Decizia nr. 2191/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 416/2018 a Tribunalului Covasna

Obiectul cererii: Prin cererea formulată, astfel cum a fost precizată ulterior și înregistrată sub dosar nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A., cu citarea intervenienților forțați D. și E., solicitând obligarea, în solidar, a acestora la plata sumei de 200.315,03 RON, din care 200.000 RON cu titlu de daune morale și 315,03 RON cu titlu de daune materiale, la acestea adăugându-se penalități de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere. A mai solicitat ca plata penalităților să se facă începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a despăgubirilor, conform art. 37 și 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 192 C. proc. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1995, C. proc. pen., art. 1349, 1357, 1381, 1385, 2199, 2224 C. civ., Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, Norma ASF nr. 23/2014.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal: Prin Sentința civilă nr. 416 din data de 03 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Covasna a fost respinsă, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. C. S.A și a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A., S.C. C. S.A. și intervenienții E. și D., și în consecință: A fost obligată pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 30.000 RON cu titlu de despăgubiri și la plata penalităților de întârziere de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 15 decembrie 2016 și până la data plății despăgubirilor. A fost obligată pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 270 RON cheltuieli de judecată. Au fost respinse restul pretențiilor formulate de reclamantă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, reclamanta A. și pârâta C. S.A..

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel: Prin Decizia nr. 1546/Ap din 22 octombrie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelurile declarate de apelanții A. și S.C. C. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 416/MAS din 3 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Covasna în dosar nr. x/2016.

