Decizia nr. 513/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 3670/2018 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018 din 26.07.2018, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.06.2018 emisă de Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice, a Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii aferente impozitului pe profit nr. x/12.07.2018 și a Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii aferente TVA nr. x/12.07.2018 emise de DGRFP București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 3670 din data de 19 septembrie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice București-Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii. A dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.06.2018 emisă de Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice, a Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii aferente impozitului pe profit nr. x/12.07.2018 și a Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii aferente TVA nr. x din data de 12.07.2018 emise de DGRFP București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, până la pronunțarea instanței de fond.

Cererile de recurs Împotriva Sentinței nr. 3670 din data de 19 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice București-Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii. Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a arătat că hotărârea este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material [art. 488 alin. (8) C. proc. civ.] pentru următoarele considerente: În ceea ce privește condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, consideră că, în mod eronat, instanța de fond a constatat că acestea ar fi îndeplinite în prezenta cauză. I. Existența unui caz bine justificat. Consideră că reclamanta nu a făcut dovada că această primă condiție, prevăzută de lege, este îndeplinită. "În privința cazului bine justificat, ca și condiție prevăzută în mod expres de legiuitor pentru suspendarea executării unui act administrativ, nu s-a făcut dovada existenței acestuia, recurenta-reclamantă aducând în discuție doar aprecieri cu caracter general privitoare la nelegalitatea actelor administrative" (Extras din Decizia nr. 4411/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2006). Cazul bine justificat se referă la existența unei puternice îndoieli asupra legalității actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată, având în vedere prezumția de legalitate și veridicitate de care se bucură actul administrativ. Astfel, instanța de fond a reținut ca "impunerea în anul 2018 a unor obligații fiscale aferente anului 2011(...), este în aparență, făcută cu nerespectarea termenului de prescripție de 5 ani în care organul fiscal putea stabili creanța fiscală." Or, din actele aflate la dosarul cauzei nu se poate retine existenta unei asemenea îndoieli, întrucât motivele invocate de reclamantă prin cererea de suspendare și reținute de către instanța de fond reprezintă susțineri care necesită o analiză pe fond a însăși raportului juridic dedus judecații. De asemenea, instanța de fond reține ca "organele fiscale nu motivează de ce consideră ca sunt nedeductibile cheltuielile cu achiziții efectuate de reclamantă de la B. export SRL, în condițiile în care nu rețin că achizițiile efectuate de reclamantă ar fi nereale, ci invocă doar faptul că nu se cunosc furnizorii reali ai bunurilor livrate către B. SRL." Însă, aceste împrejurări invocate de către instanța de fond nu au cum să reprezinte "o îndoială asupra prezumției de legalitate a actului administrativ contestat", întrucât, acestea sunt simple "aprecieri cu caracter general privitoare la nelegalitatea actului administrativ contestat". Or, potrivit Înaltei Curți de Casație și Justiție: "În privința cazului bine justificat, ca și condiție prevăzută în mod expres de legiuitor pentru suspendarea executării unui act administrativ, nu s-a făcut dovada existenței acestuia, recurenta-reclamantă aducând în discuție doar aprecieri cu caracter general privitoare ta nelegalitatea actelor administrative" (Extras din Decizia nr. 4411/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2006). Cazul bine justificat se referă la existența unei puternice îndoieli asupra legalității actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată, având în vedere prezumția de legalitate și veridicitate de care se bucură actul administrativ. Or, din actele aflate la dosarul cauzei nu se poate retine existența unei asemenea îndoieli, întrucât "împrejurările" reținute de instanța de fond, necesită o analiză pe fond a însăși raportului juridic dedus judecații. Având în vedere argumentele expuse mai sus și neconstatându-se existența unor motive vădite de nelegalitate a Deciziei de impunere x nr. 66/29.06.2018 emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București -Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice, a Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii aferente impozitului pe profit nr. x/12.07.2018 și a Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii aferente TVA nr. x/12.07.2018 emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București -Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijloci, instanța nu avea cum să rețină că în cauză este îndeplinită condiția existenței cazului bine justificat, prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât actele fiscale se bucură de prezumția de legalitate. II. În ceea ce privește a doua condiție, respectiv prevenirea unei pagube iminente se arată că: "Paguba iminenta este definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 drept prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidență sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționarii unei autorități publice ori a unui serviciu public. Suspendarea executării este însă o măsură de excepție, care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anularii actului, condiție care nu este îndeplinită în cauză." (Extras din Decizia nr. 2419/10.05.