ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 615/2020

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea la data de 24 mai 2017 și înregistrată sub nr. x/2017, reclamanta SC A. SRL, în faliment, prin lichidator judiciar B. SPRL, a chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL, solicitând:

- să se constate/dispună, din culpa pârâtei, rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 aprilie 2009;

- să fie obligată pârâta la plata sumei de 10.000 euro, conform art. 13 din antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 17 aprilie 2009, reprezentând clauză penalizatoare;

- să se dispună evacuarea pârâtei din imobilul - D., situat în județul Tulcea;

- să fie obligată pârâta la plata sumei de 72.000 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei mai 2014 - aprilie 2017;

- să fie obligată pârâta la plata sumei de 97.897 RON, reprezentând obligații accesorii născute din art. 8 al antecontractului de vânzare-cumpărare anterior menționat, respectiv creanțe bugetare aferente imobilului D..

În apărare, la data de 24 iulie 2017, pârâta SC C. SRL a formulat cerere reconvențională, solicitând să se constate că prețul actual al imobilului D., situat în județul Tulcea, cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciara nr. x UAT Maliuc, județul Tulcea, este 277.089 RON (fără T.V.A.), 290.943,45 RON cu T.V.A. și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, prin care să se stabilească perfectată vânzarea imobilului în discuție, între reclamantă și pârâtă la prețul anterior menționat, cu obligarea pârâtei la plata diferenței de preț în cuantum de 22.216,45 RON.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal

Prin Sentința nr. 307 din 26 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Tulcea, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune relativ la obligațiile născute în temeiul art. 8 din antecontractul încheiat de reclamanta SC A. SRL la data de 17.04.2009, anume, în privința impozitului pentru clădiri în valoare de 7.335 RON, cu termen de plată la data de 31.12.2013, cât și a accesoriilor aferente, astfel cum rezultă din fișa persoanei juridice în anul 2017, anexată de U.A.T. Maliuc cererii de înscriere la masa credală a SC A. SRL.

A fost respinsă, ca prescrisă, cererea de obligare a pârâtei SC C. SRL la plata sumelor reprezentând impozitul pentru clădiri în valoare de 7.335 RON cu termen de plată la data de 31.12.2013, cât și accesorii aferente, astfel cum rezultă din fișa persoanei juridice în anul 2017, anexată de U.A.T. Maliuc cererii de înscriere la masa credală a SC A. SRL.

A fost admisă cererea principală, în parte, având ca obiect rezoluțiune contract vânzare-cumpărare, promovată de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL.

S-a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare încheiat de părți la data de 17.04.2009, pârâta fiind obligată la plata sumei de 10.000 euro, conform art. 13 din antecontractul de vânzare cumpărare.

Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 89.030 RON, reprezentând impozitul pentru clădire cu termene de plată 2014 - 2017, la care se adaugă accesoriile aferente, astfel cum rezultă din fișa persoanei juridice în anul 2017, anexată de U.A.T. Maliuc cererii de înscriere la masa credală a SC A. SRL.

S-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la data de 17.04.2009.

Restul pretențiilor formulate a fost respins ca neîntemeiat.

A fost anulată ca netimbrată cererea reconvențională.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel

Prin Decizia nr. 199/C din data de 26 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta SC C. SRL.

A fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost respinsă cererea privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, obligarea la plata sumei de 10.000 euro și cererea de evacuare.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Intimata a fost obligată la plata sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către apelantă, reprezentând onorariu avocat diminuat, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

II. Calea de atac formulată în cauză

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța a fost atacată cu recurs de către reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar B. SPRL.

Reclamanta a indicat motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

II.1. Motivele de recurs formulate în cauză

O primă critică vizează considerentele hotărârii instanței de apel privind clarificarea statuărilor din litigiul anterior, intrate în puterea lucrului judecat.

Astfel, recurenta-reclamantă apreciază că în mod greșit curtea de apel a preluat pasaje din cuprinsul Sentinței civile nr. 347/2014 și al Deciziei civile nr. 547/2014, pe care le reinterpretează, făcând o aplicare greșită a normelor de drept material incidente în cauză, având în vedere că prezentul litigiu nu reia aceeași situație juridică din Dosarul nr. x/2013. Tocmai pentru că între cele două litigii nu există identitate de obiect și de cauză, reclamanta a înțeles să invoce puterea lucrului judecat și nu autoritatea de lucru judecat.

