ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3640/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 13 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 702/57/2011, printre altele, în temeiul dispozițiilor art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., s-a menținut arestarea preventivă a inculpatului N.I. Pentru a pronunța această încheiere, instanța a reținut că arestarea inculpatului N.I. s-a dispus în lipsă, prin încheierea penală nr. 17 din 15 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 3369/97/2011, definitivă prin încheierea penală nr. 9 din 9 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia în Dosarul nr. 116/57/2015, iar mandatul de arestare preventivă a fost pus în executare în 3 februarie 2012 (încheierea din 3 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 3369/97/2011).

Prin încheierea penală din 29 martie 2012 a Curții de Apel Ala lulia definitivă prin dec. pen. 1055 din 5 aprilie 2012 a Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus în baza art. 139 alin. (1) raportat la art. 145 C. proc. pen. înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpatul N.I., cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu. S-au pus în vedere inculpatului N.I. dispozițiile art. 145 alin. (3) rap. la art. 145 alin. (1 1 ) C. proc. pen. și i s-a atras atenția că în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau obligațiilor impuse, se va lua față de el măsura arestării preventive. Inculpatul N.I.

s-a prezentat în instanță la termenele de judecată acordate în Dosarul penal nr. 702/57/2011, însă la data de 30 ianuarie 2013 s-a depus la dosar adresa din 21 ianuarie 2013 emisă de Ministerul Afacerilor Interne - Serviciul Public Comunitar pentru eliberarea și evidența populației, din care rezulta că, potrivit comunicării nr. 154/14 ianuarie 2013 a Consulatului General al României la Strasbourg, inculpatul N.I. a fost identificat pe teritoriul Franței, unde a fost arestat pentru săvârșirea unei tentative la infracțiunea de furt. Urmare a înlocuirii măsurii preventive, s-a dispus la 30 ianuarie 2013 emiterea unui mandat național de arestare privind pe inculpatul N.I. și, ulterior, la data de 08 februarie 2013, emiterea mandatului european de arestare.

După executarea în Franța a pedepsei de 8 luni închisoare aplicată pentru comiterea tentativei la infracțiunea de furt, în baza mandatului european de arestare, inculpatul N.I. a fost transferat în România. Curtea de Apel, la 22 iunie 2013 a procedat la confirmarea mandatului de arestare emis la 30 ianuarie 2013 de către instanță în prezentul dosar; ca atare, în prezenta cauză inculpatul N.I. a fost arestat preventiv în intervalul 3 februarie 2012 - 5 aprilie 2012 și din 21 iunie 2013 până în prezent, în total, mai puțin de 7 luni. Conform practicii instanțelor naționale și în acord cu jurisprudența C.E.D.O., măsura arestării preventive este o măsură de excepție și aceasta trebuie luată și menținută doar în situația în care nici una dintre celelalte măsuri preventive prevăzute de dispozițiile art. 136 C. proc.

pen. nu este potrivită datelor speței (cauza Wemhoff c. Germania s.a.). în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru plasarea în arest preventiv a unui acuzat suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca inculpatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei); riscul ca inculpatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, hotărârea din 27 iunie 1968,), să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței și Hendriks împotriva Țărilor de Jos -dec.

nr. 43701/04, 5 iulie 2007). Astfel, ținând seama de conduita inculpatului, care s-a sustras judecății după ce a beneficiat de o înlocuire a măsurii arestării preventive și a comis între timp o altă infracțiune în Franța, Curtea a apreciat că nu există suficiente garanții în sensul că acesta nu se va sustrage și pe viitor desfășurării procesului penal sau că nu va comite alte fapte penale. Ca atare, având în vedere gravitatea infracțiunilor de care este acuzat inculpatul N.I., pedepsită cu închisoarea de la 10 la 20 ani, numărul actelor materiale pretins săvârșite, valoarea mare a prejudiciului» Curtea a apreciaat că detenția provizorie este legitimă iar punerea sa în libertate ar fi insuficientă pentru asigurarea scopului procesului penal.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul N.I. a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând, în principal revocarea măsurii arestării preventive iar în subsidiar înlocuirea acestei măsurii cu măsura preventivă a obligării de nu părăsi țara. Examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, precum și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul formulat de inculpatul N.I. este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Potrivit art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instața dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. Potrivit art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instața dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În raport cu stipulațiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 23 din Constituția României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, asigurarea desfășurării în bune condiții a procesului penal. Inculpatul N.I. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de aderare la un grup infracțional organizat în scopul săvârșirii de infracțiuni, prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, și infracțiunea de furt calificat cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată, prev. de art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a), g), i) și alin. (4) C. pen.

cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (pct. 3, 4, 7). În fapt, s-a reținut în sarcina inculpaților N.I. și A.D. că, în perioada anilor 2009 - 2011, au făcut parte dintr-un grup infracțional organizat specializat în sustragerea de utilaje agricole din țările europene, cu precădere Franța și Olanda, participând, împreună cu membrii grupului și conform sarcinilor prestabilite, la sustragerea unui număr mare de astfel de utilaje și transportarea lor pe teritoriul României, unde, după falsificarea seriilor caroseriilor, înstrăinau utilajele la prețuri mult inferioare valorii de piață. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, constată îndeplinirea cumulativă a celor două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen. Astfel, se constată că, în raport cu actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, avându-se în vedere infracțiunile reținute în sarcina inculpatului. Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă totodată, îndeplinirea și a celei de-a doua cerințe prevăzute- cumulativ - în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în sensul că există probe din care rezultă că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Pe de altă parte, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., măsura arestării preventive nu se apreciază niciodată in abstracta, ci in concreta, ținându-se seama de natura și complexitatea cauzei, comportamentul autorităților și al celui arestat, iar menținerea detenției este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că acesta rezultă din circumstanțele comiterii faptelor la care se referă probele și indiciile temeinice menționate (în baza unor înțelegeri prealabile, de mai multe persoane împreună), de modalitatea se săvârșire (pe timp de noapte, fapte repetate), de urmările produse (lipsirea părților vătămate de bunuri de valoare însemnată), și că în acest context că lăsarea în libertate a inculpatului N.I. ar genera o stare de insecuritate în rândul societății, el prezentând un pericol concret real pentru ordinea publică. Mai mult, nu trebuie neglijat faptul că inculpatul s-a sustras judecății după ce a beneficiat de o înlocuire a măsurii arestării preventive și a comis între timp o altă infracțiune în Franța.

Înalta Curte apreciază că măsura arestării este singura de natură a permite buna desfășurare a procesului, o altă măsură preventivă, mai puțin restrictivă, neoferind garanții adecvate în acest sens. Raportându-se și la criteriile prevăzute de art. 136 alin. final C. proc. pen., se constată că situația sa personală nu poate fi caracterizată de o manieră atât de pozitivă încât să justifice pertinent luarea unei măsuri doar restrictive de libertate, cum este cea a obligării de a nu părăsi țara. Pentru toate aceste considerente, Curtea concluzionează că sentimentul de securitate colectivă ce derivă din promptitudinea reacției organelor judiciare în fața unor acuzații penale grave și, finalmente, prezervarea ordinii publice sunt posibile doar prin menținerea arestării preventive a inculpatului N.I.

Pentru considerentele expuse urmează ca, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de N.I. împotriva încheierii din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția penală și pentru cauze cu minori, să fie respins ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.I. împotriva încheierii din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 702/57/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 noiembrie 2013.