ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2953/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2953/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC R.R.

SA a solicitat suspendarea executării Deciziei pentru regularizarea situației

privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 20 iunie 2012,

în sumă de 108.123.486,39 lei și a procesului-verbal de control din 20 iunie 2012

până la soluționarea de către instanța de fond a acțiunii în anularea actelor

administrative fiscale contestate, emise în urma măsurilor dispuse de pârâta A.N.V.

după inițierea activității de control vamal efectuat în baza rezultatelor

misiunii O.L.A.F. derulate în Canada și comunicate autorității române cu adresa

la 23 mai 2012 înregistrată la Autoritatea Vamală la 29 mai 2012.

În motivarea cererii

de suspendare, reclamanta a susținut în esență, că în perioada 14 iunie 2012 –

20 iunie 2092 organele vamale au efectuat un control vamal ulterior, asupra

operațiunilor de punere în liberă circulație pentru produsul B., importat de

societate din Canada în anul 2009 și 2010 prin 10 importuri, iar în toate

documentele aferente importurilor este indicată în mod expres proveniența sau

originea mărfurilor ca fiind Canada.

Constatându-se un

risc de eludare, a fost inițiată în luna iunie 2010 o anchetă de către O.L.A.C.E.

care a fost finalizată în luna aprilie 2010 cu privire la originea reală a unor

cantități de B. exportat din Canada în țări membre U.E. de către firma

exportatoare și al mărfurilor importate de reclamantă prin intermediari,

rezultatele anchetei conducând la concluzia că originea reală a mărfurilor

exportate nu este Canada ci S.U.A.

Față de situația

creată, organele vamale de control au considerat că se impune revenirea asupra

liberului de vamă și au stabilit taxe anti-dumping, compensatorii, T.V.A. și

majorări de întârziere aferente, precum și penalități de întârziere, fiindu-i

impusă suplimentar suma de 108.123.486,39 lei.

Reclamanta susține că

aceste obligații suplimentare sunt lipsite de temei legal, formulând

contestație administrativă în temeiul art. 205 și următoarele C. proc. fisc.,

întrucât controlul vamal s-a desfășurat cu încălcarea tuturor principiilor

prevăzute de C. proc. fisc., a fost unul formal, concluziile sale fiind

prestabilite, fiind încălcate dispozițiile art. 100 din Codu. Vamal al României.

De asemenea, în cauză

trebuiau aplicate prin coroborare și dispozițiile art. 33 alin. (1), art. 35, art.

223, art. 243 Codul Vamal al României.

Astfel, motivul de

îndoială în privința legalității actului administrativ derivă din împrejurarea

că acesta este în mod evident rezultatul unei intenții de aplicare unilaterală,

necenzurabilă, a unor acte, demersuri și concluzii prestabilite.

Un alt motiv de

îndoială constă în ignorarea unor norme speciale incidente, în neobserbvarea și

ignorarea apărărilor rezonabile ale contribuabilului.

În ceea ce privește

îndeplinirea condiției pagubei iminente, se arată că prin natura raporturilor

financiar-fiscale ale societății, daunele se pot extinde până la o posibilă

întrerupere a activității.

Aplicarea imediată a

măsurilor contestate și implicit impunerea plății unei sume foarte mari într-un

termen scurt ar avea un evident caracter intempestiv și injust, cu efecte

negative și asupra certificatului de amânare a plății T.V.A. în vamă, care ar

periclita sau chiar înceta activitatea societății.

Pârâta a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare ca

neîntemeiată, susținând, în esență, că nu s-a făcut dovada îndeplinirii

condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin Încheierea nr. 351/

CA din 5 iulie 2012 Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de

contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată

de reclamantă ca nefondată.

În esență, s-a

reținut că motivele invocate de reclamantă nu sunt de natură a crea „de plano”

o îndoială serioasă în privința legalității Deciziei nr. 26702 din 20 iunie 2012

emisă de pârâtă și că o interpretare și o aplicare a legii ar presupune

antamarea fondului, iar actele administrative-fiscale atacate, până la o

eventuală anulare de către o instanță judecătorească, se bucură de prezumția de

legalitate, obligațiile stabilite în sarcina reclamantei prin decizia de

regularizare reprezentând creanțe certe, lichide și exigibile.

Instanța de fond a

reținut referitor la condiția privind „cazul bine justificat” că aceasta nu

poate fi dovedită prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului,

întrucât o analiză a acestora nu poate avea loc decât în cadrul unei acțiuni în

anulare, tocmai pentru că actul administrativ se bucură de prezumția de

legalitate.

Referitor la condiția

„pagubei iminente”, Curtea de apel a reținut că nici această condiție nu este

îndeplinită, întrucât executarea unui act administrativ-fiscal nu poate fi considerată

prin ea însăși producătoarea unei pagube iminente, iar din probele administrate

nu rezultă că această vătămare este ireparabilă pentru reclamantă.

Se reține că iminența

producerii unei pagube nu se prezumă ci trebuie dovedită de persoana lezată, astfel

că sunt lipsite de relevanță simplele afirmații făcute ca atare în acțiunea

formulată, acestea neputând conduce la concluzia existenței condiției pagubei

iminente.

De asemenea, susținerile

reclamantei potrivit cărora prin executarea actului administrativ i s-ar

provoca o perturbare a activității și i s-ar produce un prejudiciu material nu

au fost reținute ca fondate, întrucât încercarea statului de a-și recupera

creanțele nu se poate încadra în cuprinsul noțiunii definite de art. 2 alin.

(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, iar reclamantei nu i se poate aplica un

tratament fiscal preferențial față de alți contribuabili.

exercitată

Împotriva Încheierii

din 5 iulie 2012 a Curții de Apel Constanța a formulat recurs reclamanta SC R.R.

SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac exercitată recurenta-reclamantă susține, în esență, că a făcut dovada

îndeplinirii condiției „cazului bine justificat” și a „pagubei iminente” pentru

acordarea suspendării executării actului administrativ-fiscal contestat,

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Se arată că în ceea

ce privește prima condiție, aceasta a fost dovedită fie numai făcând referire

la cele două înscrisuri – scrisoarea O.L.A.F din 23 mai 2012 și procesul-verbal

cu privire la C.V.A.R., Canada, din 26 aprilie 2012, care impuneau demararea

procedurilor de recuperare a taxelor și nu un act final de natură să impună

automat sumele de plată.

Mai mult, nu există

un raport final care să justifice toate demersurile efectuate de intimată în

vederea recuperării taxelor, investigațiile continuând.

De asemenea, se

solicită a se avea în vedere și argumentele referitoare la nelegalitatea

constatărilor și concluziilor controlului vamal și actelor administrative expuse

în cererea de chemare în judecată, unde au fost detaliate pe larg motivele

pentru care se consideră că prima condiție impusă de lege este îndeplinită,

acestea fiind reluate și în cuprinsul cererii de recurs.

În cazul dedus

judecății, se arată că în raport de relativa simplitate și evidență a datelor

concrete legate de condițiile desfășurării controlului vamal ulterior și a

apărărilor principale formulate în contestația administrativă, o examinare și o

concluzie „prima facie” favorabilă contribuabilului asupra cererii formulate, nu

pot fi excluse. În asemenea condiții, astfel de concluzii pot fi însușite de

judecător în acordarea suspendării executării, fără prejudecarea fondului.

Referitor la îndeplinirea

condiției „pagubei iminente” recurenta-reclamantă susține că a demonstrat că

prin natura raporturilor financiar-fiscale ale societății, daunele se pot

extinde până la o posibilă întrerupere a activității recurentei.

De asemenea, trebuie

avut în vedere că sumele care fac obiectul actului administrativ-fiscale sunt

extrem de mari, iar neadmiterea cererii de suspendare ar aduce daune serioase

și ireparabile contribuabilului, ca rezultat al aplicării imediate a măsurii

contestate.

Recurenta-reclamantă

a depus la dosar și Note de ședință prin care a menționat că nu a fost

soluționată contestația administrativă prealabilă formulată în temeiul art. 205

și urm. C. proc. fisc., astfel că prin Sentința civilă nr. 49/2013 a Curții de

Apel Constanța, s-a dispus ca A.N.A.F. – D.G.S.C., să soluționeze această

contestație.

Pe de altă parte,

s-au obținut Decizia de eșalonare a plății obligațiilor fiscale nr. 318 din 5

octombrie 2012 și Decizia la amânare la plată a penalităților de întârziere nr.

319 din 5 decembrie 2012, depunând la dosar și practică judiciară într-o altă

cauză asemănătoare în care a avut calitatea de reclamantă.

D.R.V. Constanța în

numele și pe seama A.N.V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, cu menținerea în tot a sentinței recurate.

În esență, combătând

criticile recurentei, se arată că recurenta-reclamantă nu a reușit să

dovedească îndeplinirea condițiilor impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la condiția

„cazului bine justificat” se arată că în mod just instanța de fond a apreciat

că nu s-a făcut dovada existenței unor împrejurări ce ar fi de natură a

determina o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de nelegalitate a

actului administrativ- fiscal a cărui executare se solicită a fi suspendată,

motivele invocate impunând o analiză a fondului cauzei, fapt nepermis.

Referitor la

îndeplinirea condiției „pagubei iminente” se menționează că în mod corect

instanța de fond a reținut că simplele afirmații făcute de reclamantă nu conduc

la concluzia existenței acestei condiții în situația executării actului

administrativ fiscal.

de recurs

Înalta

Curte de Casație și Justiție reține că deși recurenta-reclamantă nu a indicat

temeiul legal al recursului, criticile formulate se circumscriu motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 în condițiile art. 304

1

C. proc.

civ.