Cererea de recurs. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11 februarie 2019. Recurenta-pârâtă solicită, în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate și trimiterea dosarului, spre rejudecare, instanței de apel care a pronunțat hotărârea atacată. În dezvoltarea motivelor de recurs, ce privesc chestiunea penalităților de întârziere, recurenta a susținut, din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pronunțarea hotărârii atacate cu nerespectarea normelor de drept material cuprinse în Norma ASF nr. 23/2014. Recurenta a susținut că, prin decizia pronunțată de curtea de apel, s-a apreciat în mod neîntemeiat că societatea de asigurare a refuzat plata penalităților de întârziere, având în vedere că la acel moment, din înscrisurile aflate la dosarul de daună, nu a rezultat cu certitudine cine a fost vinovat de producerea accidentului sau de agravarea consecințelor vătămătoare ale acestuia. S-a arătat că, la momentul la care a fost notificată de reclamantă în vederea plății despăgubirilor, erau necesare informații cu privire la modul de desfășurare a evenimentului pentru a putea analiza îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, respectiv cine a fost vinovat de producerea accidentului. În acest sens, a solicitat Parchetului de pe Lângă Judecătoria Sf. Gheorghe date despre accident, fiindu-i comunicată ordonanța de clasare prin care a fost finalizat dosarul penal. Un alt aspect relevant în cauză este și faptul că asigurătorul celeilalte persoane implicate în accident, șoferul autobuzului, a transmis reclamantei două oferte amiabile de despăgubire. Astfel, asigurătorul numitului D. a considerat că acesta este în culpă pentru producerea accidentului. Or, o atare situație nu poate fi interpretată, altfel, decât ca o probă a incertitudinii cu privire la persoana care a fost în culpă pentru producerea evenimentului rutier ce a avut drept consecință vătămarea corporală a reclamantei. Față de aceste argumente, consideră recurenta că poziția sa a fost pe deplin justificată în raport de situația de fapt, neclară, ce a rezultat din conținutul dosarului de daună și de posibilele variante, diferite, în care s-ar fi putut desfășura accidentul, luând în considerare că, din documente, nu a rezultat în mod cert culpa asiguratului E.. Pe de altă parte, refuzul temporar de a plăti despăgubirile se înscrie în limita legii, respectiv a art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014. Recurenta a pretins că a respectat toate obligațiile impuse de norma invocată și, că, obligarea la plata de penalități a debitorului unei obligații, presupune identificarea, în prealabil, a unei culpe a acestuia în executarea obligațiilor ce-i revin. Susține, astfel, că s-a dispus nelegal obligarea sa la plata penalităților de întârziere, hotărârea instanței de apel fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor din Norma ASF nr. 23/2014, ceea ce impune admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate și trimiterea dosarului spre rejudecare instanței de apel. În cauză intimații D. și A. au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în recurs Prin Rezoluția din 19 februarie 2019 s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, după îndeplinirea formalităților de comunicare, prevăzute de art. XVII alin. (3), coroborate cu cele ale art. XV alin. (3) și alin. (2) din Legea nr. 2/2013. Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a dispus, prin Rezoluția din 9 mai 2019, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar părțile nu au depus puncte de vedere la acesta.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând hotărârea atacată, având în vedere raportul întocmit asupra admisibilității în principiu și limita impusă de criticile din cererea de recurs susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei pentru considerentele care succed: În recursul pendinte, disputa se poartă asupra modului de soluționare a capătului de cerere referitor la plata penalităților de întârziere, aspect ce aduce în discuție legalitatea manierei de interpretare și aplicare a dispozițiilor înscrise în art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, critica fiind fondată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator este reglementată prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Conform art. 37 alin. (4) din Norma menționată, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă. Or, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamantei, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei C. S.A., în calitate de asigurator RCA, context în care penalitățile de întârziere reglementate de art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească. În cauză, nu se poate reține că recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile față de reclamantă, cât timp a comunicat acesteia din urmă cu privire la imposibilitatea achitării despăgubirilor față de lipsa oricăror indicii privind vinovăția asiguratului său. Astfel, ulterior notificării trimise la data de 4 august 2016, prin adresa emisă la data de 17 august 2016 și primită de către mandatara reclamantei, la data de 6 septembrie 2016, recurenta a adus la cunoștință acesteia faptul că nu pot fi acordate despăgubiri până la completarea dosarului cu documente din care să reiasă cauza, împrejurările și vinovăția conducătorului autoturismului asigurat, dat fiind faptul că, la acel moment, din înscrisurile aflate la dosarul de daună nu reieșea, cu certitudine, cine a fost vinovat de producerea accidentului. Înalta Curte reține că, sub aspectul regimului juridic, penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile înscrise în art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, au un pronunțat caracter sancționator aferent refuzului la plată, însă sancțiunea plații unor penalități de întârziere poate fi aplicată, numai dacă exista o culpa în întârzierea plații despăgubirilor pentru un prejudiciu devenit cert, lichid și exigibil. Or, în cadrul dosarului penal deschis pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă a fost cercetat conducătorul autobuzului, respectiv numitul D., față de care s-a dispus soluția de clasare prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, ceea ce a impus ca, abia în cadrul dosarului pendinte, să se verifice și să se determine dacă sunt întrunite condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în raport de faptul generator al consecințelor negative suferite de reclamantă. În prezenta cauză, din situația de fapt reținută de instanțele de fond, rezultă că faptul generator al vătămării corporale suferite de reclamanta A. constă în încălcarea de către intervenientul forțat E. a obligațiilor înscrise în O.U.G. nr. 195/2002 și H.G. nr. 1391/2006. Astfel, instanțele de fond au stabilit, pe baza probelor administrate, că vinovat de producerea accidentului, în urma căruia a fost vătămată reclamanta A., este conducătorul autoturismului condus de E. care nu s-a asigurat că poate efectua manevra de schimbare a benzilor de circulație și a direcției de mers fără să perturbe circulația sau să pună în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic. Prin această manevră a stânjenit deplasarea autobuzului, condus de D., care rula regulamentar. Întrucât stabilirea despăgubii cuvenită reclamantei a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei, în calitate de asigurator RCA, pentru conducătorul auto E., ca urmare a producerii riscului asigurat, Înalta Curte reține că, în aplicarea dispozițiilor art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească. Aceasta întrucât, numai din momentul în care instanța a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamantei, acestea se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naștere dreptului de a obține daune moratorii, până la completa ei achitare. Rezultă că, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităților de întârziere anterior acestui moment. Așa fiind, contrar susținerilor reclamantei, formulate prin întâmpinare, cât timp părțile nu au ajuns la o înțelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, aceea potrivit căreia, obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă. Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta C. S.A., va dispune casarea Deciziei civile nr. 1546/Ap din 22 octombrie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și trimiterea cauzei la instanța de apel, pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă sub aspectul capătului de cerere privind obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere.