ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2953/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC R.R. SA a solicitat suspendarea executării Deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 20 iunie 2012, în sumă de 108.123.486,39 lei și a procesului-verbal de control din 20 iunie 2012 până la soluționarea de către instanța de fond a acțiunii în anularea actelor administrative fiscale contestate, emise în urma măsurilor dispuse de pârâta A.N.V. după inițierea activității de control vamal efectuat în baza rezultatelor misiunii O.L.A.F.

derulate în Canada și comunicate autorității române cu adresa la 23 mai 2012 înregistrată la Autoritatea Vamală la 29 mai 2012. În motivarea cererii de suspendare, reclamanta a susținut în esență, că în perioada 14 iunie 2012 – 20 iunie 2092 organele vamale au efectuat un control vamal ulterior, asupra operațiunilor de punere în liberă circulație pentru produsul B., importat de societate din Canada în anul 2009 și 2010 prin 10 importuri, iar în toate documentele aferente importurilor este indicată în mod expres proveniența sau originea mărfurilor ca fiind Canada. Constatându-se un risc de eludare, a fost inițiată în luna iunie 2010 o anchetă de către O.L.A.C.E. care a fost finalizată în luna aprilie 2010 cu privire la originea reală a unor cantități de B. exportat din Canada în țări membre U.E.

de către firma exportatoare și al mărfurilor importate de reclamantă prin intermediari, rezultatele anchetei conducând la concluzia că originea reală a mărfurilor exportate nu este Canada ci S.U.A. Față de situația creată, organele vamale de control au considerat că se impune revenirea asupra liberului de vamă și au stabilit taxe anti-dumping, compensatorii, T.V.A. și majorări de întârziere aferente, precum și penalități de întârziere, fiindu-i impusă suplimentar suma de 108.123.486,39 lei. Reclamanta susține că aceste obligații suplimentare sunt lipsite de temei legal, formulând contestație administrativă în temeiul art. 205 și următoarele C. proc. fisc., întrucât controlul vamal s-a desfășurat cu încălcarea tuturor principiilor prevăzute de C. proc.

fisc., a fost unul formal, concluziile sale fiind prestabilite, fiind încălcate dispozițiile art. 100 din Codu. Vamal al României. De asemenea, în cauză trebuiau aplicate prin coroborare și dispozițiile art. 33 alin. (1), art. 35, art. 223, art. 243 Codul Vamal al României. Astfel, motivul de îndoială în privința legalității actului administrativ derivă din împrejurarea că acesta este în mod evident rezultatul unei intenții de aplicare unilaterală, necenzurabilă, a unor acte, demersuri și concluzii prestabilite. Un alt motiv de îndoială constă în ignorarea unor norme speciale incidente, în neobserbvarea și ignorarea apărărilor rezonabile ale contribuabilului. În ceea ce privește îndeplinirea condiției pagubei iminente, se arată că prin natura raporturilor financiar-fiscale ale societății, daunele se pot extinde până la o posibilă întrerupere a activității.

Aplicarea imediată a măsurilor contestate și implicit impunerea plății unei sume foarte mari într-un termen scurt ar avea un evident caracter intempestiv și injust, cu efecte negative și asupra certificatului de amânare a plății T.V.A. în vamă, care ar periclita sau chiar înceta activitatea societății. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată, susținând, în esență, că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Prin Încheierea nr. 351/ CA din 5 iulie 2012 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă ca nefondată.

În esență, s-a reținut că motivele invocate de reclamantă nu sunt de natură a crea „de plano” o îndoială serioasă în privința legalității Deciziei nr. 26702 din 20 iunie 2012 emisă de pârâtă și că o interpretare și o aplicare a legii ar presupune antamarea fondului, iar actele administrative-fiscale atacate, până la o eventuală anulare de către o instanță judecătorească, se bucură de prezumția de legalitate, obligațiile stabilite în sarcina reclamantei prin decizia de regularizare reprezentând creanțe certe, lichide și exigibile. Instanța de fond a reținut referitor la condiția privind „cazul bine justificat” că aceasta nu poate fi dovedită prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului, întrucât o analiză a acestora nu poate avea loc decât în cadrul unei acțiuni în anulare, tocmai pentru că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate.