În cadrul litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/2013, rezoluțiunea antecontractului din culpa A. SRL (cerere formulată de intimata C. SRL) nu a fost găsită întemeiată, deoarece nu s-a putut constata nicio culpă a A. SRL pentru neexecutarea obligațiilor, admițându-se, în schimb, cererea A. SRL de obligarea a acesteia la executarea obligației (perfectarea vânzării).

În prezentul litigiu, reclamanta a arătat că intimata nu și-a respectat obligația de a perfecta vânzarea, că executarea silită a acestei "obligații de a face" nu a putut avea loc, astfel încât a solicitat rezoluțiunea antecontractului din culpa intimatei, aspecte total diferite față de obiectul primei cereri de rezoluțiune.

Recurenta-reclamantă arată că susținerile instanței de apel, în sensul că "în litigiul de față s-au readus în prim plan aceste statuări, întrucât este indiscutabil faptul ca o nouă cerere de rezoluțiune a promisiunii de vânzare cumpărare, promovate de această dată de către pretinsa promitentă vânzătoare SC A. SRL după ce obținuse câștig de cauză prin cererea reconvențională din dosarul anterior, nu mai poate fi găsită ca întemeiată", sunt total greșite, deoarece rezoluțiunea unui act juridic se poate cere de către oricare dintre părți pentru neexecutarea obligațiilor părții adverse.

Recurenta mai critică decizia pronunțată în apel deoarece nu s-a observat că aceasta nu a solicitat rezoluțiunea actului în dosarul anterior, nr. x/2013

Precizează că în cadrul acelui dosar s-a solicitat rezoluțiunea actului juridic de către intimata C. SRL pentru nerespectarea obligațiilor ce îi reveneau societății A. SRL, pe când în prezentul litigiu reclamanta A. SRL a cerut rezoluțiunea din cauza nerespectării obligațiilor de către intimată, în opinia recurentei-reclamante nefiind vorba despre "o nouă cerere", ci de o altă cerere, prin raportare la o altă situație de fapt, derivând din același raport juridic.

O altă critică dezvoltată în cuprinsul cererii de recurs se referă la faptul că, în aprecierea recurentei-reclamante, instanța a încadrat în mod greșit litigiul ca fiind unul ce vizează drepturi reale, făcând o aplicare greșită a normelor de drept material, întrucât a reținut că "SC C. a fost considerată ca titulara dreptului real", deși încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare nu transferă părților decât obligații de a face, iar nu drepturi reale.

Instanța de apel nu a făcut diferența între cele două instituții juridice total distincte, între efectele juridice ale unui antecontract de vânzare cumpărare și cele ale unui contract de vânzare-cumpărare. A apreciat că partea avea la îndemână executarea silită asupra bunului, cu toate că dreptul de proprietate asupra acestui bun nu s-a transferat niciodată către intimată, nici la momentul încheierii actului juridic și nici prin hotărârea judecătorească.

De asemenea, instanța a apreciat în mod greșit dispozitivul Sentinței nr. 347/20.02.2014, pronunțată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. x/2013, care stabilește o obligație de a face și care nu este constitutiv de drepturi pentru intimată.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă SC C. SRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, arătând că recursul este admisibil și fondat.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică din 03 martie 2020, pentru soluționarea pe fond a acestuia.

II. 4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Având în vedere că prin recursul formulat reclamanta susține greșita aplicare a autorității de lucru judecat de către instanța de apel, este necesar a se proceda la recalificarea motivului de recurs invocat, întrucât recurenta s-a prevalat de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în speță, nefiind însă indicate în concret norme de drept material încălcate sau greșit aplicate de curtea de apel.

Esența criticilor susținute de către recurenta-reclamantă derivă din modalitatea în care instanța de apel s-a raportat la statuările anterioare ale instanțelor judecătorești în cadrul litigiului purtat între părți în Dosarul nr. x/2013, înregistrat pe rolul Tribunalului Tulcea, finalizat prin Sentința civilă nr. 347/20.02.2014, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 547/10.11.2014 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că recurenta pretinde, în realitate, greșita aplicare a dispozițiilor art. 430 și ale art. 431 C. proc. civ., cea din urmă normă stabilind efectele lucrului judecat (căruia i se atașează autoritatea), sub cele două aspecte: negativ - art. 431 alin. (1) și pozitiv - art. 431 alin. (2), pornind de la premisa că, sub imperiul actualului C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată exclusiv ca efect al hotărârii judecătorești.

