ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1309/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1411 F din 05 septembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 27178/3/2007, Tribunalul București, Secția a V - a Civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții G.R. și G.R. împotriva pârâților Municipiul București, reprezentat de Primarul General și Primăria Municipiului București. În motivarea sentinței, s-a reținut că prin notificările nr. 1227/2001 și nr. 492/2002, reclamanții au solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, notificările fiind soluționate prin decizia nr. 8106 din 23 mai 2007, în sensul respingerii solicitării de restituire în natură și propunerii de măsuri reparatorii prin echivalent.

Această modalitate de reparație a fost stabilită urmare a faptului că terenul ce face obiectul notificării este afectat în totalitate de elemente de sistematizare (incinta împrejmuită teren de sport Școala Generală), în considerarea dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert topo C.V., rezultă că terenul ce a făcut obiectul notificării este cuprins într-o suprafață mai mare de teren ce reprezintă terenul de sport al Școlii nr. 179, fiind împrejmuit, lucrările de amenajare ale acestui teren fiind edificate în septembrie 2007 la solicitarea Autorității de Sănătate Publică, așa cum rezultă din adresa emisă de către Primăria Sectorului 1 București sub nr. 2493 din 25 august 2008. S-a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe temeiul cărora, deși nu există autorizație de construire pentru amenajarea ca teren de sport, s-a arătat că modul în care este amplasată suprafața de teren solicitată de reclamanți face imposibilă restituirea în natură, pentru că ar afecta normala folosire a suprafeței de teren ce excede pretențiilor reclamanților și care are destinația de teren de sport, amenajarea acestui teren fiind impusă de Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului București.

Apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 103 din 18 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III –a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a pronunța această sentință, instanța de apel a arătat, în primul rând, că prima instanță s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere formulate de către contestatori, respingând în întregime acțiunea formulată de către aceștia în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primarul General și Primăria Municipiului București, doar din eroare nefiind menționate în considerente ambele dispoziții administrative atacate, nr. 8106 din 23 mai 2007 și nr. 8927 din 23 octombrie 2007, cu toate că au fost analizate efectiv, aceste acte având un conținut identic.

În ceea ce privește modul de aplicare de către prima instanță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților, instanța de apel a constatat că, în mod corect, prima instanță a menținut soluția administrativă de acordare de măsuri reparatorii în echivalent. Exproprierea pe numele reclamanților a imobilului ce formează obiectul notificării, situat în București, sector 1 a avut drept scop realizarea proiectului de extindere a școlii din str. Ardealului. Or, în condițiile în care din raportul de expertiză efectuat în cauză, rezultă că terenul este folosit ca teren de sport de către Școala nr. 179, fiind împrejmuit, scopul pentru care s-a dispus exproprierea a fost îndeplinit, imobilul servind, așa cum a reținut corect și instanța de fond, unei amenajări de utilitate publică.

Sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere, în accepțiunea legiuitorului, pe lângă dotările sub și supraterane, și parcurile și grădinile publice, amenajările verzi din jurul blocurilor de locuit, precum și dotările privind desfășurarea activităților școlare. Împrejurarea că terenul de sport a fost amenajat în anul 2007, în timpul soluționării notificării, este lipsită de relevanță, în condițiile în care amenajarea este o consecință a emiterii actului normativ vizând exproprierea. De asemenea, se reține că executarea unei astfel de lucrări nu modifică structura de rezistență, caracteristicile inițiale ale construcțiilor și prin urmare nu necesită autorizație de construire. Instanța de apel a înlăturat și criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 16, deoarece construcția ce a aparținut reclamanților a fost demolată.

Totodată, a reținut că executarea unor lucrări de asfaltare a curții școlii și efectuarea unor lucrări cu caracter nepermanent pentru desfășurarea orelor de educație fizică și sport a elevilor Școlii nr. 179 au fost solicitate de Autoritatea de Sănătate Publică a Municipiului București, prin procesele verbale nr. 846 din 14 martie 2007 și nr. 1780 din 07 aprilie 2008. Faptul că, în imediata vecinătate, școala mai are un teren de sport, nu conduce la concluzia că cel de al doilea nu ar mai fi necesar desfășurării activității școlare, mai ales că în această școală învață copii de la clasele a I-a la a VIII-a. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și susținând, în esență, următoarele: Au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este aplicabil cu caracter generic pentru toate situațiile de preluare abuzivă în care construcțiile au fost demolate, iar o parte din teren a rămas liberă de construcții și, prin urmare, poate fi restituită, ceea ce este cazul în speță. Situația de excepție de la restituire, vizând existența unor construcții autorizate, nu este aplicabilă în speță; normele care introduc interdicții sau limitează drepturi fiind de strictă interpretare: or, instanța, cu toate că a reținut lipsa unei autorizații de construire, a ignorat acest principiu, cu motivarea că respectiva construcție a fost impusă de Autoritatea pentru Sănătate Publică.

- Nu există niciun text de lege care să arate că o construcție a cărei realizare este impusă de Autoritatea pentru Sănătate Publica nu poate fi restituită în natură. - Au fost greșit interpretate și aplicate dispozițiile art. 11 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. Deși aceste norme sunt aplicabile, dat fiind faptul că este vorba în cauză de o preluare abuzivă realizată prin preluarea fără nici o despăgubire, pe baza unui decret de expropriere, nu se poate ignora că, în speță, situația de fapt a existenței unei părți de teren nefolosite exista la data intrării in vigoare a legii și, ulterior, până în anul 2007, când, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 din lege, a fost schimbată destinația terenului și afectată situația sa de "teren liber" care, potrivit legii, trebuia restituit.

- În mod greșit, au fost ignorate dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care interzic orice act sau fapt juridic care, prin consecințele sale, ar afecta regimul juridic al imobilului și ar duce la imposibilitatea restituirii sale în natură. În speță, a avut loc o "schimbare a destinației" terenului – în termenii normei -, prin realizarea unui teren de sport in septembrie 2007, deci în perioada în care era în curs de soluționare cererea de restituire în natură. Este evident ca, în felul acesta, s-a intenționat o schimbare de regim juridic și o încercare de invalidare a demersului reclamanților de restituire în natură a imobilului, aspect ce denotă și fraudarea legii, iar nu numai o încălcare a normelor sale imperative.

Față de o atare situație, cea mai buna sancțiune a autorității administrative este cea a restituirii în natură a imobilului. - Instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, care nu cuprind nicio normă care să se refere la cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă. - Instanța a apreciat greșit că prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu ar fi incidente în speță, în condițiile în care este vorba despre un teren, nu despre o construcție.

Aceste dispoziții sunt aplicabile în sensul că permit o interpretare logică a normelor în materia restituirii în natură: dacă art. 16 nu împiedică restituirea în natură a imobilelor care sunt deținute de unități și instituții de învățământ din sistemul de stat (grădinițe, scoli, licee, colegii, scoli profesionale, scoli postliceale, instituții de învățământ superior), ci doar condiționează restituirea acestora de păstrarea destinației lor pentru o anumită perioadă de timp, cu atât mai mult este posibilă restituirea unei părți din imobilul ocupat de școală, anume un teren acoperit cu o suprafață subțire de bitum, desemnat în dispoziția primarului drept "element de sistematizare". Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Cu toate că instanța de apel a făcut referire, în considerentele deciziei recurate, atât la dispozițiile art. 10, cât și la cele ale art. 11 din Legea nr. 10/2001, în analiza naturii măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor îndreptățite, se observă că stabilirea incidenței art. 11 făcea inutilă referirea și la art. 10, ale cărui prevederi nu se impuneau a fi fost analizate. Astfel, art. 11 conține norme speciale de reglementare a modului de acordare de măsuri reparatorii în cazul imobilelor expropriate, aplicabile cu prioritate față de norma cu caracter general din art. 10 sau susceptibile de a fi completate cu aceasta din urmă, potrivit regulilor de soluționare a unui conflict de legi.

În speță, fiind vorba despre un imobil expropriat – în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 381 din 26 iunie 1963 -, era necesară raportarea la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât alin. (3) este identic în conținut cu art. 10 alin. (2), pe temeiul căruia este formulat primul motiv de recurs, trimițând, totodată, la dispozițiile art. 10 alin. (3), (4), (5) și (6). Potrivit art. 11 alin. (4) din lege, „În cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”.

Această normă este aplicabilă indiferent de întrunirea vreuneia dintre ipotezele descrise de legiuitor în alin. (1), (2) sau (3), întrucât norma nu distinge și nu există nicio rațiune pentru un tratament juridic diferit situațiilor în care este întrunită cerința legală a ocupării funcționale a întregului teren afectat lucrărilor pentru care a operat exproprierea. Așadar, chiar dacă potrivit art. 11 alin. (3), ar fi fost posibilă restituirea în natură a terenului ocupat parțial de aceste lucrări, alin. (4) ar fi aplicabil cu prioritate, în măsura întrunirii premisei de aplicare. În speță, construcția reclamanților preluată prin expropriere a fost demolată, scopul exproprierii fiind extinderea școlii din str. Ardealului.

Nu s-a contestat că suprafața de teren în litigiu de 328 mp face parte din baza materială a Școlii nr. 179, reprezentând de la bun început curtea școlii alături de terenul de sport, teren situat de-o parte și de alta a suprafeței în discuție, astfel cum arată schița la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul C.V. (fila 116 dosar fond). Acest fapt este suficient pentru a considera că suprafața de 328 mp este afectată lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, respectiv celor de extindere a școlii, împreună cu baza sportivă care delimitează această suprafață. După cum s-a arătat, incidența art. 11 alin. (4) este atrasă prin simplul fapt al ocupării funcționale a terenului, neavând relevanță amenajarea efectivă ca bază sportivă a acestuia.

Așadar, împrejurarea că suprafața în litigiu a fost amenajată abia în anul 2007, deci după momentul formulării notificării, drept spațiu pentru desfășurarea orelor de educație fizică și sport ale elevilor școlii, astfel cum rezultă din relațiile comunicate de către Primăria sectorului 1 București în cursul judecății în primă instanță (fila 123), nu este relevantă în contextul art. 11 alin. (4), după cum, în mod corect, a reținut instanța de apel, în raport de faptul că amenajarea este o consecință a actului normativ vizând exproprierea. Are valoare probatorie doar pentru confirmarea afectațiunii pentru lucrările vizate de expropriere, fiind vorba despre amenajări necesare unei bune utilizări a spațiului, avându-se în vedere și poziționarea acestuia în curtea școlii și între părți ale terenului de sport al școlii, pe laturile de est și vest.

Terenul în discuție fiind considerat afectat lucrărilor vizate de art. 11 alin. (4), nu se poate socoti că amenajarea ca teren de sport ar reprezenta o „schimbare a destinației” în sensul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum pretind recurenții. De altfel, pentru ca aplicarea normei invocate să fie eficientă în cauză, chiar dacă s-ar reține incidența sa, ar trebui ca, prin raportarea la situația de fapt și de drept anterioară celei create printr-un act sau fapt de natura celui menționat în art. 21 alin. (5), să fie posibilă restituirea în natură a terenului.

Or, după cum s-a arătat, atare măsură reparatorie nu este posibilă pentru alte considerente decât cele legate de amenajarea din anul 2007: suprafața de 328 mp nu reprezintă teren „liber”, susceptibil de a fi restituit în natură potrivit art. 11 alin. (3) teza I-a din lege, din moment ce a fost de la bun început afectată lucrărilor pentru care a operat preluarea imobilului în anul 1963. Nu are relevanță, astfel, nici dacă este întrunită ipoteza construcțiilor „noi, autorizate” din art. 11 alin. (3) teza a II–a, la care se referă cel de-al doilea motiv de recurs, întrucât acordarea de măsuri reparatorii în echivalent se impune în temeiul art. 11 alin. (4), și nu al normei anterior menționate. De altfel, recurenții pretind în mod nejustificat faptul că în considerentele deciziei de apel s-ar fi reținut că în speță ar fi vorba despre construcții neautorizate, apreciere ce se regăsește doar în hotărârea primei instanțe.

Dimpotrivă, instanța de apel a arătat că executarea lucrărilor de amenajare nu necesită autorizație de construire, fapt ce nu poate fi reapreciat în această fază procesuală, implicând evaluarea probatoriului ce excede limitelor judecării recursului, nefiind un caz dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Referirea din motivarea recursului la dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 nu corespunde unei aprecieri concrete a instanței de apel în aplicarea unei asemenea norme, ca atare, nu constituie o critică viabilă la adresa deciziei și nu va fi analizată în consecință. În ceea ce privește art. 16 din Legea nr. 10/2001, acesta este inaplicabil în cauză și este nerelevantă orice trimitere la conținutul său, deoarece reglementează regimul juridic al măsurilor reparatorii cuvenite în situația în care întregul imobil preluat de către stat există, încă, în materialitatea sa, implicând, așadar, că nu a avut loc o demolare a construcției vechi.

Or, în speță, asemenea demolare s-a produs, caz în care este exclusă aplicarea art. 16. Dispozițiile art. 11, incidente în cauză, nu necesită o altă interpretare decât cea redată în considerentele prezentei hotărâri, respectiv cea literală, sistematică și teleologică, nefiind necesară coroborarea cu art. 16 interpretat a fortiori, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs. Față de cele expuse, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, instanța de apel făcând o corectă aplicare și interpretare a legii, drept pentru care îl va respinge ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții G.R. și G.R. împotriva deciziei nr. 103 din 18 februarie 2009 a Curții de Apel București, Secția a III–a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2010.