Referitor la condiția „pagubei iminente”, Curtea de apel a reținut că nici această condiție nu este îndeplinită, întrucât executarea unui act administrativ-fiscal nu poate fi considerată prin ea însăși producătoarea unei pagube iminente, iar din probele administrate nu rezultă că această vătămare este ireparabilă pentru reclamantă. Se reține că iminența producerii unei pagube nu se prezumă ci trebuie dovedită de persoana lezată, astfel că sunt lipsite de relevanță simplele afirmații făcute ca atare în acțiunea formulată, acestea neputând conduce la concluzia existenței condiției pagubei iminente.

De asemenea, susținerile reclamantei potrivit cărora prin executarea actului administrativ i s-ar provoca o perturbare a activității și i s-ar produce un prejudiciu material nu au fost reținute ca fondate, întrucât încercarea statului de a-și recupera creanțele nu se poate încadra în cuprinsul noțiunii definite de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, iar reclamantei nu i se poate aplica un tratament fiscal preferențial față de alți contribuabili. 2. Calea de atac exercitată Împotriva Încheierii din 5 iulie 2012 a Curții de Apel Constanța a formulat recurs reclamanta SC R.R. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ. În motivarea căii de atac exercitată recurenta-reclamantă susține, în esență, că a făcut dovada îndeplinirii condiției „cazului bine justificat” și a „pagubei iminente” pentru acordarea suspendării executării actului administrativ-fiscal contestat, prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Se arată că în ceea ce privește prima condiție, aceasta a fost dovedită fie numai făcând referire la cele două înscrisuri – scrisoarea O.L.A.F din 23 mai 2012 și procesul-verbal cu privire la C.V.A.R., Canada, din 26 aprilie 2012, care impuneau demararea procedurilor de recuperare a taxelor și nu un act final de natură să impună automat sumele de plată. Mai mult, nu există un raport final care să justifice toate demersurile efectuate de intimată în vederea recuperării taxelor, investigațiile continuând.

De asemenea, se solicită a se avea în vedere și argumentele referitoare la nelegalitatea constatărilor și concluziilor controlului vamal și actelor administrative expuse în cererea de chemare în judecată, unde au fost detaliate pe larg motivele pentru care se consideră că prima condiție impusă de lege este îndeplinită, acestea fiind reluate și în cuprinsul cererii de recurs. În cazul dedus judecății, se arată că în raport de relativa simplitate și evidență a datelor concrete legate de condițiile desfășurării controlului vamal ulterior și a apărărilor principale formulate în contestația administrativă, o examinare și o concluzie „prima facie” favorabilă contribuabilului asupra cererii formulate, nu pot fi excluse.

În asemenea condiții, astfel de concluzii pot fi însușite de judecător în acordarea suspendării executării, fără prejudecarea fondului. Referitor la îndeplinirea condiției „pagubei iminente” recurenta-reclamantă susține că a demonstrat că prin natura raporturilor financiar-fiscale ale societății, daunele se pot extinde până la o posibilă întrerupere a activității recurentei. De asemenea, trebuie avut în vedere că sumele care fac obiectul actului administrativ-fiscale sunt extrem de mari, iar neadmiterea cererii de suspendare ar aduce daune serioase și ireparabile contribuabilului, ca rezultat al aplicării imediate a măsurii contestate. Recurenta-reclamantă a depus la dosar și Note de ședință prin care a menționat că nu a fost soluționată contestația administrativă prealabilă formulată în temeiul art. 205 și urm. C. proc.

fisc., astfel că prin Sentința civilă nr. 49/2013 a Curții de Apel Constanța, s-a dispus ca A.N.A.F. – D.G.S.C., să soluționeze această contestație. Pe de altă parte, s-au obținut Decizia de eșalonare a plății obligațiilor fiscale nr. 318 din 5 octombrie 2012 și Decizia la amânare la plată a penalităților de întârziere nr. 319 din 5 decembrie 2012, depunând la dosar și practică judiciară într-o altă cauză asemănătoare în care a avut calitatea de reclamantă. D.R.V. Constanța în numele și pe seama A.N.V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu menținerea în tot a sentinței recurate. În esență, combătând criticile recurentei, se arată că recurenta-reclamantă nu a reușit să dovedească îndeplinirea condițiilor impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la condiția „cazului bine justificat” se arată că în mod just instanța de fond a apreciat că nu s-a făcut dovada existenței unor împrejurări ce ar fi de natură a determina o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de nelegalitate a actului administrativ- fiscal a cărui executare se solicită a fi suspendată, motivele invocate impunând o analiză a fondului cauzei, fapt nepermis. Referitor la îndeplinirea condiției „pagubei iminente” se menționează că în mod corect instanța de fond a reținut că simplele afirmații făcute de reclamantă nu conduc la concluzia existenței acestei condiții în situația executării actului administrativ fiscal. 3. Soluția instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție reține că deși recurenta-reclamantă nu a indicat temeiul legal al recursului, criticile formulate se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 în condițiile art. 304 1 C. proc.

civ. Analizând recursul formulat, se reține că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse. În cauză este necontestat că prin Decizia nr. 26702 din 20 iunie 2012 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de organul vamal competent s-au stabilit în sarcina societății comerciale recurente obligații bugetare suplimentare în sumă totală de 108.123.486,39 lei, reprezentând taxe anti-dumping, taxe compensatorii, T.V.A., majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente acestora, iar în privința acestui act administrativ-fiscal, s-a solicitat suspendarea executării în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/ 2004 a contenciosului administrativ și art. 215 C. proc.

fisc. Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și ale O.G. nr. 92/2003 – C. proc. fisc., rezultă că actul administrativ, în general, dar și actul administrativ fiscal, ca specie a actului administrativ, se bucură de prezumția de legalitate, fiind executoriu din oficiu. Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14, cât și din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege ori, când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege. Într-adevăr, potrivit art. 215 alin. (2) C. proc.

fisc., suspendarea executării unui act administrativ-fiscal poate surveni în condițiile Legii nr. 554/2004 și cu condiția depunerii prealabile a unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate sau de până la 2.000 lei în cazul actelor administrative fiscale neevaluabile în bani. Or, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat. Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În cauză, instanța de fond a reținut că nu există împrejurări de fapt și de drept care să fie de natură să-i creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal, a cărui suspendare s-a cerut, iar argumentele și motivele reclamantei în susținerea cererii de suspendare, presupun antamarea fondului, lucru care nu este permis în cazul soluționării unei cereri de suspendare.

Pe de altă parte, societatea comercială, în criticile formulate, a susținut că existența unui caz bine justificat este evidentă, invocând în sprijinul acestei afirmații aspecte privind nelegalitatea controlului legate de încălcarea principiilor dreptului procesual fiscal și ale activității de inspecție fiscală/ vamală, ignorarea unor norme speciale incidente, neobservarea și ignorarea apărărilor rezonabile ale contribuabilului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc. În raport de cele reținute, instanța de recurs apreciază că într-adevăr, argumentele/ susținerile recurentei-reclamante nu fac dovada îndeplinirii condiției cazului bine justificat, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății care este atributul instanței care va soluția acțiunea în anularea actului administrativ-fiscal supus cenzurii instanței de contencios administrativ.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut că nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat. Criticile referitoare la soluția instanței de fond în ceea ce privește îndeplinirea condiției „pagubei iminente” sunt, de asemenea, nefondate. Din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu. În cauză, este necontestat că punerea în executare a unui act administrativ-fiscal, va avea drept consecință diminuarea patrimoniului societății comerciale, dar atâta vreme cât acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

În altă ordine, recurenta-reclamantă nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, în cazul actelor administrative-fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004. De altfel, s-a susținut de apărătorul recurentei, cu ocazia dezbaterii recursului, că societatea recurentă a achitat peste 80% din cuantumul sumei stabilite, beneficiind și de o eșalonare la plata sumelor, așa încât în acest context argumentele recurentei în susținerea îndeplinirii acestei condiții sunt fără relevanță.

În concluzie, în raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ-fiscal în cauză, astfel că nu va fi reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Jurisprudența invocată nu poate conduce către o altă soluție, întrucât potrivit sistemului de drept românesc, hotărârile judecătorești nu sunt izvor de drept și pe de altă parte, îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 este supusă analizei judecătorului în fiecare caz în parte.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II- a, alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC R.R. SA împotriva Încheierii nr. 351/ CA din 5 iulie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II a civilă contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2013.