Astfel, după intrarea adoptarea noului C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în vigoare de la 15.02.2013), ambele efecte - negativ și pozitiv - ale autorității de lucru judecat își găsesc reglementarea în normele procesuale, spre deosebire de legislația anterioară, în care, acestea erau divizate la nivelul reglementării - autoritatea de lucru judecat sau puterea lucrului judecat, ca mijloc de probă, sub forma prezumției legale absolute și irefragabile își avea reglementarea în art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) în C. civ. de la 1864, iar ca instituție procesuală, la art. 166 din C. proc. civ. de la 1865, sub forma unei excepții procesuale de fond, peremptorii și absolute.

Această concepție legislativă, de unificare a reglementării și de consacrare a caracterului exclusiv procesual al autorității de lucru judecat, decurge și din dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora: (2) În cuprinsul art. 987 alin. (3), art. 1.081 alin. (1) și art. 1.084 alin. (3) din C. proc. civ., precum și în cuprinsul celorlalte acte normative în vigoare, sintagma "puterea de lucru judecat/puterea lucrului judecat" se înlocuiește cu sintagma "autoritatea de lucru judecat/autoritatea lucrului judecat".

Prin urmare, Înalta Curte constată că recurenta invocă în mod greșit distincția dintre puterea de lucru judecat și autoritatea de lucru judecat, astfel că motivele de recurs vor fi evaluate pe baza anterioarelor clarificări terminologice și conceptuale.

Din această perspectivă, recalificarea motivului de recurs invocat de către reclamantă antrenează raportarea criticilor sale fie la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 - când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, fie la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, ce sancționează încălcarea oricăror reguli de procedură (norme sau principii) a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În acest context, Înalta Curte apreciază că recalificarea adecvată a motivelor de recurs ale reclamantei impune raportarea la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar nu la teza de recurs de la pct. 7, având în vedere că ultima dintre ele este în directă legătură cu încălcarea autorității de lucru judecat sub aspectul său negativ, concluzie desprinsă atât din dispozițiile art. 432 teza finală din C. proc. civ., cât și din indicarea soluției de respingere ca inadmisibilă a unei cereri pronunțate cu încălcarea autorității de lucru judecat, descrisă, la nivelul soluțiilor procedurale pe care le poate pronunța în recurs Înalta Curte de Casație și Justiție, în cuprinsul art. 497 din același cod.

Pe de altă parte, astfel cum se va arăta, instanța de apel, în cauza de față, a făcut aplicarea atât a efectului pozitiv, cât și a efectului negativ al autorității lucrului judecat, raportat la soluția pronunțată în litigiul derulat anterior între părți, de asemenea, după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ.

Pornind de la situația de fapt reținută în cauză, Înalta Curte reține că dosarul anterior, nr. x/2013, înregistrat pe rolul Tribunalului Tulcea, finalizat prin Sentința civilă nr. 347/20.02.2014, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 547/10.11.2014 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, a avut ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta-pârâtă SC C. SRL în contradictoriu cu SC A. SRL, prin care a solicitat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.04.2009, repunerea părților în situația anterioară și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului.

În același dosar, pârâta SC A. SRL a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte SC C. SRL la respectarea obligațiilor asumate prin antecontract, respectiv de a achita diferența de preț de 66.039 euro, prin ordin de plată ștampilat de bancă, cel mai târziu în ziua semnării actului de vânzare-cumpărare; obligarea reclamantei-pârâte să se prezinte la notar în vederea perfectării actului de vânzare-cumpărare în formă autentică, pentru imobilul (construcție) D., situat în satul x, având nr. cadastral x, în CF x a UAT Maliuc, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancțiunea unei amenzi civile/daune interese, în cuantum de 100 RON pe fiecare zi de întârziere.

Prin Sentința civilă nr. 347/20.02.2014 a Tribunalului Tulcea, s-a respins în tot cererea principală; s-a admis în parte cererea reconvențională; s-a dispus obligarea reclamantei-pârâte la respectarea obligațiilor asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare din 17.04.2009, constând în plata diferenței de preț de 66.039 euro către pârâta-reclamantă, precum și de a se prezenta la notariat în vederea perfectării actului de vânzare-cumpărare în formă autentică, pentru imobilul menționat, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii și s-a respins capătul de cerere privind plata unei amenzi civile de 100 RON pe zi de întârziere.

