ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2471/2012

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 94/F/MEA din 29 iunie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, în temeiul art. 115 alin. (2) și (3) din Legea nr. 302/2004 republicată, a autorizat efectuarea de către Procuratura din Tubingen, Germania, a actelor de urmărire penală și judecată față de persoana solicitată L.I.M. pentru faptele ce formează obiectul mandatului european de arestare nr. 14 Js 20684/11, emis la data de 22 noiembrie 2011, de către Procuratura Tubingen.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că prin sesizarea înregistrată la instanța de judecată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a solicitat autorizarea efectuării actelor de urmărire penală și judecată față de L.I.M. pentru faptele ce formează obiectul mandatului european de arestare emis la 22 noiembrie 2011 de către Parchetul din Tubingen.

În motivare, procurorul a arătat că persoana solicitată este cercetată de autoritățile judiciare germane pentru comiterea infracțiunii de hoție deosebit de gravă, prevăzută de art. 242 alin. (1), art. 244 alin. (1) nr. 3, art. 303, art. 303c, art. 52 și art. 25 alin. (2) C. pen. german. L.I.M. a fost predat autorităților germane la data de 23 noiembrie 2011.

Parchetul din Tubingen a transmis în mod direct, mandatul european emis la 22 noiembrie 2011, solicitând extinderea extrădării numitului L.I.M. și asupra noilor acuzații care i se aduc în vederea realizării probatoriului.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 115 alin. (2) și (3) din Legea nr. 302/2004 republicată privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Prin Sentința penală nr. 24/F din 22 februarie 2012 a Curții de Apel Brașov a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov privind autorizarea efectuării actelor de urmărire penală și judecată față de numitul L.I.M., fiul lui M. și L., predat autorităților germane la 23 noiembrie 2011, față de care Parchetul din Tubingen a emis un nou mandat european de arestare la 22 noiembrie 2011, Dosar nr. 14 Js 20684/11.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că persoana solicitată L.I.M. a fost predată autorităților germane la data de 23 noiembrie 2011 și nu a renunțat la efectele regulii specialității, respectiv nu va putea fi urmărită, judecată, condamnată sau deținută pentru alte fapte anterioare predării în baza mandatului emis de Parchetul din Karlsruhe, poziție constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, având în vedere că dispozițiile sus-menționate se referă la situațiile în care persoana a fost predată autorităților judiciare române - ceea ce nu este cazul în speță, astfel că, în lipsa unor dispoziții legale în acest sens, prezenta sesizare este inadmisibilă.

Prin Decizia nr. 1238 din 19 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva sentinței de mai sus, care a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei de casare s-a reținut faptul că persoana solicitată nu a fost citată, deși în raport de conținutul cererii deduse judecății se impunea a fi încunoștințată despre existența procesului pendinte și ascultată prin videoconferință, pentru a-i asigura toate garanțiile procesuale, respectarea dreptului de apărare și a unui proces echitabil.

Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Curții de Apel Brașov în data de 10 mai 2012, sub nr. 281/64/2012.

Participarea persoanei solicitate la desfășurarea procedurii a fost asigurată prin sistemul videoconferință. La termenul de judecată din data de 29 iunie 2012 aceasta a precizat că nu a renunțat la regula specialității, declarând că nu este de acord să fie autorizată efectuarea de către Parchetul din Tubingen a actelor de urmărire penală și judecată împotriva sa și cu privire la faptele care fac obiectul mandatului european de arestare nr. 14 Js 20684/11, emis la data de 22 noiembrie 2011, de către Procuratura Tubingen.

Prin Sentința penală nr. 125/F/MEA, emisă în Dosar nr. 987/64/2011, Curtea de Apel Brașov, în baza art. 103 alin. (5), (6), (10) raportat la art. 107 din Legea nr. 302/2004, modificată și a mandatului de arestare emis de autoritățile din Republica Germania, respectiv Tribunalul din Karlsruhe a dispus arestarea persoanei solicitate L.I.M. pe o durată de 24 de zile, începând cu 17 noiembrie 2011 și totodată, predarea către autoritățile judiciare emitente.

Totodată, a constatat că persoana solicitată nu a renunțat la drepturile conferite de legea specialității.

Persoana solicitată a fost predată autorităților germane la data de 23 noiembrie 2011. În prezent, aceasta se află în Penitenciarul Offenburg, executând pedeapsa aplicată pentru infracțiunea care a făcut obiectul mandatului european de arestare.

La data de 22 noiembrie 2011, față de aceeași persoană, Procuratura din Tubingen, în Dosar nr. 14 JS 20684/11, a emis un nou mandat european de arestare, dată fiind împrejurarea că în data de 22 mai 2011, L.I.M. a pătruns în casa parohială din Rottenburg - Kiebingen, probabil cu un alt făptaș necunoscut, de unde au furat obiecte sacrale în valoare de 5000 euro, faptă ce constituie hoție în comun prin spargere de locuință împreună cu deteriorare de lucruri, prevăzută de art. 242 alin. (1), art. 244 alin. (1) nr. 3, art. 303, art. 303c, art. 52, art. 25 alin. (2) C. pen. german.

Deoarece persoana solicitată nu a renunțat la aplicarea regulii specialității, Procuratura Tubingen a solicitat extinderea extrădării efectuată asupra noilor imputări și aprobarea urmăririi penale a acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 115 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 republicată, cu excepția cazurilor menționate la alineatele (1) și (4), persoana predată autorităților române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul membru de executare o consimte. În acest scop, autoritatea judiciară română emitentă va prezenta autorității judiciare de executare o cerere de autorizare, însoțită de informațiile prevăzute de art. 86 alin. (1). Conform art. 115 alin. (3) din același act normativ, în relația cu alte state membre decât cele prevăzute la alin. (1), consimțământul autorității judiciare române de executare este necesar. În acest sens, judecătorul competent pronunță, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părților, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanțiilor la care se referă art. 97.

Dispozițiile de mai sus se aplică în mod corespunzător și în cazul în care România este stat membru de executare.

Dispozițiile legale menționate reglementează astfel o excepție de la regula specialității, consacrată în Decizia cadru, precum și de art. 115 din Legea nr. 302/2004 republicată. Faptul că persoana solicitată, cu ocazia predării în vederea punerii în executare a mandatului european de arestare, nu a renunțat la regula specialității nu face imposibilă urmărirea sa pentru fapte comise anterior emiterii mandatului european de arestare, ci împiedică realizarea urmăririi fără acordul persoanei urmărite (art. 115 alin. (4) lit. a) și b) sau, în lipsa acestuia, fără autorizarea statului membru de executare, după o verificare a mandatului european de arestare emis în acest sens, deci cu respectarea garanțiilor instituite de lege pentru punerea în executare a unui mandat european de arestare.

Analizând mandatul european de arestare nr. 14 Js 20684/11, emis la data de 22 noiembrie 2011 de către Procuratura Tubingen, Curtea a constatat că acesta se întemeiază pe mandatul de arestare nr. 9 Gs 2052/11 emis de Judecătoria Tubingen, iar fapta care face obiectul mandatului este cea de "hoție în comun prin spargere de locuință împreună cu deteriorare de lucruri", prevăzută de art. 242 alin. (1), (2)44 alin. (1) nr. 3, 303, 303 c, 52, 25 alin. (2) Codul penal german, constând în aceea că pe data de 22 mai 2011 între orele 12:45 - 20:22 (ora exactă nu poate fi constatată) persoana urmărită a pătruns în cară parohială din Rottenburg-Kiebingen, probabil împreună cu un alt făptaș necunoscut. În interiorul casei făptașii au forțat o ușă încuiată, astfel încât ușa și geamul au suferit distrugeri în valoare de 115,73 euro. Din locuințele celor două persoane păgubite făptașii au furat obiecte sacrale în valoare de cca. 5000 euro pentru a le păstra sau a le vinde cu profit. Obiectele furate sunt următoarele: un set sacral aurit compus din potir cu două cupe, un set sacral aurit compus din potir în formă de pocal și o cupă cu semne arabe, o farfurie argintată, trei plachete de mărimea unei palme cu scene și maxime biblice gravate, patru monede jubiliare de argint din Santiago de Compostela, un inel mic de aur, un crucifix de aur din Jerusalim, o medalia de argint "Blutritt Weingarten".

Curtea a constatat că sunt îndeplinite cerințele legale și că nu există niciunul dintre motivele obligatorii de refuz al executării mandatului prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004, neaducându-se atingere garanțiilor prevăzute de art. 97. Mandatul european de arestare a fost emis pentru o faptă incriminată și de legislația română, în art. 208, 209 C. pen., fiind îndeplinită condiția dublei incriminări. Prin urmare, chiar dacă persoana solicitată, predată anterior în baza altui mandat european de arestare, nu a renunțat cu acel prilej la regula specialității, iar în prezent se opune efectuării urmăririi penale și judecății cu privire la fapta care face obiectul acestui nou mandat european de arestare, emis de o autoritate judiciară din același stat în care a fost predată, Curtea a constatat că nu există nici un impediment pentru ca persoana solicitată să fie urmărită și judecată și pentru fapta ce face obiectul mandatului european emis ulterior primului mandat european de arestare, în baza căruia a și fost predată autorităților judiciare germane. Principiul specialității nu trebuie interpretat și aplicat de o asemenea manieră astfel încât să facă imposibilă urmărirea penală și judecarea unor persoane pentru fapte comise anterior predării în baza unui prim mandat european de arestare, căci s-ar goli de conținut tocmai scopul cooperării judiciare internaționale în materie penală. Or, limitele cooperării judiciare sunt protecția intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică și a altor interese ale României (art. 3 din Legea nr. 302/2004) și nici într-un caz exonerarea de răspundere penală a cetățenilor din statele membre.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs persoana condamnată, solicitând casarea hotărârii și, rejudecând, respingerea sesizării autorităților judiciare germane privind autorizarea efectuării de cercetări în raport de descoperirea unor noi infracțiuni.

Examinând recursul prin prisma dispozițiilor legale Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Rațiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se asigura garanția că infractorii nu se pot sustrage justiției pe întreg teritoriul Uniunii Europene, el reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în fața justiției statului emitent pentru instrumentarea procedurilor penale.

În același sens, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că mandatul european de arestare se execută, astfel cum prevăd dispozițiile art. 77 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, pe baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JA1 din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L19071 din 18 iulie 2002.

În cadrul acestei proceduri, reglementată printr-o lege specială, instanța de judecată, în calitate de autoritate judiciară, nu este abilitată să verifice apărările persoanei solicitate pe fondul cauzei, respectiv, dacă se face sau nu vinovată de comiterea unor fapte penale, după cum nu are nici competența să se pronunțe cu privire la temeinicia urmăririi penale efectuată de autoritatea judiciară emitentă sau cu privire la oportunitatea arestării persoanei solicitate.

Învestit cu executarea unui mandat european de arestare, judecătorul în prealabil verifică Îndeplinirea condițiilor referitoare la emiterea mandatului, la identificarea persoanei solicitate, a dublei incriminări a faptelor penale ce se impută acesteia sau dacă există situații ce se constituie în motive de refuz.

A proceda altfel ar însemna să se încalce de către instanța română principiul recunoașterii și încrederii reciproce ce stă la baza executării mandatului european de arestare emis de o autoritate judiciară competentă dintr-o altă țară, principiu consacrat în art. 11 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, modificată și completată.

Înalta Curte constată că instanța fondului procedând la analizarea mandatului de european de arestare nr. 14 Js 20684/11, emis la data de 22 noiembrie 2011 de către Procuratura Tubingen, în mod corect a apreciat că sunt îndeplinite cerințele legale și că nu există niciunul dintre motivele obligatorii de refuz al executării mandatului prevăzute de art. 98 din Legea nr. 302/2004, neaducându-se atingere garanțiilor prevăzute de art. 97 din același act normativ.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că, deși persoana solicitată, predată în baza unui altui mandat european de arestare, nu a renunțat cu acel prilej la regula specialității și, în prezent, se opune efectuării urmăririi penale și judecății cu privire la fapta care face obiectul acestui nou mandat european de arestare, emis de o autoritate judiciară din același stat în care a fost predată, nu există nici un impediment pentru ca persoana solicitată să fie urmărită și judecată și pentru fapta ce face obiectul noului mandatului european, întrucât principiul specialității nu trebuie interpretat și aplicat ca și o condiție ce face imposibilă urmărirea penală și judecarea aceleiași persoane pentru fapte descoperite ulterior predării în baza unui prim mandat european de arestare, căci s-ar goli de conținut tocmai scopul cooperării judiciare internaționale în materie penală. Or, așa cum a reținut și instanța de fond, limitele cooperării judiciare constau în protecția intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică și a altor interese ale României (art. 3 din Legea nr. 302/2004) și nici într-un caz exonerarea de răspundere penală a cetățenilor din statele membre.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că instanța de fond a procedat corect atunci când a considerat că, pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiție, se impune extinderea limitelor extrădării astfel cum au solicitat autoritățile judiciare din Germania, asigurându-se astfel condiții mai bune pentru exercitarea urmăririi penale și pentru aflarea adevărului în cauză.

Așa fiind, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată L.I.M.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitata L.I.M. împotriva Sentinței penale nr. 94/F/MEA din 29 iunie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul persoana solicitată la plata sumei de 520 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 25 iulie 2012.

Procesat de GGC - NN