ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3835/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 17 din 12 ianuarie 2012, Tribunalul Iași, secția penală, în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen. și art. 18 1 C. pen., a achitat pe inculpații P.V., C.V.A. și P.M., sub aspectul infracțiunii de deținere de droguri de risc în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin Rechizitoriul nr. 180D/P/2011 din 15 noiembrie 2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Iași, a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaților P.M., C.V.A.

și P.V., pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de droguri de risc prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, constând în aceea că, la data de 26 septembrie 2011, au recoltat de pe o cultură spontană din apropierea orașului Roman, cantitatea de 1.339,7 gr. cannabis destinată consumului propriu. Analizând actele și lucrările dosarului, în baza probelor administrate pe parcursul urmăririi penale, neconstatate și însușite de către inculpați, instanța de fond a reținut că, în fapt, la data de 26 septembrie 2011, în timp ce se afla la o terasa din Complexul T.V., inculpatul P.M. a surprins o discuție între două persoane cu privire la prepararea "laptelui de cânepă" și a cerut detalii cu privire la această chestiune.

În aceeași zi, întâlnindu-se cu inculpații C.V.A. și P.V., le-a povestit cele aflate, hotărând împreună să meargă în zona Roman pentru a culege cânepă în vederea preparării acestei băuturi. Cei trei inculpați s-au deplasat cu autoturismul pe drumul E85, în locul denumit popular Castelul de Apă, unde au oprit autoturismul. Inculpații P.M. și C.V.A. au coborât din mașină, s-au deplasat la marginea drumului, de unde au cules mai multe fragmente de cânepă, pe care le-au pus pe bancheta din spate a autoturismului, în timp ce inculpatul P.V. a asigurat paza, pentru a nu fi surprinși de alte persoane, în acest scop ridicând capota autoturismului pentru a crea impresia că se ocupă de remedierea unei defecțiuni la motor.

La întoarcere, în aproprierea unei treceri la nivel cu calea ferată, inculpații au oprit și au ales părțile bune ale plantei, respectiv inflorescențele, pe care le-au pus într-un rucsac de culoare verde aparținând inculpatului C.V.A. După aceasta cei trei s-au întors în Iași, inculpatul P.V. și-a oprit o parte din cantitatea de plantă aflată în rucsac, restul rămânând în posesia lui C.V.A., la domiciliul căruia a rămas peste noapte și inculpatul P.M. A doua zi, pe 27 septembrie 2011, inculpatul P.M. a plecat la facultate, iar în cursul zilei s-a întâlnit cu martorii F.A. și B.G.

Împreună cu aceștia, spre seară, a mers la domiciliul inculpatului C.V.A., de unde a luat rucsacul conținând fragmentele de cânepă culeasă, acesta rugându-l să-i păstreze și lui o cantitate de "lapte de cânepă". În jurul orelor 22:30, cei trei tineri au fost opriți de organele de poliție și, procedându-se la efectuarea unui control, a fost găsită cânepa și trei filtre pentru confecționarea de țigări. În fața instanței de judecată, inculpații P.M., C.V.A. și P.V. au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., instanța de fond apreciind că sunt îndeplinite condițiile aplicării acestei dispoziții legale. Examinând fapta comisă de cei trei inculpați, instanța a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 345 alin. (2) C. proc.

pen., în sensul că deși fapta există și a fost comisă de inculpați, față de modul și mijloacele în care a fost comisă, de scopul urmărit și de împrejurările în care a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita inculpaților, aceasta nu prezintă gradul de pericol social al infracțiunii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Iași, criticile privind nelegalitatea hotărârii instanței de fond, cu referire la împrejurarea că în cazul constatării aplicabilității procedurii reglementate prin art. 320 1 C. proc. pen., instanța de fond este obligată a pronunța soluția prevăzută de acest text legal.

În consecință, parchetul a solicitat admiterea apelului, desființarea în parte a hotărârii atacate și, rejudecând, pronunțarea unei hotărâri de condamnare a inculpaților la pedepse orientate spre minimul prevăzut de norma incriminatoare. Prin Decizia penală nr. 95/2012 din 15 mai 2012, Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat. În motivarea acestei decizii instanța de apel a reținut că scopul introducerii art. 320 1 în Codul de procedură penală constă în accelerarea judecații cauzelor. Or, interpretarea textului în sensul că acesta obligă necondiționat la pronunțarea condamnării ar descuraja inculpații să apeleze la această procedură, ceea ce ar fi contrar scopului legiferării.

Prin urmare, în mod judicios prima instanța a apreciat că redactarea alin. (7) al acestui text nu înseamnă că o altă soluție decât condamnarea nu este posibilă. Cu privire la soluția de achitare a inculpaților, instanța de fond a apreciat corect că pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorilor, fapta trebuie să prezinte pericolul social al infracțiunii, ceea ce în cauză nu se constată. Împotriva acestei din urmă hotărâri, parchetul a declarat recurs, reiterând criticile formulate în apel. În concluzie, parchetul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și a sentinței pronunțate în cauză și trimiterea dosarului Tribunalului Iași, fie în vederea aplicării legale a dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., fie în vederea continuării cercetării judecătorești. Examinând cauza în raport de criticile formulate și în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Astfel, cu privire la soluția de achitare, potrivit legii penale, caracterul penal al faptei este înlăturat dacă fapta concretă nu prezintă gradul de pericol necesar al unei infracțiuni. Pericolul social al infracțiunii, stabilit în abstract de legiuitor în momentul incriminării faptei trebuie să existe, să se verifice prin fiecare faptă săvârșită pentru a caracteriza fapta respectivă ca infracțiune.

Este posibil ca, în concret, fapta săvârșită, deși formal să îndeplinească toate trăsăturile pentru a fi caracterizată ca infracțiune, adică este prevăzută de legea penală, este săvârșită cu vinovăția cerută de lege, dar pericolul social să nu evidențieze o periclitare a valorilor sociale ocrotite, să nu fie suficient pentru a caracteriza fapta ca infracțiune. Așadar, este posibil ca fapta concreta săvârșită să fie lipsită de importanță prin pericolul social minim pe care îl prezintă, iar pentru combaterea acesteia nu este necesară aplicarea unei pedepse. În astfel de situații, când pericolul social concret al faptei săvârșite este minim, respectiv când nu este suficient pentru a caracteriza fapta ca infracțiune, este înlăturată răspunderea penală.

Cum însă, la incriminarea unei fapte, legiuitorul ia în considerare printre altele și pericolul social pe care îl reprezintă o faptă, tot legiuitorul trebuie să prevadă în ce condiții o faptă concretă nu are gradul de pericol social necesar al unei infracțiuni, ceea ce acesta a făcut-o prin art. 18 1 C. pen. Aceasta nu înseamnă că făptuitorul nu este pedepsit. Însă constatându-se că nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii penale, acestuia i se aplică o sancțiune cu caracter administrativ. Instanța de fond a făcut o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 18 1 alin. (2) C. pen., cu referire la stabilirea în concret a gradului de pericol social al faptei concrete în raport de criteriile stabilite de legiuitor.

Sub aceste aspecte, în mod judicios instanța de fond, în raport de condițiile concrete ale comiterii faptei și de urmările acesteia, precum și în raport de persoana inculpaților, a constatat că aceasta a adus o atingere minimă valorilor ocrotite de lege, astfel încât nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Pe de altă parte, în mod întemeiat prima instanța a reținut că procedura prevăzută de art. 320 1 C. proc. pen. nu este incompatibilă cu altă soluție decât cea a condamnării.

Sub acest aspect, în mod judicios sub aspectul interpretării legii instanța a reținut că modificările aduse alin. (4) al textului menționat impun soluționarea laturii penale atunci când din probele administrate la urmărirea penală rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, însă a apreciat că efectuarea acestui examen în cazurile concrete înainte de soluționarea fondului semnifică antepronunțarea cel puțin sub aspectul sintagmei constituie infracțiune folosită de legiuitor. S-a mai arătat că s-ar putea susține că, pentru cazul în care intenționează să adopte o soluție de achitare, instanța ar putea să respingă cererea inculpaților de judecare în baza probelor administrate la urmărirea penală și să facă cercetarea judecătorească conform procedurii de drept comun, însă în cazul concret, dacă intenționează să dispună achitarea inculpatului în baza art. 10 lit. b 1 ) C. proc.

pen., este imposibil ca instanța să motiveze respingerea cererii inculpatului de aplicare a procedurii prevăzute de art. 320 1 din același cod, fără să se antepronunțe cu privire la soluția ce urmează a fi adoptată în cauză. Totodată, instanța a arătat în mod judicios că interpretarea de ordin teleologic conduce de asemenea la posibilitatea instanței de a pronunța o soluție de achitare, cel puțin conform art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen., întrucât dacă s-ar susține obligativitatea pronunțării unei soluții de condamnare ori de câte ori un inculpat optează pentru procedura simplificată, acesta nu va fi încurajat să recurgă la această procedură, ceea ce ar constitui o deturnare de la scopul Legii nr. 202/2010, cu referire la simplificarea procedurilor judiciare.

În fine, în mod întemeiat instanța de apel a reținut că în procedura simplificată inculpatul recunoaște fapta, și nu incriminarea acesteia ca infracțiune. Prin urmare, pentru motivele expuse, respingând apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe și menținând sentința atacată, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, criticile formulate de parchet în recurs constatându-se a fi neîntemeiate. De altfel, instanța supremă, prin Decizia penală nr. 2142 din 19 iunie 2012, a statuat că se impune a se reține că procedura simplificată nu exclude posibilitatea achitării inculpatului și aplicarea unei sancțiuni administrative, dacă evident instanța constată că fapta săvârșită nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Esența procedurii simplificate constă în aceea că judecata se face pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, cu posibilitatea instanței de a înlătura probele - atunci când este cazul - administrate în mod ilegal. Potrivit dispozițiilor art. 320 1 alin. (1), (2) și (4) C. proc. pen., inculpatul, pentru a beneficia de procedura simplificată, trebuie să recunoască fapta săvârșită, astfel cum este descrisă în actul de sesizare al instanței, nu și încadrarea juridică dată de procuror, care are un caracter provizoriu. Prin urmare, instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei este îndrituită să verifice în prealabil - pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală - dacă fapta recunoscută prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și dacă aceasta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu sau ale unei alte infracțiuni.

Dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., care se referă la pronunțarea unei hotărâri de condamnare în cazul în care este urmată procedura simplificată, nu exclud aplicarea dispozițiilor art. 18 1 C. pen., deoarece o hotărâre de condamnare poate fi dispusă numai dacă fapta comisă și recunoscută de inculpat prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni; în caz contrar ne aflăm în prezența unei fapte prevăzute de legea penală și nu a unei infracțiuni. În consecință, pentru motivele expuse, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Iași împotriva Deciziei penale nr. 95 din 15 mai 2012 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe inculpații P.M., C.V.A.

și P.V. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, conform dispozitivului, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Iași împotriva Deciziei penale nr. 95 din 15 mai 2012 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe inculpații P.M., C.V.A. și P.V. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații C.V.A. și P.V., în sumă de câte 300 RON, și onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul P.M., în sumă de 75 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