Analizând recursul

formulat, se reține că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse.

În cauză este

necontestat că prin Decizia nr. 26702 din 20 iunie 2012 pentru regularizarea

situației privind obligațiile suplimentare stabilite de organul vamal competent

s-au stabilit în sarcina societății comerciale recurente obligații bugetare

suplimentare în sumă totală de 108.123.486,39 lei, reprezentând taxe anti-dumping,

taxe compensatorii, T.V.A., majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente

acestora, iar în privința acestui act administrativ-fiscal, s-a solicitat

suspendarea executării în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/ 2004 a contenciosului administrativ și art. 215 C. proc. fisc.

Din dispozițiile

generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și ale O.G. nr. 92/2003

– C. proc. fisc., rezultă că actul administrativ, în general, dar și actul

administrativ fiscal, ca specie a actului administrativ, se bucură de prezumția

de legalitate, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din

dispozițiile art. 14, cât și din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004

rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură

excepțională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut

expres în lege ori, când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de

lege.

Într-adevăr, potrivit

art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., suspendarea executării unui act

administrativ-fiscal poate surveni în condițiile Legii nr. 554/2004 și cu

condiția depunerii prealabile a unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul

sumei contestate sau de până la 2.000 lei în cazul actelor administrative

fiscale neevaluabile în bani.

Or, potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond”.

Deci, cu alte

cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în

situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a

celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării

unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine

justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004

ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În cauză, instanța de

fond a reținut că nu există împrejurări de fapt și de drept care să fie de

natură să-i creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ fiscal, a cărui suspendare s-a cerut, iar argumentele și motivele

reclamantei în susținerea cererii de suspendare, presupun antamarea fondului,

lucru care nu este permis în cazul soluționării unei cereri de suspendare.

Pe de altă parte,

societatea comercială, în criticile formulate, a susținut că existența unui caz

bine justificat este evidentă, invocând în sprijinul acestei afirmații aspecte

privind nelegalitatea controlului legate de încălcarea principiilor dreptului

procesual fiscal și ale activității de inspecție fiscală/ vamală, ignorarea

unor norme speciale incidente, neobservarea și ignorarea apărărilor rezonabile

ale contribuabilului.

În jurisprudența sa

constantă, secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți a

reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună

suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la

analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de

anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la

acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au capacitatea să

producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură

un act administrativ.

Astfel de împrejurări

vădite, de fapt sau și de drept care sunt de natură să producă o îndoială

serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de

Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ

necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul

unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului

administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea

recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute

ca obligații bugetare suplimentare), etc.

În raport de cele

reținute, instanța de recurs apreciază că într-adevăr, argumentele/ susținerile

recurentei-reclamante nu fac dovada îndeplinirii condiției cazului bine

justificat, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății

care este atributul instanței care va soluția acțiunea în anularea actului

administrativ-fiscal supus cenzurii instanței de contencios administrativ.

Prin urmare, în mod

corect instanța de fond a reținut că nu este îndeplinită condiția cazului bine

justificat.

Criticile referitoare

la soluția instanței de fond în ceea ce privește îndeplinirea condiției

„pagubei iminente” sunt, de asemenea, nefondate.

Din dispozițiile art.

2 alin. (1) lit. ș) din lege rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în

vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, este

necontestat că punerea în executare a unui act administrativ-fiscal, va avea

drept consecință diminuarea patrimoniului societății comerciale, dar atâta

vreme cât acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de

prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal,

care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

În altă ordine,

recurenta-reclamantă nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze

convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil

de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel

încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării

actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare

o conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, în cazul

actelor administrative-fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei

vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube

iminente nu este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei

respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia,

întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în

majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni

caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor

administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.

De altfel, s-a

susținut de apărătorul recurentei, cu ocazia dezbaterii recursului, că societatea

recurentă a achitat peste 80% din cuantumul sumei stabilite, beneficiind și de

o eșalonare la plata sumelor, așa încât în acest context argumentele recurentei

în susținerea îndeplinirii acestei condiții sunt fără relevanță.

În concluzie, în

raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod corect că nu

sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru a fi admisă

cererea de suspendare a actului administrativ-fiscal în cauză, astfel că nu va

fi reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Jurisprudența

invocată nu poate conduce către o altă soluție, întrucât potrivit sistemului de

drept românesc, hotărârile judecătorești nu sunt izvor de drept și pe de altă

parte, îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

este supusă analizei judecătorului în fiecare caz în parte.

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II- a,

alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC R.R. SA împotriva Încheierii nr. 351/ CA din 5 iulie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția a II a civilă contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2013.