Ercüment Yildiz împotriva Turciei

La originea cazului se află o cerere (nr. 46048/06) îndreptată împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui stat, dl. Ercüment Yıldız ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 1 noiembrie 2006 în baza articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de dvu. F. Aydınkaya și İ. Sayan, avocate la Istanbul. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul lui.

La 10 mai 2007, Curtea a hotărât să comunice petiția Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cazului. ÎN FAPT I.

La 7 noiembrie 1996, reclamantul a fost arestat și plasat în custodie pentru apartenență la PKK[1], o organizație ilegală.

La 21 noiembrie 1996, reclamantul a fost deferit judecătorului assessor la curtea de siguranță a statului din Istanbul ("curtea de siguranță a statului"), care a pronunțat plasarea sa în arest provizoriu. În aceeași zi, a fost examinat de un medic legist al institutului medico-legal din Istanbul, care a concluzionat că nu exista urme de lovituri și violență pe corpul reclamantului.

La 2 decembrie 1996, procurorul republicii la curtea de siguranță a statului ("procurorul republicii") a inculpat reclamantul și alte șaisprezece persoane pentru apartenență la PKK. A inculpat reclamantul pentru separatism teritorial și pentru că s-a livrat la activități teroriste cu acest scop în calitate de membru conducător al organizației litigioase. A cerut deci condamnarea acestuia în baza articolului 125 din codul penal.

Curtea de siguranță a statului s-a ținut din 10 decembrie 1996 până la 13 iunie 2001 într-o procedură care implica nouăsprezece acuzați - inclusiv reclamantul - urmăriți pentru că s-au livrat la activități teroriste. În această perioadă, a ținut douăzeci și cinci de ședințe în cursul cărora a ascultat acuzații și avocații lor în apărarea lor, a adunat mărturii și a ascultat victimele. A respins cererile repetate de eliberare a reclamantului ținând seama de conținutul dosarului și starea probelor. De trei ori, a motivat menținerea în arest a reclamantului și prin natura crimelor imputate. De asemenea, de trei ori, a ținut seama de starea procedurii.

La 28 februarie 1997, reclamantul a negat faptele imputate și conținutul declarației sale din custodie, susținând că a declarat sub constrângere și presiuni polițienești. La 3 decembrie 1997, avocatul reclamantului a susținut că declarațiile reclamantului făcute înainte de comparirea sa în fața judecătorului nu erau valide deoarece au fost culese sub constrângere.

La 17 aprilie 1998, curtea a cerut identificarea și compararea polițiștilor care au redactat și semnat procese-verbale de arest, transport la locul crimei și confiscare. A reînnoit această cerere la următoarele cinci ședințe și polițiștii în cauză au compărut la 21 aprilie 1999. La 29 martie 2000, procurorul a prezentat concluziile pe fond. De cinci ori, curtea a acordat un termen reclamantului pentru pregătirea apărării. La 26 ianuarie 2001, reclamantul a precizat că versiunea scrisă a apărării sale și a concluziilor procurorului a fost distrusă în cursul unei operații polițienești în închisoare, deci nu a putut-o prezenta la ședință.

La 18 mai 2001, reclamantul nu s-a prezentat la ședință dar a prezentat un certificat medical de scuză. În cursul acestei ședințe, avocatul lui a subliniat că detenția sa perdura de mai mult de cinci ani, deci detenția sa nu trebuia să se înțeleagă ca o măsură preventivă ci ca o pedeapsă. De asemenea, a susținut că custodia reclamantului care a durat cincisprezece zile era contrară Convenției, ca și acest proces, deoarece se baza pe elemente de dovadă culese ilegal.

La 13 iunie 2001, curtea de siguranță a statului a găsit reclamantul vinovat de că s-a livrat la activități cu scopul separatismului teritorial și a pronunțat condamnarea sa la pedeapsa morții în baza articolului 125 din codul penal.

La 12 februarie 2002, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre pe motiv că unele din faptele imputate reclamantului de curtea de siguranță a statului nu figurau în actul de inculpare.

De la 26 iunie 2002 la 9 iunie 2004, curtea de siguranță a statului, sesizată pe renvoi, a ținut opt ședințe în cursul cărora a ascultat acuzații și avocații lor în apărarea lor, ca și procurorul în concluziile sale. A respins cererile repetate de eliberare a reclamantului și a pronunțat menținerea sa în arest datorită naturii crimelor imputate, stării probelor și datei arestării. În această perioadă, a invocat o dată riscul de fuga al reclamantului și, de patru ori, faptul că motivele care au justificat plasarea în arest nu dispăruse.

