ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 563/2017

Deliberând asupra cererii de revizuire, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 63 din 09.03.2012 Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea principală formulată de reclamantul Consiliul local Ulmu Brăila împotriva pârâtei S.C. A. S.R.L.(fostă S.C. B. SRL) a constatat încetat contractul de arendă nr. x/24.12.2004 și a respins cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă S.C. A. S.R.L. Cireșu, jud. Brăila împotriva reclamantului - pârât Consiliul local Ulmu, jud. Brăila.

Împotriva sentinței a declarant apel pârâta S.C. A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 142/A din 26 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul pârâtei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că:

Prin Hotărârea nr. 398/2008 a Comisiei Județene de Fond Funciar Brăila pentru suprafața de 73,7651 ha vie nobilă ce constituia obiectul contractului de arendă s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru un număr de 219 persoane fizice. Ulterior a fost adoptată Hotărârea Consiliului Ulmu nr. 11/31.03.2011 prin care s-a constatat încetat de drept contractul de arendă.

Prin sentința nr. 2341/09.12.2013 a Tribunalului Brăila s-a respins ca nefondată excepția de nelegalitate formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva HCL nr. 11/2011 astfel încât toate criticile aduse de apelant apar ca nefondate. Data încetării contractului de arendă este data adoptării acestei hotărâri și anume 31.03.2011.

Celelalte critici privind obligația Consiliului Local de a-l garanta pentru evicțiune, încălcarea dispozițiilor art. 1441 C. civ., art. 5 alin. (2) din contract și Legea nr. x/1994 au fost pe larg analizate de către instanța de fond.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, pârâta a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1085 din 22 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a respins, ca nefundat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. C. împotriva deciziei civile nr. 142/A din 26 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Înalta Curte a reținut că o parte din criticile din apel formulate de recurentă nu se mai impuneau a fi analizate/sau examinate, în condițiile în care prin Hotărârea nr. 398/2008 a Comisiei Județene de Fond Funciar Brăila - atacată în contenciosul administrativ, prin excepția de nelegalitate, care a fost respinsă ca neîntemeiată, decizie care a intrat în puterea lucrului judecat - s-a luat act că pentru suprafața de 73,7651 ha vie nobilă ce constituia obiectul contractului de arendă s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru un număr de 219 persoane, această suprafață ieșind din patrimoniul pârâtei, intimată din prezenta cauză, iar prin Hotărârea Consiliului Ulmu nr. 11/31.03.2011 - emisă ulterior citatei hotărâri - s-a constatat încetat de drept contractul de arendă.

Astfel, s-a apreciat că instanța de apel a motivat în fapt și în drept în limitele cu care a fost învestită, iar criticile recurentei presupus neanalizate, în circumstanțele speței nu mai erau necesare și nu se impuneau dat fiind încetarea contractului de arendă.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte l-a respins ca nefondat, reținând că instanța de judecată s-a pronunțat asupra expertizei solicitată, în sensul respingerii ei, ca fiind neutilă, în condițiile în care încetarea contractului de arendă a avut loc potrivit legii, H.C.L. nr. 11/2011. Data încetării contractului de arendă este data adoptării acestei hotărâri și anume 31.03.2011.

Prin urmare, s-a arătat că motivarea succintă a deciziei atacate a fost determinată de datele speței și nu poate fi asimilată cu o nepronunțare asupra unor chestiuni pretinse de recurentă, instanța de apel făcând trimitere în ceea ce privește cererea reconvențională, la considerentele instanței de fond, considerente pe care și le-a însușit.

Înalta Curte a reținut că nici criticile recurentei privind analiza motivelor de apel referitoare la obligația arendatorului de garantare împotriva evicțiunii în considerarea dispozițiilor din C. civ. și contractul de arendă, nu sunt fondate.

S-a apreciat că, în cauză, în mod corect s-a considerat că nu operează dispozițiile legale privind obligația arendatorului de garantare pentru evicțiune, întrucât contractul de arendă a încetat din motive independente de voința părților contractului de arendă odată cu pierderea de către arendator a dreptului de proprietate asupra terenului din motive ce pot fi asimilate cu forță majoră.

Prin urmare, contractul de arendă încheiat nu mai are obiect, iar arendatorul nu are nicio culpă în încetarea contractului de arendă, situație în raport cu care nu datorează daune - interese, respectiv sumele pretinse de recurenta - pârâtă prin cererea reconvențională, cu titlu de prejudiciu.

Mai mult decât atât, în considerarea hotărârii nr. 398/2008 a Comisiei Județene de Fond funciar Brăila pentru suprafața de 73,7651 ha vie nobilă ce a constituit obiectul contractului de arendă, s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru un număr de 219 persoane fizice, iar ulterior a fost adoptată hotărârea Consiliului Ulmu nr. 11/31.03.2011, potrivit căreia s-a constatat încetat de drept contractul de arendă.

În atare situație, instanța de apel a confirmat soluția instanței de fond cu privire la acest aspect, tocmai că nu se mai impunea a fi examinat, așa încât nu au fost reținute susținerile recurentei potrivit cărora, sub acest aspect decizia atacată nu este motivată.

În concluzie, Înalta Curte a statuat că nu poate opera obligația arendatorului de garanție pentru evicțiune, iar modul de obținere a terenurilor de către cele 219 persoane fizice s-a făcut printr-o hotărâre judecătorească prin care li s-au reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor care erau în arendă, așa încât arendatorul nu a fost de rea-credință, ci dimpotrivă a fost pus în situația unei hotărâri de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor din litigiu, fapt ce nu atrage incidența dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 16/1994 și art. 1441 din vechiul C. civ.

Referitor la susținerile recurentei privind Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. Înalta Curte a constatat că acestea nu sunt incidente în cauză, întrucât acestea se referă la violarea dreptului de proprietate din perspectiva dreptului național intern, a drepturilor fundamentale constituționale raportate la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv Protocolul nr. 1 al acestei convenții - acest act internațional protejează dreptul de proprietate al cetățenilor țărilor la care acestea sunt parte în convenție - știut fiind că articol îmbracă un caracter general, enunțând principiul respectării proprietății și se referă la dreptul oricărei persoane, indiferent că este vorba de o persoană fizică sau de o persoana juridică, de a se bucura nestingherit de proprietatea sa. Principiul respectării proprietății se consideră încălcat nu numai în ipoteza în care o persoană este lipsită în mod propriu-zis de proprietatea sa, dar și atunci când unei persoane nu i se acordă posibilitatea de a se folosi în mod normal de aceasta.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire S.C. A. S.R.L., arătând că va depune motivele după ce hotărârea contestată va fi tehnoredactată.

Prin încheierea de ședință din data de 18 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a suspendat judecata cererii de revizuire a deciziei nr. 1085 din 22 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, formulată de revizuenta S.C. A. S.R.L., în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., constatând că la strigarea cauzei nu a răspuns niciuna dintre părți și că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La data de 20 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu, a repus cauza pe rol, acordându-se termen în vederea discutării perimării.

La termenul din 29 martie 2017, Înalta Curte a invocat excepția perimării cererii de revizuire, ce se impune a fi admisă pentru următoarele motive:

Potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește în vină, atunci când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.

Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză, iar cauzele de întrerupere și suspendare a acestui termen sunt prevăzute de art. 249 și 250 din C. proc. civ.

În cauză, judecata cererii de revizuire a fost suspendată la data de 18 noiembrie 2015, conform dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., iar de la data suspendării procesul a rămas în nelucrare până la data de 29 martie 2017, fiind repus pe rol, din oficiu, pentru perimare.

Deoarece procesul a rămas în nelucrare mai mult de un an din vina revizuentei, care, după ce s-a dispus suspendarea pentru lipsa părților, nu a îndeplinit niciun act de procedură în vederea judecării pricinii, potrivit art. 252 alin. (1) din C. proc. civ., se va constata perimată cererea de revizuire formulată de S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimată cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1085 din 22 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2017.