ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 19/2014

Asupra

contestației în anulare de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală

nr. 2290 din 27 iunie 2013 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, pronunțată în Dosarul nr. 744/46/2011, au fost respinse, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații B.L.I. și I.I. împotriva Sentinței penale

nr. 28/ F din 6 martie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze

cu minori și de familie.

S-a

luat act de retragerea recursului formulat de inculpatul N.F. împotriva

aceleiași sentințe.

Au

fost obligați recurenții inculpați B.L.I. și I.I. la plata sumelor de câte 475

lei, cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 75 lei,

reprezentând onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu, până la

prezentarea apărătorilor aleși, care urmează a se avansa din fondul

Ministerului Justiției.

A

fost obligat recurentul inculpat N.F. la plata sumei de 275 lei, cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, care

urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiției.

Împotriva

deciziei anterior menționate, au formulat contestație în anulare contestatorii B.L.I.

și I.I., aceasta fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, la data de 9 iulie 2013.

Pe

această cale, contestatorul B.L.I. a susținut, raportat la dispozițiile art. 386

lit. a) C. proc. pen., că nu a fost respectată procedura de citare cu toate

părțile, respectiv cu inculpații care nu au declarat recurs în cauză.

Cu

referire la dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen., a susținut că, la

termenul când s-a judecat cauza de către instanța de recurs, a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a anunța instanța despre această

neprezentare.

Contestatorul

I.I. a susținut, prin raportare la dispozițiile art. 386 lit. c) C. proc. pen.,

că atât instanța de fond, cât și cea de recurs, nu s-au pronunțat asupra cauzei

de încetare a procesului penal prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. i

1

)

C. proc. pen., rap. la art. 51 din C. pen., neobservând faptul că, la momentul săvârșirii

actelor materiale, ce au intrat în componența infracțiunii de care a fost

acuzat, s-ar fi aflat în eroare de fapt.

Examinând

contestația în anulare formulată de contestatorii B.L.I. și M.I., sub aspectul

admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că aceasta este

inadmisibilă, pentru considerentele ce vor urma.

Contestația

în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate

erori de neînlăturat pe alte căi, și anume anularea pentru vicii, nulități

privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe

fondul cauzei.

Natura

juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că

pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de

retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă

de a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.

În

conformitate cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea

în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea

cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut

de legea procesual penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 Cod

procedură penală, precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare

de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.

Art.

386 C. proc. pen. prevede cazurile în care se poate face contestație în

anulare, însă numai împotriva hotărârilor penale definitive, contestația în

anulare putând fi exercitată doar în cazurile și în condițiile prevăzute expres

și limitativ de lege.

Prin

urmare, examinarea temeiniciei contestației nu poate avea loc decât ulterior

procedurii admisibilității în principiu.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a)

când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de

către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b)

când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către

instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a

încunoștința instanța despre această împiedicare;

c)

când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a

procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i)

1

,

cu privire la care existau probe în dosar

;

d)

când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri diferite pentru

aceeași faptă;

e)

când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de

recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este

obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

Așadar,

legiuitorul a prevăzut expres și limitativ cazurile în care o hotărâre

definitivă poate fi atacată prin intermediul contestației în anulare,

instituindu-se astfel o garanție că această cale nu va da posibilitatea

oricărei persoane și în orice condiții de a înlătura efectele pe care le au

hotărârile judecătorești definitive.

În

prezenta cauză, se constată că a fost promovată contestația în anulare,

criticile formulate fiind circumscrise prevederilor art. 386 lit. a) și b) C.

proc. pen. (pentru contestatorul B.L.I.) și, respectiv, art. 386 lit. c) din

același cod (pentru contestatorul I.I.).

Potrivit

dispozițiilor art.386 lit. a) C. proc. pen., hotărârile definitive pot fi

atacate pe calea contestației în anulare când procedura de citare a părții pentru

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost

îndeplinită conform legii, or din datele existente la dosar rezultă că, la

termenul de judecată din 27 iunie 2013, când s-au soluționat recursurile,

procedura de citare a fost legal îndeplinită în cauză.

Astfel

fiind, criticile formulate de contestatorul B.L.I., în sensul că nu ar fi fost

respectată procedura de citare cu toate părțile, respectiv cu inculpații care

nu au declarat recurs în cauză, nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 386

lit. a) C. proc. pen.

Totodată,

în conformitate cu dispozițiile art. 386 lit. b) C. proc. pen. - invocate de

contestatorul B.L.I. în susținerea căii extraordinare de atac, hotărârile

definitive pot fi atacate pe calea contestației în anulare când partea

dovedește că, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța

despre această împiedicare, or din datele existente la dosar, Înalta Curte nu

poate identifica dovezi în sprijinul cazului de contestație invocat, neexistând

elemente de natură a conduce la concluzia că, la termenul din 27 iunie 2013,

când s-au judecat recursurile, recurentul inculpat B.L.I., care a fost

reprezentat atât de apărător ales, cât și de apărător desemnat din oficiu, s-ar

fi aflat în imposibilitate de a se prezenta și de a anunța instanța despre

această împiedicare.

Cu

privire la criticile expuse în cuprinsul cererii formulate de contestatorul I.I.,

circumscrise cazului de contestație reglementat de art. 386 lit. c) C. proc. pen.,

se constată, pe de o parte, că acestea nu pot fi încadrate în dispozițiile

anterior menționate, nefiind identificate la dosarul cauzei dovezi în sprijinul

căii extraordinare de atac exercitate, iar pe de altă parte, se reține că

instanța de recurs a examinat toate criticile formulate de inculpat, supunând

analizei hotărârea atacată și, în plus, deși în motivarea contestației s-a

susținut că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra unei cauze de

încetare a procesului penal, în realitate, se tinde la pronunțarea unei soluții

de achitare.

Astfel

fiind, contestația în anulare formulată de contestatorii B.L.I. și I.I. apare

ca fiind inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ cerințele care

condiționează admiterea în principiu a acesteia.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de contestatorii B.L.I. și I.I. împotriva deciziei penale

nr. 2290 din 27 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, pronunțată în Dosarul nr. 744/46/2011.

În

ceea ce privește cererea formulată de contestatorul B.L.I., de suspendare a

executării hotărârii a cărei anulare se solicită, urmează ca aceasta să nu mai

fie supusă analizei instanței, în contextul în care contestația în anulare este

privită ca fiind inadmisibilă.

În

temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligați la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se vor include și onorariile

cuvenite pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge,

ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii B.L.I. și I.I.

împotriva deciziei penale nr. 2290 din 27 iunie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr.744/46/2011.

Obligă

contestatorul B.L.I. la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Obligă

contestatorul I.I. la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 6 ianuarie 2014.