La 20 februarie 2004, reclamantul a fost ascultat în apărarea sa. La această ocazie, a declarat că nu a avut nici o atitudine care să-i încetinească procedura dar că citațiile de prezență nu erau primite de autoritățile penitenciare, deci nu a fost deferit la ședință de mai multe ori. A negat faptele imputate, a subliniat că este deținut de mai mult de opt ani și a cerut eliberarea precizând că este cetățean turc cu toate legăturile materiale, familiale și afective în această țară, deci nu avea nici o parte unde să fugă.

La 28 aprilie 2004, curtea asizelor a ținut o ședință pentru a se pronunța asupra arestului provizoriu al reclamantului și a pronunțat prelungirea acestui arest, în special ținând seama de natura infracțiunii imputate, starea probelor și conținutul dosarului.

La 9 iunie 2004, avocatul reclamantului a subliniat că durata procedurii era contrară dreptului reclamantului la un proces echitabil așa cum este definit de Convenție și că durata arestului provizoriu echivala executării unei pedepse. Constând că un proiect de lege care tindea la suprimarea curților de siguranță a statului era în curs de examinare în Parlament, curtea de siguranță a statului a hotărât să nu adopte nici o decizie pe fond până la adoptarea acestei legi.

De la 6 octombrie 2004, ca urmare a adoptării legi, procedura a început în fața curții asizelor din Istanbul, care a hotărât să aștepte adoptarea noului cod de procedură penală. Cu toate acestea, a pronunțat menținerea reclamantului în arest ținând seama de natura crimelor imputate, starea probelor, faptul că motivele arestării sale persistau și riscul de fuga.

La 4 februarie 2005, avocatul reclamantului a subliniat că în baza noului cod de procedură penală, durata arestului provizoriu nu putea depăși șase ani. Or, în speță, reclamantul era deținut de mai mult de opt ani. De asemenea, a precizat că reclamantul fusese torturat în custodie și nu fusese asistat de un avocat.

La 1 iunie 2005, curtea a notat intrarea în vigoare a noului cod de procedură penală. Avocatul reclamantului a reînnoit cererea de eliberare, a susținut că durata acesteia era contrară Convenției și a subliniat că reclamantul era deținut de mai mult de nouă ani, în frica de a se vedea aplica pedeapsa morții. Curtea a pronunțat menținerea reclamantului în arest din cauza naturii crimelor imputate, stării probelor, faptului că motivele arestării nu fuseseră eliminate și riscul persistent de fuga.

Până la 24 noiembrie 2006, curtea de siguranță a statului a ținut cinci ședințe în cursul cărora a respins cererile de eliberare a reclamantului și a pronunțat menținerea sa în arest ținând seama de pedeapsa care urma, de îndoielile serioase care-l apăsau, de riscul de alterare a probelor și de riscul persistent de fuga. La finalizarea acestei ședințe, curtea a fixat următoarea ședință la 23 februarie 2007.

Conform elementelor dosarului, cazul ar rămâne în curs de judecată la data adoptării acestei hotărâri.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Guvernul invită Curtea să respingă grievul reclamantului privind durata custodie pentru nerespectarea termenului de șase luni, subliniind că custodia litigioasă s-a încheiat la 21 noiembrie 1996. Guvernul susține de asemenea că reclamantul a omis epuizarea căilor de atac interne privind grievul privind durata arestului provizoriu în măsura în care nu a depus opoziție în fața jurisdicțiilor interne împotriva menținerii în arest.

Reclamantul contestă aceste argumente.

Curtea observă că reclamantul a fost arestat și plasat în custodie la 7 noiembrie 1996, apoi deferit judecătorului assessor la curtea de siguranță a statului la 21 noiembrie 1996, care a pronunțat plasarea sa în arest provizoriu. Or, prezenta cerere a fost introdusă la 1 noiembrie 2006, deci mai mult de șase luni mai târziu. Rezultă că grievul reclamantului privind durata custodie este tardiv și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Cât privește excepția preliminară a Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne pentru contestarea duratei arestului provizoriu, Curtea observă, ținând seama de piesele dosarului, că reclamantul a formulat de mai multe ori cereri de liberare provizoriu la ședințele ținute în fața jurisdicțiilor penale. Aceste cereri au fost examinate de mai multe ori de către jurisdicțiile de fond, care au competență să se pronunțe din oficiu, la fiecare ședință, asupra necesității sau nu a unui menținere în arest provizoriu. Cât privește de asemenea posibilitatea de a depune opoziție împotriva deciziilor de menținere în arest, Curtea reamintește că deja a respins un argument identic în cauza Koști și alții c. Turcia (nr. 74321/01, §§ 16-26, 3 mai 2007). Nu-i vede nici un motiv de a se abate de la concluzia anterioară și respinge excepția ridicată de Guvern.

Curtea constată că grievul nu este manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, remarcă că nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil. B. Pe fond

Guvernul subliniază că Curtea nu a definit niciodată o durată prefixată privind arestul provizoriu, aceasta depinde deci de circumstanțele particulare ale fiecărui caz. În speță, ținând seama de natura crimelor imputate, în caz de eliberare a reclamantului, există un risc de fuga, de obstrucție a cursului normal al justiției prin alterare a probelor, de conlucrare între co-acuzați și presiune asupra martorilor, precum și risc de recidivă. Menținerea arestului provizoriu tinde la protecția ordinii publice și autoritățile judiciare au arătat diligență în prelungirea arestului provizoriu, legalitatea menținerii în arest fiind examinată la fiecare treizeci de zile.

Reclamantul susține că nici un motiv nu poate explica o menținere în arest provizoriu pentru o durată atât de lungă, cazul nu prezentând în speță nici o particularitate sau complexitate. Potrivit reclamantului, jurisdicțiile interne au lipsit de diligență și s-au mulțumit cu motivarea menținerii în arest pe o formulă stereotipată. În speță, arestul provizoriu a încheiat să fie o măsură preventivă și trebuie să se înțeleagă ca executarea unei pedepse.

Curtea reamintește mai întâi că termenul final al perioadei vizate de art. 5 § 3 este "ziua în care s-a hotărât asupra fondului acuzației, chiar dacă doar în prima instanță" (a se vedea Wemhoff c. Germania, hotărâre din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, p. 23, § 9; Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 147, CEDO 2000-IV) și că, atunci când se tratează de durată a arestelor provizorii multiple, trebuie luate în considerare toate perioadele de arest în cauză (a se vedea Baltacı c. Turcia, nr. 495/02, § 46, 18 iulie 2006; Solmaz c. Turcia, nr. 27561/02, §§ 34-37, CEDO 2007-...).

În speță, Curtea observă că prima perioadă de arest provizoriu de luat în considerare a început la 7 noiembrie 1996, data arestării reclamantului și s-a încheiat la 13 iunie 2001, data condamnării sale de curtea de siguranță a statului. A durat deci aproximativ patru ani și șapte luni. De la 12 februarie 2002, data la care Curtea de Casație a infirmat condamnarea reclamantului, examinarea cazului a reînceput în fața jurisdicției de prima instanță și o a doua perioadă de arest provizoriu, în sensul articolului 5 § 3 din Convenție, a început. Aceasta persistă de atunci și a durat deja șase ani și trei luni. Astfel, în total, reclamantul a petrecut deja zece ani și zece luni în arest provizoriu.

Curtea reamintește că revine în principal autorităților judiciare naționale să vegheze ca, într-un caz dat, durata arestului provizoriu a unui acuzat nu depășească limita racionalității. La aceasta scop, trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să revele sau să excludă existența unei adevărate cerințe de interes public care justifică, ținând seama de prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectului libertății individuale și să raporteze asupra acestor lucruri în deciziile care respinge cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor care figurează în aceste decizii, precum și a faptelor necontestate indicate de interesat în recururile sale, că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție (a se vedea Assenov și alții c. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VIII, § 154).

Curtea reamintește, de asemenea, că detenția rămâne legitimă doar dacă ordinea publică rămâne efectiv amenințată; continuarea acesteia nu poate servi la anticiparea unei pedepse privative de libertate (a se vedea, în particular, Letellier c. Franța, hotărâre din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 21, § 51; I.A. c. Franța, hotărâre din 23 septembrie 1998, Colecția 1998-VII, § 104).

La acest sens, persistența unor motive plauzibile de suspectare că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în arest, dar după o anumită vreme nu mai este suficientă; Curtea trebuie atunci să stabilească dacă alte motive adoptate de autorități judiciare continuă să legitim eze lipsa de libertate. Atunci când acestea se dovedesc "relevante" și "suficiente", caută de asemenea dacă autoritățile naționale competente au arătat "diligență deosebită" în urmărirea procedurii (a se vedea, printre altele, Mansur c. Turcia, hotărâre din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, § 52; Ali Hıdır Polat c. Turcia, nr. 61446/00, § 26, 5 aprilie 2005; Baltacı, mai sus citat, § 48).

În speță, rezultă din elementele dosarului că curtea de siguranță a statului a pronunțat în mod regulat, la finalizarea fiecărei ședințe, menținerea în arest a reclamantului, bazând-se pe o formulă aproape întotdeauna identică, pentru a nu spune stereotipată, trimițând la natura crimei imputate, starea probelor, conținutul dosarului și starea procedurii. De asemenea, a invocat riscurile de fuga a reclamantului și alterarea probelor (§14, 16, 18, 20-21 mai sus).

Or, Curtea subliniază că pericolul fugii nu poate fi apreciat doar pe baza gravitații pedepsei care urma, dar trebuie să se analizeze în funcție de un ansamblu de elemente suplimentare relevante susceptibile fie să confirme existența, fie să-l facă să apară atât de redus încât nu poate justifica un arest provizoriu (a se vedea, printre altele, Letellier, mai sus citat, § 43; Mansur, mai sus citat, § 55). În timp ce riscul fugii scade în mod necesar cu trecerea timpului (a se vedea Neumeister c. Austria, hotărâre din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 39, § 10), Curtea constată laconismul motivării folosite de judecătorul național. Rezultă deci din motivele ordinanțelor de menținere în arest că jurisdicțiile naționale au omis să precizeze în ce anume aceste riscuri persistaseră după aproape zece ani și zece luni de arest (Zannouti c. Franța, nr. 42211/98, § 45, 31 iulie 2001; Demirel c. Turcia, nr. 39324/98, § 61, 28 ianuarie 2003).

De asemenea, în ochii Curții, dacă "starea probelor" poate fi înțeleasă ca indicând existența și persistența unor indici gravi de vinovăție și dacă, în general, aceste circumstanțe pot constitui factori relevanți, nu pot totuși fi suficiente singure pentru a justifica, singure, menținerea detenu în arest litigios pentru o perioadă atât de lungă (Mansur, mai sus citat, § 56; Demirel, mai sus citat, § 61).

Prin urmare, Curtea estimează că menținerea în arest a reclamantul în perioada litigioasă comportă o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. II.

Guvernul contestă această teză.

Perioada de luat în considerare a început la 7 noiembrie 1996 și nu s-a încheiat încă. A durat deci aproximativ unsprezece ani și șase luni, pentru trei instanțe și două grade de jurisdicție. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că grievul nu este manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, remarcă că nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. B. Pe fond

Guvernul reamintește că durata unei proceduri trebuie apreciată după circumstanțele cazului și subliniază complexitatea cazului, numărul acuzaților și gravitatea infracțiunilor imputate. Estimează că reclamantul și avocatul au contribuit la prelungirea acestei durate cerând de mai multe ori un termen pentru prezentarea apărării. De altfel, nici un manque de diligență nu poate fi reproșat jurisdicțiilor interne, care s-au ținut la intervale regulate.

Reclamantul neagă că a contribuit la prelungirea procedurii și susține că foarte rar a cerut un termen pentru a-și prezenta apărarea. Susține că autoritățile interne sunt responsabile de această durată, autoritățile penitenciare având de mai multe ori refuzat să-l dea la ședințe. Durata procedurii este de asemenea datorată modificărilor compoziției jurisdicției de judecată și suprimării curților de siguranță a statului.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cazului și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în particular complexitatea cazului, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).

Curtea a tratat de mai multe ori cazuri care ridică întrebări similare cu cele ale cazului de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Pélissier și Sassi, mai sus citat).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt nici argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de față, comportamentul reclamantului nu apărând de altfel că ar fi contribuit într-un mod semnificativ, ținând seama de piesele dosarului, la alungirea procedurii. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în speță durata procedurii litigioase este excesivă și nu corespunde cerințelor "termenului rezonabil".

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. III.

Reclamantul cere 110 000 lire turcești noi (TRY) [aproximativ 58 491 euro (EUR)] pentru prejudiciu material, corespunzând pierderii de venit din timpul detenu. Dacă Curtea se bazează pe venitul minim de inserție, reclamantul estimează că prejudiciul lui material trebuie evaluat la 60 000 TRY [aproximativ 31 904 EUR]. Reclamantul cere de asemenea 150 000 TRY [aproximativ 79 761 EUR] pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu vede nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocrat și respinge această cerere. Pe de altă parte, consideră că trebuie acordat reclamantului 12 600 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere 24 600 TRY [aproximativ 13 080 EUR] pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne. Estimează deci la 6 600 TRY [aproximativ 3 509 EUR] onorarii de avocat, 11 000 TRY [aproximativ 5 849 EUR] cheltuielile referitoare la arest și la 5 000 TRY [aproximativ 2 658 EUR] cheltuielile familiei din cauza acestui arest. Reclamantul cere în plus 11 500 TRY [aproximativ 6 115 EUR] pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții corespunzând onorarii de avocat (9 500 TRY [aproximativ 5 051 EUR] și cheltuielile de traducere (2 000 TRY [aproximativ 1 063 EUR]). Furnizează ca justificare o convenție de onorarii de rezultat, tabelul onorarii de referință al baroului din Istanbul, precum și o factură pentru cheltuieli de traducere de o sumă de 2 124 TRY [aproximativ 1 129 EUR].

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale doar în măsura în care realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora sunt stabilite. În speță și ținând seama de elementele în posesia sa și criteriile mai sus menționate, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și costurile procedurii naționale, estimează rezonabilă suma de 1 129 EUR pentru cheltuielile de traducere suportate în procedura din fața Curții și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea estimează potrivit să calcheze rata dobânzilor moratorii pe rata de dobândă a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, de convertit în lire turcești noi la rata aplicabilă la data plății: i) 12 600 EUR (doisprezece mii șase sute euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit; ii) 1 129 EUR (o mie o sută douăzeci și nouă euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de reclamant; b) că din expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 10 iunie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefier Președintă 1. Partidul Muncitorilor din Kurdistan.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 46048/06) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ercüment Yıldız (« le requérant »), a saisi la Cour le 1 er novembre 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es F. Aydınkaya et İ. Sayan, avocats à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 10 mai 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Le 7 novembre 1996, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue pour appartenance au PKK [1] , une organisation illégale.

Le 21 novembre 1996, le requérant fut déféré devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul (« la cour de sûreté de l’Etat »), lequel prononça son placement en détention provisoire. Le jour même, il fut examiné par un médecin légiste près l’institut médico-légal d’Istanbul, lequel conclut à l’absence de traces de coups et violences sur le corps du requérant.

Le 2 décembre 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat (« le procureur de la République ») inculpa le requérant ainsi que seize autres personnes pour appartenance au PKK. Il inculpa le requérant pour séparatisme territorial et pour s’être livré à des activités terroristes à cette fin en qualité de membre dirigeant de l’organisation litigieuse. Il requit ainsi sa condamnation en vertu de l’article 125 du code pénal.

La cour de sûreté de l’Etat siégea du 10 décembre 1996 au 13 juin 2001 dans une procédure impliquant dix-neuf accusés – dont le requérant –poursuivis pour s’être livrés à des activités terroristes. Durant cette période, elle tint vingt-cinq audiences au cours desquelles elle entendit les accusés et leurs avocats en leur défense, recueillit les témoignages et entendit les victimes. Elle rejeta les demandes réitérées de libération du requérant eu égard au contenu du dossier et à l’état des preuves. Par trois fois, elle motiva le maintien en détention du requérant également par la nature des crimes reprochés. De même, par trois fois, elle prit en compte l’état de la procédure.

Le 28 février 1997, le requérant nia les faits reprochés ainsi que le contenu de sa déposition de garde à vue, soutenant avoir déposé sous la contrainte et les pressions policières. Le 3 décembre 1997, l’avocat du requérant soutint que les dépositions du requérant faites avant sa comparution devant le juge n’étaient pas valables car recueillies sous la contrainte.

Le 17 avril 1998, la cour demanda l’identification et la comparution des policiers ayant dressé et signé des procès-verbaux d’arrestation, de transport sur les lieux et de confiscation. Elle réitéra cette demande lors des cinq audiences qui suivirent et les policiers en question comparurent le 21 avril 1999. Le 29 mars 2000, le procureur remit ses réquisitions sur le fond. Par cinq fois, la cour accorda un délai au requérant pour la préparation de sa défense. Le 26 janvier 2001, le requérant précisa que la version écrite de sa défense et des réquisitions du procureur avait été détruite lors d’une opération de police menée en prison de sorte qu’il ne pouvait la remettre à l’audience.

Le 18 mai 2001, le requérant ne se présenta pas à l’audience mais remit un certificat médical d’excuse. Au cours de cette audience, son avocat souligna que sa détention perdurait depuis plus de cinq ans de sorte que sa détention ne devait plus s’entendre comme une mesure préventive mais comme une peine. Il soutint également que la garde à vue du requérant qui avait duré quinze jours était contraire à la Convention de même que ce procès, dès lors qu’il se fondait sur des éléments de preuve recueillis illégalement.

Le 13 juin 2001, la cour de sûreté de l’Etat reconnut le requérant coupable de s’être livré à des activités tendant au séparatisme territorial et prononça sa condamnation à la peine de mort en vertu de l’article 125 du code pénal.

Le 12 février 2002, la Cour de cassation infirma cet arrêt au motif que certains des faits imputés au requérant par la cour de sûreté de l’Etat ne figuraient pas dans l’acte d’inculpation.

