permit o interpretare logică a normelor în materia

restituirii în natură: dacă art. 16 nu împiedică restituirea în natură a

imobilelor care sunt deținute de unități și instituții de învățământ din

sistemul de stat (grădinițe, scoli, licee, colegii, scoli profesionale, scoli

postliceale, instituții de învățământ superior), ci doar condiționează

restituirea acestora de păstrarea destinației lor pentru o anumită perioadă de

timp, cu atât mai mult este posibilă restituirea unei părți din imobilul ocupat

de școală, anume un teren acoperit cu o suprafață subțire de bitum, desemnat în

dispoziția primarului drept "element de sistematizare".

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

Cu toate că instanța

de apel a făcut referire, în considerentele deciziei recurate, atât la

dispozițiile art. 10, cât și la cele ale art. 11 din Legea nr. 10/2001, în

analiza naturii măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor îndreptățite, se

observă că stabilirea incidenței art. 11 făcea inutilă referirea și la art. 10,

ale cărui prevederi nu se impuneau a fi fost analizate.

Astfel, art. 11 conține

norme speciale de reglementare a modului de acordare de măsuri reparatorii în

cazul imobilelor expropriate, aplicabile cu prioritate față de norma cu

caracter general din art. 10 sau susceptibile de a fi completate cu aceasta din

urmă, potrivit regulilor de soluționare a unui conflict de legi.

În speță, fiind vorba

despre un imobil expropriat – în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 381

din 26 iunie 1963 -, era necesară raportarea la dispozițiile art. 11 din Legea nr.

10/2001, cu atât mai mult cu cât alin. (3) este identic în conținut cu art. 10 alin.

(2), pe temeiul căruia este formulat primul motiv de recurs, trimițând,

totodată, la dispozițiile art. 10 alin. (3), (4), (5) și (6).

Potrivit art. 11 alin.

(4) din lege, „În cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea

ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent pentru întregul imobil”.

Această normă este

aplicabilă indiferent de întrunirea vreuneia dintre ipotezele descrise de

legiuitor în alin. (1), (2) sau (3), întrucât norma nu distinge și nu există

nicio rațiune pentru un tratament juridic diferit situațiilor în care este

întrunită cerința legală a ocupării funcționale a întregului teren afectat lucrărilor

pentru care a operat exproprierea.

Așadar, chiar dacă

potrivit art. 11 alin. (3), ar fi fost posibilă restituirea în natură a

terenului ocupat parțial de aceste lucrări, alin. (4) ar fi aplicabil cu

prioritate, în măsura întrunirii premisei de aplicare.

În speță, construcția

reclamanților preluată prin expropriere a fost demolată, scopul exproprierii

fiind extinderea școlii

din

str. Ardealului.

Nu s-a contestat că suprafața

de teren în litigiu de 328 mp face parte din baza materială a Școlii nr. 179, reprezentând

de la bun început curtea școlii alături de terenul de sport, teren situat de-o

parte și de alta a suprafeței în discuție, astfel cum arată schița la raportul

de expertiză topografică întocmit de expertul C.V. (fila 116 dosar fond).

Acest fapt este

suficient pentru a considera că suprafața de 328 mp este afectată lucrărilor pentru

care s-a dispus exproprierea, respectiv celor de extindere a școlii, împreună

cu baza sportivă care delimitează această suprafață.

După cum s-a arătat,

incidența art. 11 alin. (4) este atrasă prin simplul fapt al ocupării

funcționale a terenului, neavând relevanță amenajarea efectivă ca bază sportivă

a acestuia.

Așadar, împrejurarea

că suprafața în litigiu a fost amenajată abia în anul 2007, deci după momentul

formulării notificării, drept spațiu pentru desfășurarea orelor de educație

fizică și sport ale elevilor școlii, astfel cum rezultă din relațiile

comunicate de către Primăria sectorului 1 București în cursul judecății în

primă instanță (fila 123), nu este relevantă în contextul art. 11 alin. (4), după

cum, în mod corect, a reținut instanța de apel, în raport de faptul că

amenajarea este o consecință a actului normativ vizând exproprierea.

Are valoare

probatorie doar pentru confirmarea afectațiunii pentru lucrările vizate de

expropriere, fiind vorba despre amenajări necesare unei bune utilizări a

spațiului, avându-se în vedere și poziționarea acestuia în curtea școlii și între

părți ale terenului de sport al școlii, pe laturile de est și vest.

Terenul în discuție

fiind considerat afectat lucrărilor vizate de art. 11 alin. (4), nu se poate

socoti că amenajarea ca teren de sport ar reprezenta o „schimbare a destinației”

în sensul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum pretind

recurenții.

De altfel, pentru ca

aplicarea normei invocate să fie eficientă în cauză, chiar dacă s-ar reține

incidența sa, ar trebui ca, prin raportarea la situația de fapt și de drept

anterioară celei create printr-un act sau fapt de natura celui menționat în art.

21 alin. (5), să fie posibilă restituirea în natură a terenului.

Or, după cum s-a

arătat, atare măsură reparatorie nu este posibilă pentru alte considerente

decât cele legate de amenajarea din anul 2007: suprafața de 328 mp nu

reprezintă teren „liber”, susceptibil de a fi restituit în natură potrivit art.

11 alin. (3) teza I-a din lege, din moment ce a fost de la bun început afectată

lucrărilor pentru care a operat preluarea imobilului în anul 1963.

Nu are relevanță,

astfel, nici dacă este întrunită ipoteza construcțiilor „noi, autorizate” din art.

11 alin. (3) teza a II–a, la care se referă cel de-al doilea motiv de recurs,

întrucât acordarea de măsuri reparatorii în echivalent se impune în temeiul art.

11 alin. (4), și nu al normei anterior menționate.

De altfel, recurenții

pretind în mod nejustificat faptul că în considerentele deciziei de apel s-ar

fi reținut că în speță ar fi vorba despre construcții neautorizate, apreciere

ce se regăsește doar în hotărârea primei instanțe.

Dimpotrivă, instanța

de apel a arătat că executarea lucrărilor de amenajare nu necesită autorizație

de construire, fapt ce nu poate fi reapreciat în această fază procesuală,

implicând evaluarea probatoriului ce excede limitelor judecării recursului,

nefiind un caz dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Referirea din

motivarea recursului la dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001

nu corespunde unei aprecieri concrete a instanței de apel în aplicarea unei

asemenea norme, ca atare, nu constituie o critică viabilă la adresa deciziei și

nu va fi analizată în consecință.

În ceea ce privește art.

16 din Legea nr. 10/2001, acesta este inaplicabil în cauză și este nerelevantă

orice trimitere la conținutul său, deoarece reglementează regimul juridic al

măsurilor reparatorii cuvenite în situația în care întregul imobil preluat de

către stat există, încă, în materialitatea sa, implicând, așadar, că nu a avut

loc o demolare a construcției vechi.

Or, în speță, asemenea

demolare s-a produs, caz în care este exclusă aplicarea art. 16.

Dispozițiile art. 11,

incidente în cauză, nu necesită o altă interpretare decât cea redată în

considerentele prezentei hotărâri, respectiv cea literală, sistematică și teleologică,

nefiind necesară coroborarea cu art. 16 interpretat a fortiori, astfel cum se pretinde

prin motivele de recurs.

Față de cele expuse,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, instanța de apel făcând o corectă

aplicare și interpretare a legii, drept pentru care îl va respinge ca atare, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții G.R. și G.R. împotriva deciziei nr. 103 din 18

februarie 2009 a Curții de Apel București, Secția a III–a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 februarie 2010.