Prin Decizia civilă nr. 547/10.11.2014 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta-pârâtă SC C. SRL, împotriva sentinței Tribunalului Tulcea.

În cauza de față, cererea de chemare în judecată a fost formulată de către promitenta-vânzătoare, reclamanta-pârâtă SC A. SRL, care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC C. SRL, să se dispună rezoluțiunea antecontractului, obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 euro, conform art. 13 din antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 17 aprilie 2009, reprezentând clauză penalizatoare; evacuarea pârâtei din imobil; obligarea acesteia la contravaloarea lipsei de folosință pentru intervalul mai 2014 - aprilie 2017; obligarea pârâtei la achitarea sumei de 97.897 RON, reprezentând obligații accesorii născute din art. 8 al antecontractului de vânzare-cumpărare anterior menționat, respectiv creanțe bugetare aferente imobilului D..

Totodată, pârâta-reclamantă SC C. SRL a formulat cerere reconvențională, solicitând să se constate că prețul actual al imobilului D., situat în județul Tulcea, cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciara nr. x a UAT Maliuc, județul Tulcea, este 277.089 RON (fără T.V.A.), respectiv 290.943,45 RON cu T.V.A. și să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, prin care să se stabilească perfectată vânzarea imobilului în discuție, la prețul menționat, cu obligarea pârâtei la plata diferenței de preț în cuantum de 22.216,45 RON.

Pentru a funcționa efectul negativ al autorității lucrului judecat, în sensul celor statuate de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., este necesar însă, ca între cele două litigii succesive să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză a cererii de chemare în judecată.

Cu referire la părțile cauzei, ca prim element al autorității de lucru judecat, care se atașează lucrului judecat, se constată că între cele două litigii se verifică identitatea, întrucât în ambele procese s-au dezbătut drepturi care intră în conținutul aceluiași raport juridic, chiar dacă în primul proces calitățile procesuale ale părților au fost inversate, având în vedere că, în ambele dosare, părțile au stat în aceeași calitate juridică, anume reclamanta-pârâtă a cauzei de față a stat în calitate de promitentă-vânzătoare din antecontractul de vânzare-cumpărare din 17.04.2009, în timp ce pârâta-reclamantă SC C. SRL (intimata pricinii de față), s-a prevalat de calitatea de promitentă-cumpărătoare din același act juridic.

Din perspectiva soluției ce interesează în prezentul recurs - cererea de rezoluțiunea a antecontractului de vânzare-cumpărare în discuție -, între cele două litigii funcționează și identitatea de obiect - pretenția concretă dedusă judecății.

În ceea ce privește cauza cererilor de chemare în judecată (cu referire la capătul de cerere în rezoluțiunea antecontractului) sau fundamentul pretenției afirmate în fiecare dintre cele două litigii, Înalta Curte apreciază că aceasta este diferită, astfel că, autoritatea de lucru judecat, din perspectiva efectului său negativ, ne este incidentă în speță, contrar celor stabilite de instanța de apel.

Cauza cererii de chemare în judecată privește instituția, categoria juridică ori principiul de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretenția, însă, cum într-o speță particulară soluția se pronunță întotdeauna la un caz determinat, din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată, interesează nu numai regula de drept aplicabilă, ci și împrejurările de fapt datorită cărora respectiva regulă de drept este incidentă în acea speță.

Or, în concret, în ceea ce privește cererea de rezoluțiune a antecontractului, cauza cererii de chemare în judecată a fost distinctă în fiecare dintre cele două pricini succesive.

Deși la nivel abstract dispozițiile legale invocate și incidente pentru motivarea în drept a cererilor sunt aceleași - art. 1020, 1021 din C. civ. de la 1864 (în speță, fiind vorba despre un act juridic guvernat de C. civ. de la 1864, sub aspect substanțial), în primul litigiu, reclamanta SC C. SRL a invocat neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale de către pârâtă, stabilite prin antecontractul de vânzare-cumpărare între momentul încheierii acestuia (anul 2009) și până la data formulării cererii de chemare în judecată (anul 2013).

În acest al doilea dosar însă, în care reclamanta SC A. SRL a solicitat rezoluțiunea aceluiași antecontract, s-a invocat neîndeplinirea culpabilă de către intimata-pârâtă-reclamantă SC C. SRL a obligațiilor stabilite prin Sentința civilă nr. 347/20.02.2014 a Tribunalului Tulcea, definitivă prin Decizia civilă nr. 54710.11.2014 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Dacă în primul litigiu cauza obligațiilor pretins neîndeplinite în mod culpabil era antecontractul de vânzare-cumpărare din 17.04.2009, iar situația de fapt a vizat conduita părților în intervalul 2009-2013, în al doilea litigiu, deși cauza obligațiilor pretins neîndeplinite în mod culpabil de către intimata SC C. SRL este același antecontract, reclamanta a solicitat sancționarea conduitei culpabile a pârâtei de după pronunțarea hotărârii în primul litigiu, prin care i-au fost stabilite în sarcină anumite obligații, în executarea în natură a celor asumate prin antecontract.

Ca atare, astfel cum recurenta susține în mod fondat, situația de fapt valorificată în prezentul dosar vizează conduita intimatei după 10.11.2014 (data pronunțării hotărârii în apel, în primul dosar) sau, mai exact, după expirarea celor 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce reprezintă un termen de grație stabilit prin sentință, în favoarea reclamantei-pârâte SC C. SRL.

Dat fiind acest raport juridic între cele două litigii și, implicit, între elementele autorității de lucru judecat, este evident că instanța de apel era ținută de valorificarea lucrului judecat, exclusiv din perspectiva efectului pozitiv al autorității, potrivit celor reglementate de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.: "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", între cele două dosare fiind doar o legătură de materie litigioasă, fără a se verifica însă tripla identitate de părți, obiect și cauză pentru a putea funcționa efectul negativ al lucrului judecat.

Așa fiind, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a instituției procesuale a autorității de lucru judecat, astfel cum recurenta susține, având în vedere că a reținut că în litigiul de față s-au readus în prim plan statuări din litigiul anterior, considerând că o nouă cerere de rezoluțiune a promisiunii de vânzare-cumpărare, promovate, de această dată, de către promitenta-vânzătoare SC A. SRL (după ce obținuse câștig de cauză prin cererea reconvențională din dosarul anterior), nu mai poate fi găsită ca întemeiată.

Conform celor anterior dezvoltate, Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod nelegal a dat eficiență primului litigiul dintre părți ca având valoarea unui litigiu identic - din perspectiva cererii de rezoluțiune a antecontractului -, făcând în mod indirect aplicarea efectului negativ al autorității lucrului judecat, chiar dacă cererea nu a fost respinsă ca inadmisibilă într-un mod explicit.

Or, o atare judecată, pentru recurenta-reclamantă, a fost de natură a antrena o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate, cu consecința reluării judecății în apel, având în vedere că sentința apelată a fost schimbată în parte, prin valorificarea acestui fine de neprimire, fără a se proceda la evaluarea criticilor reclamantei-pârâte vizând fondul acestei pretenții.

Înalta Curte reține că, pe de altă parte, curtea de apel, într-o corectă aplicare a efectului pozitiv al lucrului judecat, nu a procedat la o reevaluare nemijlocită a unui alt aspect litigios dintre părți, deja tranșat în litigiul anterior, anume împrejurarea predării posesiei construcției de către recurentă către intimată, chiar dacă intimata, în acest dosar, a contestat această împrejurare de fapt, prin reluarea aspectelor deja invocate și analizate de instanța anterioară (contract de comodat încheiat între părți în anul 2010 etc.).

O altă critică dezvoltată în cuprinsul cererii de recurs se referă la faptul că instanța de apel a încadrat în mod greșit litigiul de față ca fiind unul ce vizează drepturi reale, recurenta susținând că s-a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, având în vedere că instanța de apel a reținut că "SC C. a fost considerată ca titulara dreptului real", deși încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare nu generează în sarcina părților decât obligații de a face, și nu dă naștere și nici nu transferă nu drepturi reale.

Înalta Curte apreciază că acesta este reprezintă un aspect ce urmează a fi reevaluat în rejudecare, întrucât privește fondul cauzei, astfel încât, curtea de apel, după stabilirea corectă a limitelor devoluțiunii în apel, pornind de la premisele raportului juridic concret între cauza de față și litigiul anterior și, implicit, a efectelor lucrului judecat, conform celor dezlegate prin prezenta decizie, va proceda și la identificarea efectelor încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, potrivit dispozițiilor legale incidente în planul dreptului substanțial, precum și la analizarea motivelor de apel de apel ale reclamantei-pârâte, cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496, coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamanta-pârâtă, va casa decizia recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar B. SPRL împotriva Deciziei nr. 199C din data de 26 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 martie 2020.

GGC - GV