Du 26 juin 2002 au 9 juin 2004, la cour de sûreté de l’Etat, saisie sur renvoi, tint huit audiences au cours desquelles elle entendit les accusés et leurs avocats en leur défense de même que le procureur en ses réquisitions. Elle rejeta les demandes réitérées de libération du requérant et prononça son maintien en détention en raison de la nature des crimes reprochés, de l’état des preuves ainsi que de la date de sa détention. Durant cette période, elle invoqua une fois le risque de fuite du requérant et, par quatre fois, le fait que les motifs ayant justifié son placement en détention n’avaient pas disparu.

Le 20 février 2004, le requérant fut entendu en sa défense. A cette occasion, il déclara n’avoir eu aucune attitude susceptible de ralentir la procédure mais que les citations à comparaître n’étaient pas reçues par les autorités pénitentiaires de sorte qu’il ne fut pas déféré à l’audience à plusieurs reprises. Il nia les faits reprochés, souligna être détenu depuis plus de huit ans et demanda sa libération précisant être un ressortissant turc dont toutes les attaches matérielles, familiales et affectives se trouvaient dans ce pays, de sorte qu’il n’avait aucun endroit où s’enfuir.

Le 28 avril 2004, la cour d’assises tint une audience pour se prononcer sur la détention provisoire du requérant et prononça la prolongation de cette détention notamment eu égard à la nature de l’infraction reprochée, à l’état des preuves et au contenu du dossier.

Le 9 juin 2004, l’avocat du requérant souligna que la durée de la procédure était contraire au droit du requérant à un procès équitable tel que défini par la Convention et que la durée de sa détention provisoire équivalait à l’exécution d’une peine. Constatant qu’un projet de loi tendant à la suppression des cours de sûreté de l’Etat était pendant devant le Parlement, la cour de sûreté de l’Etat décida de n’adopter aucune décision sur le fond du dossier jusqu’à l’adoption de cette loi.

A compter du 6 octobre 2004, à la suite de l’adoption de ladite loi, la procédure débuta devant la cour d’assises d’Istanbul, laquelle décida d’attendre l’adoption du nouveau code de procédure pénale. Elle prononça cependant le maintien du requérant en détention eu égard à la nature des crimes reprochés, à l’état des preuves, au fait que les motifs de son placement en détention perduraient et au risque de fuite.

Le 4 février 2005, l’avocat du requérant souligna qu’en vertu du nouveau code de procédure pénale, la durée de la détention provisoire ne pouvait excéder six ans. Or, en l’espèce, le requérant était détenu depuis plus de huit ans. Il précisa en outre que le requérant avait été torturé lors de sa garde à vue et n’avait pas été assisté par un avocat.

Le 1 er juin 2005, la cour nota l’entrée en vigueur du nouveau code de procédure pénale. L’avocat du requérant réitéra sa demande de libération, soutint que la durée de celle-ci était contraire à la Convention et souligna que le requérant était détenu depuis plus de neuf ans, dans la crainte de se voir appliquer la peine de mort. La cour prononça le maintien du requérant en détention en raison de la nature des crimes reprochés, de l’état des preuves, du fait que les motifs de son placement en détention n’avaient pas été supprimés et du risque persistant de fuite.

Jusqu’au 24 novembre 2006, la cour de sûreté de l’Etat tint cinq audiences au cours desquelles elle rejeta les demandes de libération du requérant et prononça son maintien en détention eu égard à la peine encourue, aux doutes sérieux qui pesaient sur lui, au risque d’altération des preuves et au risque persistant de fuite. Au terme de cette audience, la cour fixa la prochaine audience au 23 février 2007.

D’après les éléments du dossier, l’affaire demeurerait pendante à la date d’adoption du présent arrêt. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter le grief du requérant tiré de la durée de la garde à vue pour non-respect du délai de six mois, soulignant que la garde à vue litigieuse a pris fin le 21 novembre 1996. Le Gouvernements soutient également que le requérant a omis d’épuiser les voies de recours internes quant au grief tiré de la durée de sa détention provisoire dans la mesure où il n’a pas formé opposition devant les juridictions internes contre son maintien en détention.

Le requérant conteste ces arguments.

