SECȚIUNEA A DOUA SUPLIMENTARĂ FET Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișil Karakaș, judecători, și Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 mai 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 28827/04) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Feti Ateș ( La data de 31 iulie 2004, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 31 august 2004, Curtea a decis să comunice cererea guvernului pârât. Printr-o cerere suplimentară formulată la 10 iulie 2006, reclamantul și-a exprimat plângerea cu privire la durata detenției provizorii.
La 4 ianuarie 2007, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice Ö Õ art. 5 Õ 3 din Convenție. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (3) din Convenție, aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. DE FAPT, reclamantul s-a născut în 1972 și locuiește în Edirna. La 3 septembrie 1996, reclamantul a fost reținut provizoriu de Curtea de Securitate a statului din Istanbul pentru apartenență la o bandă armată. În 2001 și 2002, el a inițiat greve ale foamei de lungă durată și a fost spitalizat de mai multe ori. Printr-un raport din 5 octombrie 2001, institutul medico-legal a stabilit că starea de sănătate a reclamantului nu constituia un obstacol în calea menținerii sale în închisoare.
La 13 martie 2002, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a respins cererea de eliberare a reclamantului prezentată în sprijinul acestui raport. La 18 martie 2002, instanța de judecată din Caanakkale a respins opoziția formulată împotriva acestei decizii. 11. Mai 2002, instanța de securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la reținere pe viață. 12. Această hotărâre a fost infirmată la o dată nespecificată, iar instanța din statul membru a devenit competentă în la interval prin eliminarea cursurilor de securitate ale statului, a reînceput examinarea cauzei. 13. Reclamantul a solicitat să fie revăzut de către institut. În octombrie 2003, acesta a declarat starea sa de sănătate compatibilă cu condițiile închisorii.
14. La 31 martie 2006, instanța de judecată a pronunțat eliberarea reclamantului. Reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii și invocă, pe fond, art. 5 alin. (3) din Convenție, astfel de formulare Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a făcut-o. 16. Tribunalul solicită Curții să declare inadmisibilă pentru întârzierea cererii cu privire la prima perioadă de detenție a persoanei respective, care a fost întreruptă prin condamnarea acestuia la gradul întâi la 25 mai 2002.17.
Curtea face trimitere la Hotărârea Solmaz Turcia 27561/02, §§ 37, CEDH 2007 ... (extrageri) prin care a abandonat practica menționată de guvern. Această hotărâre precizează că perioadele consecutive de detenție trebuie considerate un ansamblu, termenul de șase luni care începe la sfârșitul ultimei perioade de detenție (Solmaz, citată anterior, punctul 36). În consecință, Curtea respinge excepția preliminară a guvernului. Neinclusă nici un motiv de refuz, Curtea apreciază, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența sa în materie și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest ′ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond.
19. Curtea arată că părțile nu se pronunță în mod expres cu privire la perioada care trebuie luată în considerare și observă că aceasta începe la 3 septembrie 1996 atunci când reclamantul a fost pus în detenție provizorie și se încheie cu eliberarea sa la 31 martie 2006. Prin urmare, este vorba despre un termen de nouă ani și aproximativ șapte luni 20. Cu toate acestea, hotărârea de condamnare constituie, în principiu, termenul perioadei care urmează să fie luată în considerare din perspectiva dispoziției invocate; începând cu această dată, detenția de la mai târziu intră în domeniul de aplicare al articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Convenție (a se vedea, de exemplu, Hotărârea I.A.
c. Franța din 23 septembrie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998 VII, p. 2976, § 98). Prin urmare, perioadele care au trecut între fiecare condamnare și casare trebuie să fie deduse din perioada care trebuie luată în considerare (Solmaz, menționat anterior, § 36). Cu toate acestea, dosarul fiind mut la data căsării, Curtea nu este în măsură să stabilească cu exactitate termenul care trebuie luat în considerare în sensul art. 5 § 3 În conformitate cu criteriile menționate mai sus, Comisia consideră totuși că această lacună nu constituie un obstacol pentru examinarea cazului (a se vedea punctul 25 de mai jos). În primul rând, autoritățile judiciare naționale trebuie să se asigure că, într-un anumit caz, durata detenției provizorii a unui inculpat nu depășește limita rațiunii.
În acest scop, ei trebuie să examineze toate circumstanțele care pot dezvălui sau în afara existenței unei adevărate cerințe de interes public care să justifice, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să prezinte un raport în deciziile lor de respingere a cererilor de extindere.
A se vedea hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998 VIII, § 154 Remzi Ayd a c. Turcia, nr. 3091/04, § 51-58, 20 25. Curtea a examinat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare și a considerat că termene de detenție provizorii atât de lungi încalcă art. 5 alineatul (3) din Convenție (a se vedea, printre multe altele, Delici c. Turcia, nr. 77845/01, 24 mai 2005 Taciru c. Turcia, n 25324/02, 2 februarie 2006), chiar dacă, în speță, se deduce din termenul menționat la punctul 19 de mai sus, cel încheiat între 25 mai 2002 și data la care a fost pronunțată condamnarea (a se vedea punctele 12, 19, 20 și 21 de mai sus 26). Având în vedere jurisprudența sa menționată anterior și elementele de care dispune, Curtea consideră că durata detenției provizorii a reclamantului constituie o necunoaștere a articolului 5 alineatul (3) din Convenție.
II. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 27. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 28. Reclamantul nu și-a prezentat cererile de satisfacție echitabilă în termenele stabilite. Prin urmare, Curtea consideră că … iunie 2008, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și art. 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte
AFFAIRE FETİ ATEȘ c. TURQUIE (Requête n o 28827/04) ARRÊT STRASBOURG 10 juin 2008 DÉFINITIF 10/09/2008 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Feti Ateș c. Turquie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Antonella Mularoni, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 mai 2008, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 28827/04) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Feti Ateș (« le requérant »), a saisi la Cour le 31 juillet 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant est représenté par M e K.T. Sürek, avocat à İstanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.
3.Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire.
4.Le 31 août 2004, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement défendeur. Par une requête complémentaire introduite le 10 juillet 2006, le requérant s’est plaint de la durée de sa détention provisoire. Le 4 janvier 2007, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT
5.Le requérant est né en 1972 et réside à Edirne.
6.Le 3 septembre 1996, le requérant fut mis en détention provisoire par la cour de sûreté de l’Etat à Istanbul pour appartenance à une bande armée.
7.En 2001 et 2002, il entama des grèves de la faim de longue durée et fut hospitalisé plusieurs fois.
8.Par un rapport du 5 octobre 2001, l’Institut médicolégal établit que l’état de santé du requérant ne constituait pas un obstacle à son maintien en prison.
9.Par son rapport du 11 mars 2002, l’Institut diagnostiqua le syndrome de Wernicke-Korsakoff chez le requérant et recommanda aux autorités concernées sa libération pour six mois.
10.Le 13 mars 2002, la cour de sûreté de l’Etat rejeta la demande de libération du requérant présentée à l’appui de ce rapport. Le 18 mars 2002, la cour d’assises de Çanakkale rejeta l’opposition formée contre cette décision.
11.Le 25 mai 2002, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à la réclusion à perpétuité.
12.Cet arrêt fut infirmé à une date non précisée et la cour d’assises d’Istanbul, devenue compétente dans l’intervalle par la suppression des cours de sûreté de l’Etat, reprit l’examen de l’affaire.
13.Le requérant demanda à être réexaminé par l’Institut. Par un rapport du 8 octobre 2003, celui-ci déclara son état de santé compatible avec les conditions carcérales.
14.Le 31 mars 2006, la cour d’assises d’Istanbul ordonna la libération du requérant. L’affaire demeurerait pendante devant cette instance. EN DROIT I.
15. Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et invoque, en substance, l’article 5 § 3 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience. »
16.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il invite la Cour à déclarer irrecevable pour tardiveté la requête quant à la première période de détention de l’intéressé, laquelle fut interrompue par la condamnation de celui-ci au premier degré le 25 mai 2002.
17.La Cour renvoie à son arrêt Solmaz c. Turquie (n o 27561/02, §§ 23 ‑ 37, CEDH 2007 ‑ ... (extraits)) par lequel elle a abandonné la pratique mentionnée par le Gouvernement. Cet arrêt précise que les périodes consécutives de détention doivent être considérées comme un ensemble, le délai de six mois débutant à la fin de la dernière période de détention ( Solmaz , précité, § 36).
18.En conséquence, la Cour rejette l’exception préliminaire du Gouvernement. Ne relevant aucun motif d’irrecevabilité, la Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en la matière, et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
19.La Cour relève que les parties ne se prononcent pas expressément sur la période à prendre en considération. Elle observe que celle-ci commence le 3 septembre 1996 lorsque le requérant a été mis en détention provisoire et prend fin avec sa libération le 31 mars 2006. Il s’agit donc d’un délai de neuf ans et sept mois environ.
20.Toutefois, le jugement de condamnation constitue en principe le terme de la période à considérer sous l’angle de la disposition invoquée ; à partir de cette date, la détention de l’intéressé entre dans le champ de l’article 5 § 1 a) de la Convention (voir, par exemple, l’arrêt I.A. c. France du 23 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VII, p. 2976, § 98). Les durées écoulées entre chaque condamnation et cassation devront donc être déduites de la période à prendre en considération ( Solmaz , précité, § 36).
21.Cela étant, le dossier étant muet sur la date de la cassation, la Cour n’est pas en mesure de déterminer précisément le délai à prendre en considération aux fins de l’article 5 § 3 conformément aux critères susmentionnés. Elle considère toutefois que cette lacune ne constitue pas un obstacle pour l’examen de l’espèce (voir paragraphe 25 ci-dessous).
22.Le Gouvernement estime que la gravité des actes reprochés et la nature complexe des crimes organisés justifient la durée de la détention.
23.Comme il est constant dans la jurisprudence de la Cour, le caractère « raisonnable » de la durée de la détention provisoire doit s’apprécier dans chaque cas d’après les particularités de la cause.
24.Il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire d’un accusé ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle, et en rendre compte dans leurs décisions rejetant des demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controversés indiqués par l’intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998 ‑ VIII, § 154 ; Remzi Aydın c. Turquie , n o 30911/04, §§ 51-58, 20 février 2007).
25.La Cour a examiné à maintes reprises des affaires soulevant des questions similaires et a estimé que des délais de détention provisoire aussi longs emportaient violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Dereci c. Turquie , n o 77845/01, 24 mai 2005 ; Taciroğlu c. Turquie , n o 25324/02, 2 février 2006), même si en l’espèce, il faut déduire du délai cité au paragraphe 19 ci-dessus, celui écoulé entre le 25 mai 2002 jusqu’à la date de l’infirmation de la condamnation (voir paragraphes 12, 19, 20 et 21 ci-dessus).
26.Au vu de sa jurisprudence susmentionnée et des éléments dont elle dispose, la Cour estime que la durée de la détention provisoire du requérant constitue une méconnaissance de l’article 5 § 3 de la Convention. II.
27. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
28.Le requérant n’a pas présenté ses demandes de satisfaction équitable dans les délais qui lui étaient impartis. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 juin 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente