ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4971/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta G.I., cetățean al R. Moldova cu domiciliul stabil în R. Moldova si cu reședința temporara declarata pe teritoriul României, a solicitat în contradictoriu cu pârâții O.R.I. și P.I., anularea actului administrativ cu Nr. 1513045 din 11 aprilie 2011 semnat de către pârât, prin care, în mod nejustificat, i s-a refuzat cererea de acordare/prelungire a dreptului de ședere temporara pentru reîntregirea familiei în calitate de străin căsătorit cu un cetățean român depusa în baza art. 62 alin. (3) lit. a) din O.U.

nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările si completările ulterioare; obligarea pârâtului O.R.I. sa-i soluționeze favorabil cererea, respectiv, sa-i acorde/prelungească dreptul de ședere temporara si pe cale de consecința sa-i emită documentul care atesta acest drept si calitate, respectiv Cartea de rezidenta pentru străinii membri de familie ai cetățenilor români, document prevăzut de art. 114 alin. (1) lit. a) din O.U. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările si completările ulterioare; În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că deși deține calitatea, de străin membru de familie al unui cetățean român și a depus la data de 1 februarie 2O11, la sediul pârâtului o cerere de prelungire a dreptului de ședere temporară a primit la adresa declarata ca reședința temporara refuzul explicit al pârâtului de a i se soluționa favorabil cererea.

2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 4644 din 5 iulie 2011, Curtea de Apel București, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată reclamanta G.I., în contradictoriu cu pârâții O.R.I. și P.I. , reținând următoarele: În urma cererii formulate de reclamantă prin care aceasta a solicitat prelungirea dreptului de ședere în România în calitate de soț al unui cetățean român cu domiciliul în România, la data de 10 martie 2011 pârâtul a procedat la luarea interviului celor doi soți, iar la data de 8 aprilie 2011 a fost întocmit referatul prin care s-a propus respingerea cererii formulată de către reclamantă.

Curtea de apel a reținut că din referatul întocmit de pârât rezultă că soții s-au căsătorit la data de 21 august 2010, iar dovada spațiului de locuit este făcută cu contractul de comodat nr. 988 din 1 februarie 2011, având ca părți contractante pe reclamantă și comodantul C.V., însă la adresa respectivă s-a constatat că alți 925 de cetățeni moldoveni figurează cu reședința, astfel că nu este îndeplinită în fapt condiția prevăzută expres și limitativ la art. 50 alin. 2 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002.

S-a mai constatat că deși formal condițiile de fond și de formă ale valabilității contractului de comodat au fost îndeplinite, în realitate ar fi imposibil ca reclamanta să locuiască la adresa menționată, având în vedere împrejurarea că la această adresă figurează alte 930 de persoane cu care proprietarul a avut aceeași înțelegere, iar beneficiarul - reclamanta a declarat în scris că nu este interesată de a beneficia de prevederile contractului, conform interviului luat acesteia la data de 10 martie 2011. S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că în referat s-a reținut că reclamanta are ca unic scop intenția de a călători liber pe teritoriul U.E. și nu a redobândi unitatea familială în România, nefiind respectate în fapt disp.

art. 24 lit. f), art. 50 lit. f) și art. 51 alin. (2) din O.U.G. Nr. 194/2002, fiind nejustificată solicitarea reclamantei. Din analiza răspunsurilor date de către cei doi soți la interviul luat acestora de către pârâtă, prima instanță a constatat că deși în fapt soțul reclamantei figurează cu domiciliul în România, potrivit mențiunilor de pe cartea de identitate atașată în fotocopie la dosarul cauzei, totuși soții locuiesc împreună în mod stabil și au locuri de muncă în R. Moldova, aceștia intenționând conform declarațiilor acestora să se deplaseze în Italia pentru obținerea unor venituri suficiente pentru a li se asigura un trai corespunzător, iar nu să se stabilească împreună pe teritoriul României.

Prin urmare, judecătorul fondului a constatat că susținerile reclamantei sunt neîntemeiate, având în vedere că prin deținerea calității de soție a unui cetățean român nu îi este recunoscut automat dreptul de ședere pe teritoriul României. 3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, arătând că în cauză, hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competența materială. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Înalta Curte constată că recursul este lipsit de interes pentru considerentele arătate în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Conform celor expuse anterior, reclamanta G.I.

a învestit instanța de contencios administrativ, cu o cerere formulată în contradictoriu cu O.R.I. și P.I. , având ca obiect anularea actului administrativ cu Nr. 1513045 din 11 aprilie 2011, prin care, în mod nejustificat, i s-a refuzat cererea de acordare/prelungire a dreptului de ședere temporara . Cu referire la critica din recurs referitoare la excepția necompetenței materiale, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susținerile recurentului, având în vedere dispozițiile art. 52 alin. (2), art. 82 alin. (1) și art. 84 alin. (1)din O.U.G. nr. 194/2002. Prin sentința ce formează obiectul prezentului recurs, Curtea de apel București a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.

Se constată că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a declarat recurs împotriva sentinței prin care Curtea de apel, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată reclamanta G.I., în contradictoriu cu pârâții O.R.I. și P.I. În acest context, Înalta Curte urmează a stabili dacă mai subzistă interesul recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în susținerea recursului declarat în prezentul dosar, având ca obiect cererea reclamantei de anulare a actului administrativ cu Nr. 1513045 din 11 aprilie 2011 . În dreptul procesual civil, interesul de a promova o acțiune este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia, iar interesul trebuie să fie legitim, juridic, născut și actual, personal și direct.

Acțiunea în contencios administrativ nu derogă de la aceste cerințe, în raport cu prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004. Prin impunerea cerinței interesului, se urmărește evitarea litigiilor lipsite de utilitate, pur vexatorii. Înalta Curte reține că interesul urmărit de către recurent prin promovarea prezentului recurs rezidă din prevederile art. 131 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora ” În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.” Or, dincolo de faptul că nu se aduce nicio critică de fond sentinței pronunțate de instanță, niciuna dintre părțile litigiului nu a invocat vreo vătămare, prin urmare în cauză nu există un interes care să justifice demersul de față.

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, ca fiind lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva Sentinței civile nr. 4644 din 5 iulie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2013.