ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2545/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 30 iulie 2012, Curtea de

Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 300

2

C. proc. pen. în ref. la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. a

menținut starea de arest a inculpatului M.A.M.

A constatat instanța

verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive în condițiile art.

300

2

C. proc. pen. rap. la art. 160

b

C. proc. pen., că

arestarea preventivă este legală și că temeiurile prevăzute de art. 143 C.

proc. pen. combinat cu art. 148 lit. f) C. proc. pen. care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate.

Astfel, infracțiunea

pentru care a fost cercetat, trimis în judecată și condamnat inculpatul este o

faptă gravă, sancționată de legiuitor cu închisoarea mai mare de 4 ani și

raportându-se atât la datele care circumstanțiază infracțiunea reținută în

sarcina inculpatului, cât și la pericolul social concret pentru ordinea publică

pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a acestuia, pericol care se

regăsește în însăși natura și gravitatea faptei, instanța a apreciat că se

impune menținerea stării de arest a inculpatului.

Împotriva încheierii

a declarat recurs inculpatul și a solicitat admiterea recursului, casarea

încheierii arătând că nu există temeiuri noi și cele avute în vedere la luarea

măsurii au încetat. A solicitat punerea în libertate, iar în subsidiar a

solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi țara sau localitatea.

Analizând recursul

declarat, sub aspectele invocate, precum și din oficiu, sub toate aspectele de

legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3)

C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul

M.A.M. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin Sentința penală

nr. 67 din 24 aprilie 2012, Tribunalul Brăila, în baza art. 257 alin. (1) C.

pen. în referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, l-a condamnat pe inculpatul

M.A.M. la 2 (doi) ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de trafic de

influență, faptă comisă în cursul lunii septembrie 2011.

În baza art. 71 C.

pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând din interzicerea

drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen., lit. b) C. pen., și

anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective

publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de

stat, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 350 C.

proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului M.A.M. și potrivit art.

88 C. pen., a dedus din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive

cuprinsă între 24 noiembrie 2011 - 25 aprilie 2012.

În baza art. 257

alin. (2) C. pen. cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen. și art. 6

1

alin. (3) din Legea nr. 78/2000, a dispus confiscarea de la inculpatul M.A.M. a

sumei de 4.000 RON și l-a obligat la plata acestei sume către stat.

A constatat că în

cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 6

1

alin. (4) din Legea

nr. 78/2000, întrucât făptuitorul-parte vătămată A.G. a sesizat fapta la data

de 14 noiembrie 2011 (denunț și declarație olografă), iar organul de urmărire

penală (D.N.A. - Serviciul Teritorial Galați) s-a sesizat din oficiu cu privire

la această faptă la data de 4 noiembrie 2011, anterior denunțurilor formulate

în cauză.

În baza art. 357 lit.

c) C. proc. pen., a menținut măsura sechestrului asigurător instituit prin

Ordonanța nr. 237/P/2011 din 9 decembrie 2011, asupra apartamentului situat în

Brăila până la plata sumei de 4.000 RON către stat, conform art. 20 din Legea

nr. 78/2000.

Înalta Curte, pornind

de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului M.A.M., reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f)

din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din

același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea

prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani

și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive.

În ceea ce privește

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care

subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cerințelor

prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, se constată

că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege

menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că

infracțiunea reținută în sarcina inculpatului art. 257 alin. (1) C. pen. cu

aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 este sancționată cu pedeapsa ce

depășește 4 ani închisoare, respectiv 2 - 10 ani.

Analiza actelor și

lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ,

în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în

libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

În conformitate cu

dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul

la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul

la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nicio persoană

nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă

există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute,

în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit textului

invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau

reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării

de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției

obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să

se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea

națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile

Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale

acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui

inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă

(Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să

împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită

noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea

publică (Letellier c. Franței).

Înalta Curte constată

că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul

ca inculpatul să tulbure ordinea publică.

Înalta Curte constată

că menținerea arestării preventive a inculpatului M.A.M. este justificată,

acesta fiind trimis în judecată pentru o infracțiune caracterizată de un grad

ridicat de pericol social, care prin natura sa, împrejurările comiterii și,

îndeosebi, urmările produse, impune menținerea detenției provizorii.

Din această

perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că pericolul concret

pentru ordinea publică al faptelor privind faptele de corupție poate fi dedus

atât din pericolul social concret deosebit de ridicat, cât și din

circumstanțele personale ale inculpatului ori din modul în care acesta a

acționat, care ar crea în rândul colectivității un sentiment de insecuritate,

de pericol și de nesiguranță specific pericolului pentru ordinea publică.

Cu privire la cererea

de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

localitatea/țara, potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen.,

măsura arestării preventive luată se înlocuiește cu o altă măsură preventivă

când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Astfel, măsura

arestării preventive a fost dispusă față de inculpat, cu respectarea

dispozițiilor legale, iar până la acest moment procesual nu s-au schimbat

temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri.

În cauză, sunt

îndeplinite atât cerința prevăzută de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., în

sensul că există indicii temeinice, în sensul dispozițiilor art. 143 alin. (3)

C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a

săvârșit faptele pentru care este cercetat, cât și exigențele art. 148 lit. f)

C. proc. pen., atât cu privire la limitele de pedeapsă prevăzute de legea

penală pentru infracțiunea pentru care inculpatul este cercetat, cât și cu

privire la existența pericolului concret pentru ordinea publică ce l-ar

prezenta punerea în libertate a acestuia.

Acesta se deduce din

gradul ridicat de pericol social al infracțiunilor săvârșite, din modalitatea

și circumstanțele reale ale comiterii faptelor penale, din natura acestora, din

limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Pe de altă parte, în

condițiile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel

cum acest text este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, inculpatul arestat preventiv are dreptul de a fi judecat într-un termen

rezonabil și de a fi eliberat în cursul procedurii, însă în cauza de față

instanța reține că oportunitatea punerii în libertate a inculpatului prin

înlocuirea măsurii arestării preventive este evaluată prin stadiul actual al

procedurii, probațiunea nefiind în acest moment finalizată, iar pe de altă

parte, durata arestării preventive a inculpatului nu este disproporționată în

raport de importanța și complexitatea cauzei, precum și de gravitatea faptelor

imputate.

În consecință, Înalta

Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea

măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru

care, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge recursul declarat de inculpatul M.A.M. cu obligarea

recurentului-inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A.M. împotriva Încheierii din data

de 30 iulie 2012 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu

minori, pronunțată în Dosarul nr. 6257/113/2011.

Obligă

recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu,

până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 august 2012.

Procesat

de GGC - AZ