La Cour observe que le requérant a été arrêté et placé en garde à vue le 7 novembre 1996, puis déféré devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat le 21 novembre 1996, lequel prononça son placement en détention provisoire. Or, la présente requête a été introduite le 1 er novembre 2006, soit plus de six mois plus tard. Il s’ensuit que le grief du requérant afférant à la durée de sa garde à vue est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Quant à l’exception préliminaire du Gouvernement tiré du non-épuisement des voies de recours internes pour contester la durée de la détention provisoire, la Cour observe, au vu des pièces du dossier, que le requérant a formulé à maintes reprises des demandes de mise en liberté provisoire lors des audiences tenues devant les juridictions répressives. Ces demandes ont été examinées à plusieurs reprises par les juridictions du fond, lesquelles ont compétence pour se prononcer d’office, à chaque audience, sur la nécessité ou non d’un maintien en détention provisoire. S’agissant en outre de la possibilité de former opposition contre les décisions de maintien en détention, la Cour rappelle avoir déjà rejeté un argument identique dans l’affaire Koști et autres c. Turquie (n o 74321/01, §§ 16-26, 3 mai 2007). Elle n’aperçoit aucun motif de s’écarter de sa précédente conclusion et rejette l’exception soulevée par le Gouvernement.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement souligne que la Cour n’a jamais défini de durée préfixe en matière de détention provisoire, celle-ci dépend donc des circonstances propres à chaque affaire. En l’occurrence, eu égard à la nature des crimes reprochés, il existe, en cas de libération du requérant, un risque de fuite, d’entraves au cours normal de la justice par altération des preuves, de collusion entre coaccusés et de pression sur les témoins ainsi qu’un risque de récidive. Le maintien en détention provisoire tend à la protection de l’ordre public et les autorités judicaires ont fait preuve de diligence lors de la prolongation de la détention provisoire, la légalité du maintien en détention ayant été examinée tous les trente jours.

Le requérant soutient qu’aucun motif ne peut expliquer un maintien en détention provisoire pendant une durée si longue, l’affaire ne présentant en l’occurrence aucune particularité ou complexité. Selon le requérant, les juridictions internes ont manqué de diligence et se sont contentées de fonder le maintien en détention sur une motivation stéréotypée. En l’occurrence, la détention provisoire a cessé d’être une mesure préventive et doit s’entendre comme l’exécution d’une peine.

La Cour rappelle tout d’abord que le terme final de la période visée à l’article 5 § 3 est « le jour où il est statué sur le bien-fondé de l’accusation, fût-ce seulement en premier ressort » (voir Wemhoff c. Allemagne , arrêt du 27 juin 1968, série A n o 7, p. 23, § 9 ; Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 147, CEDH 2000 ‑ IV) et que, lorsqu’il s’agit de durée de détentions provisoires multiples, il convient de prendre en considération l’ensemble des périodes de détention en question (voir Baltacı c. Turquie , n o 495/02, § 46, 18 juillet 2006 ; Solmaz c. Turquie , n o 27561/02, §§ 34-37, CEDH 2007 ‑ ...).

En l’espèce, la Cour observe que la première période de détention provisoire à considérer a débuté le 7 novembre 1996, date de l’arrestation du requérant et a pris fin le 13 juin 2001, date de sa condamnation par la cour de sûreté de l’Etat. Elle a ainsi duré environ quatre ans et sept mois. A compter du 12 février 2002, date à laquelle la Cour de cassation a infirmé la condamnation du requérant, l’examen de l’affaire a repris devant la juridiction de première instance et une seconde période de détention provisoire, au sens de l’article 5 § 3 de la Convention, a débuté. Celle-ci perdure depuis lors et a déjà duré six ans et trois mois. Ainsi, au total, le requérant a déjà passé dix ans et dix mois en détention provisoire.

La Cour rappelle qu’il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et en rendre compte dans leurs décisions rejetant des demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controversés indiqués par l’intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII, § 154).

La Cour rappelle en outre que la détention ne demeure légitime que si l’ordre public reste effectivement menacé ; sa continuation ne saurait servir à anticiper une peine privative de liberté (voir, notamment, Letellier c. France , arrêt du 26 juin 1991, série A n o 207, p. 21, § 51 ; I.A. c. France , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil 1998 ‑ VII, § 104).

A cet égard, la persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention, mais au bout d’un certain temps elle ne suffit plus ; la Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Quand ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont porté « une diligence particulière » à la poursuite de la procédure (voir, entre autres, Mansur c. Turquie , arrêt du 8 juin 1995, série A n o 319-B, § 52 ; Ali Hıdır Polat c. Turquie , n o 61446/00, § 26, 5 avril 2005 ; Baltacı , précité, § 48).

En l’espèce, il ressort des éléments du dossier que la cour de sûreté de l’Etat a prononcé de manière régulière, au terme de chaque audience, le maintien en détention du requérant, en se fondant sur une formule presque toujours identique, pour ne pas dire stéréotypée, renvoyant à la nature du crime reproché, à l’état des preuves, au contenu du dossier et à l’état de la procédure. Elle a également invoqué les risques de fuite du requérant et d’altération des preuves (paragraphes 14, 16, 18, 20 ‑ 21 ci-dessus).

Or, la Cour souligne que le danger de fuite ne peut s’apprécier uniquement sur la base de la gravité de la peine encourue, mais doit s’analyser en fonction d’un ensemble d’éléments supplémentaires pertinents propres soit à en confirmer l’existence, soit à le faire apparaître à ce point réduit qu’il ne peut justifier une détention provisoire (voir, entre autres, Letellier , précité, § 43 ; Mansur , précité, § 55). Alors que le risque de fuite décroît nécessairement avec le temps (voir Neumeister c. Autriche , arrêt du 27 juin 1968, série A n o 8, p. 39, § 10), la Cour note le laconisme de la motivation employée par le juge national. Il ressort ainsi des motifs des ordonnances de maintien en détention que les juridictions nationales ont omis de spécifier en quoi pareils risques avaient persisté après près de dix ans et dix mois de détention ( Zannouti c. France , n o 42211/98, § 45, 31 juillet 2001 ; Demirel c. Turquie , n o 39324/98, § 61, 28 janvier 2003).

De même, aux yeux de la Cour, si « l’état des preuves » peut se comprendre comme indiquant l’existence et la persistance d’indices graves de culpabilité et si, en général, ces circonstances peuvent constituer des facteurs pertinents, elles ne sauraient pour autant suffire à justifier, à elles seules, le maintien de la détention litigieuse pendant une si longue période ( Mansur , précité, § 56 ; Demirel , précité, § 61).

Partant, la Cour estime que le maintien en détention du requérant pendant la période litigieuse emporte violation de l’article 5 § 3 de la Convention. II.

Le Gouvernement conteste cette thèse.

La période à considérer a débuté le 7 novembre 1996 et n’a pas encore pris fin. Elle a donc déjà duré environ onze ans et six mois, pour trois instances et deux degrés de juridiction. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

Le Gouvernement rappelle que la durée d’une procédure doit s’apprécier suivant les circonstances de la cause et souligne la complexité de l’affaire, le nombre des accusés et la gravité des infractions reprochées. Il estime que le requérant et son avocat ont contribué à prolonger cette durée en demandant à plusieurs reprises un délai pour la présentation de leur défense. Au demeurant, aucun manque de diligence ne saurait être reproché aux juridictions internes, lesquelles ont siégé à intervalles réguliers.

Le requérant nie avoir contribué à la prolongation de la procédure et soutient n’avoir que très rarement demandé un délai pour présenter sa défense. Il soutient que les autorités internes sont responsables de cette durée, les autorités pénitentiaires ayant plusieurs fois refusé de le déferrer aux audiences. La durée de la procédure est également due aux modifications de la composition de la juridiction de jugement et à la suppression des cours de sûreté de l’Etat.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999 ‑ II).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Pélissier et Sassi , précité).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent, le comportement du requérant n’apparaissant pas du surcroît avoir contribué d’une manière significative, au vu des pièces du dossier, à l’allongement de la procédure. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. III.

Le requérant réclame 110 000 nouvelles livres turques (TRY) [environ 58 491 euros (EUR)] au titre du préjudice matériel, correspondant à sa perte de revenu durant sa détention. Si la Cour se fonde sur le revenu minimum d’insertion, le requérant estime que son préjudice matériel doit être évalué à 60 000 TRY [environ 31 904 EUR]. Le requérant réclame également 150 000 TRY [environ 79 761 EUR] pour le préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 12 600 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande 24 600 TRY [environ 13 080 EUR] pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes. Il estime ainsi à 6 600 TRY [environ 3 509 EUR] les honoraires d’avocat, 11 000 TRY [environ 5 849 EUR] les dépenses relatives à sa détention et à 5 000 TRY [environ 2 658 EUR] les dépenses de sa famille en raison de cette détention. Le requérant réclame en outre 11 500 TRY [environ 6 115 EUR] pour les frais et dépens encourus devant la Cour correspondant aux honoraires d’avocat (9 500 TRY [environ 5 051 EUR] et aux frais de traduction (2 000 TRY [environ 1 063 EUR]). Il fournit à titre de justificatif une convention d’honoraires de résultat, le tableau des honoraires de référence du barreau d’Istanbul ainsi qu’une facture pour frais de traduction portant sur une somme de 2 124 TRY [environ 1 129 EUR].

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 129 EUR pour les frais de traduction engagés lors de la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement : i) 12 600 EUR (douze mille six cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; ii) 1 129 EUR (mille cent vingt-neuf euros) au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 juin 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente 1. Parti des travailleurs du Kurdistan.