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2006). Or, instanța de fond, în motivarea cererii sale de suspendare a avut în vedere faptul că ar exista posibilitatea începerii procedurii de executare silită a sumei stabilită în sarcina reclamantei al cărei cuantum este foarte mare, însă cu privire la acest aspect recurenta arată că "actul administrativ emis se bucură de prezumția de legalitate, astfel că executarea acestuia nu poate fi considerată ca producătoare a unei pagube iminente, iar în final, faptul că a început executarea silită, nu înseamnă că a fost dovedită vătămarea și, prin aceasta, cazul bine justificat, întrucât nu rezultă din probele administrate, că această vătămare este ireparabilă în activitatea societății" (Extras din Decizia nr. 3539/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/2004). Totodată în ceea ce privește condiția pagubei iminente prin Decizia nr. 3534/16.10.2008 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a constatat că "nu există nici o dovadă din care să rezulte că executarea actelor administrative fiscale examinate ar fi determinat un prejudiciu material viitor și previzibil [art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004]. Jurisprudența relevantă în această materie (...) a stabilit că iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată; simpla executare a unui act fiscal nu produce prin ea însăși o pagubă." Întrucât actele administrative emisese bucură de prezumția de legalitate, executarea acestora nu poate fi considerată ca producătoare a unei pagube iminente. Îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminența producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanță simplele afirmații făcute în acțiunea formulată de reclamantă și reținute de către instanța de fond. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3486/21.09.2007, în Jurisprudența 2007 II, p.134). De asemenea, în ceea ce privește paguba iminentă, prin Decizia civilă nr. 588/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a reținut că "simpla menționare a creanței constatate și a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea că există o pagubă iminentă", în cauză nefiind făcută dovada pagubei iminente. Astfel, argumentele reclamantei aduse în susținerea cererii de suspendare, nu sunt de natura să facă dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiții prevăzute de lege, acestea neputând fi reținute în soluționarea favorabilă a cauzei, simplele afirmații neurmate de dovedirea unei situații care sa probeze cazul bine justificat al cererii de suspendare și iminența producerii unei pagube nu sunt de natură să conducă la suspendarea executării actelor contestate. Având în vedere faptul că măsura suspendării a fost reglementata de art. 14 din Legea nr. 554/2004, printr-o norma permisivă și nu imperativă, recurenta apreciază că instanța de fond trebuia să analizeze temeinicia cererii de suspendare numai în contextul situației de fapt dovedite. Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice București-Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice a solicitat în principal, în conformitate cu prevederile art. 186 C. proc. civ., repunerea în termenul de formulare a recursului, raportat la următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ. "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate (...)". Prevederile legale mai sus menționate sunt aplicabile speței de față raportat la următoarele: La data de 29.10.2019 (conform ștampilei oficiului poștal) a fost depusă la sediul Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice din București, str. x, comunicarea hotărârii civile nr. 3670 din 19 septembrie 2018. Ulterior, la data de 05 noiembrie 2018, a fost înregistrată la sediul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București comunicarea hotărârii civile nr. 3670 din 19 septembrie 2018. După cum rezultă din întâmpinarea efectuată în cauză, a indicat în mod expres ca toate actele îndeplinite în cauză să fie comunicate la sediul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, respectiv în str. x, București. Art. 158 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea mențiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156 Potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (1), lit. a) și b) C. proc. civ.: "(1) Vor fi citați: 1. statul, prin Ministerul Finanțelor Publice sau alte organe anume desemnate în acest scop de lege, la sediul acestora; 2. unitățile administrativ-teritoriale și celelalte persoane juridice de drept public, prin cei însărcinați să le reprezinte Injustiție, la sediul acestora (...)". Alin. (2) al art. 155 C. proc. civ. prevede expres următoarele: "(...) în cazurile prevăzute la alin. (1) pct. 1 și 2. statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, unitățile administrativ-teritoriale, precum și celelalte persoane juridice de drept public își pot alege un sediu procesual la care vor fi comunicate toate actele de procedură." Astfel, din coroborarea textelor legale mai sus citate și având în vedere că hotărârea pronunțată a fost comunicată la o altă adresă decât cea indicată în mod expres de către recurentă, consideră că sunt aplicabile prevederile art. 186 alin. (1) C. proc. civ. În considerarea celor mai sus învederate solicită admiterea cererii de repunere în termenul de recurs și să se constate că recursul formulat de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice este formulat în termen. În ceea ce privește soluția instanței de fond, aceasta este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu nesocotirea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu. Este cunoscut faptul că actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu, neexecutarea lui fiind contrară unei bune ordini juridice, într-un stat de drept și o democrație constituțională. În consecință, suspendarea actului administrativ ca operațiune juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia, apare ca o situație de excepție de la regula executării din oficiu (executio ex officio). Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în baza căruia este introdusă cererea de față, stabilește că "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond." După cum rezultă din articolul amintit mai sus, suspendarea executării actului administrativ fiscal trebuie să fie bine justificată. Aspectele indicate de către reclamantă nu sunt în măsură să justifice suspendarea executării actelor administrative emise de către subscrisa recurentă, mai mult, motivele invocate de către reclamant vizează în fapt fondul cauzei, respectiv nelegalitatea actelor ce fac obiectul cererii de suspendare. În caz contrar, s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate.de care se bucură un act administrativ. Cele reținute de către instanța de fond cu privire la nelegalitatea actelor administrative contestate nu pot fi primite sub pretextul că se tinde la înfățișarea cazului bine justificat. Cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea unui act întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul unei acțiuni în anulare. Îndoiala serioasă asupra legalității actului trebuie să rezulte cu ușurință și în urma unei cercetări sumare a aparentei dreptului, îndoieli care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ. Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, pentru constatarea îndeplinirii acestei condiții, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (reținute și de Înalta Curte în jurisprudența sa constantă) ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competentei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea executării acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri numai prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ; instanța are, deci, posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului. Or, după cum rezultă din motivarea instanței de fond, aceasta a procedat la analiza fondului, argumentele reținute în motivarea soluției sale vizând eminamente aspecte ce țin de fondul cauzei. În ceea ce privește condiția pagubei iminente, aceasta presupune producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat. Înalta Curte a precizat că iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, sub acest aspect fiind lipsite de relevanță simplele afirmații făcute. După cum s-a reținut în practica instanțelor de judecată, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în majoritatea actelor administrativ-fiscale din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004. Or, în motivarea instanței de fond nu se arată, în concret, în ce constă prejudiciul și cât este de iminent, adică imediat, și nu într-un viitor nedeterminat, în producerea lui. Noțiunea de pagubă iminentă se referă la o perturbare previzibilă, gravă a funcționarii unei autorități publice, după caz a unui serviciu public, condiții pe care reclamantul nu le poate justifica. Mai mult decât atât, o eventuală suspendare a executării lipsește de eficiență instituția prevăzută de Legea contenciosului administrativ, întrucât, în speță, are efect contrar celui pentru care a fost edictată. Întrucât legalitatea și temeinicia actelor administrative din speță sunt supuse controlului judiciar în cadrul contestației formulate împotriva acestora, iar în situația în care instanța apreciază ca întemeiată contestația, anulând decizia se pronunță asupra dreptului respectiv, dispunând măsurile legale ce se impun, inclusiv reparatorii, apreciază că prejudiciul nu este unul care nu se poate repara, câtă vreme în cazul constatării nelegalității deciziilor în speță, repararea este integrală, neexistând riscul imposibilității reparării sau păgubirii acestui drept. În acest context își găsește aplicabilitatea unul dintre principiile ce guvernează dreptul administrativ potrivit căruia, interesul public primează în fața interesului privat având în vedere că interesele statului sunt interesele colectivității, prin urmare, trebuie să aibă întâietate față de cele ale individului. Totodată, judecătorul fondului s-a limitat doar la invocarea unor aspecte cu caracter pur ipotetic. Astfel, "curtea apreciază că este previzibil că achitarea obligațiilor impuse prin decizia de impunere va duce la imposibilitatea pentru reclamantă de a-și plăti obligațiile față de salariați și partenerii contractuali, ceea ce va atrage intrarea în insolvență a societății reclamante". În realitate însă, instanța de fond nu a avut în vedere că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că nu s-au emis acte de executare (somații, titluri executorii, popriri), care să afecteze veniturile reclamantei. Mai mult decât atât, în cazul în care s-ar înființa măsuri de executare silită, reclamanta ar avea la dispoziție calea întoarcerii executării silite, nefiind astfel prejudiciată în vreun fel. De asemenea, o ipotetică instituire a măsurile de executare silită nu poate afecta nici realizarea proiectului în care reclamanta este implicată, în condițiile în care C. proc. fisc. acordă contribuabililor diverse facilități (eșalonare, amânare, etc). Nu în ultimul rând, o eventuală intrare în insolvabilitate nu se produce sine die, ci presupune parcurgerea unor etape reglementate strict de către legiuitor. În raport de cele mai sus menționate recurenta solicită admiterea prezentului recurs, casarea hotărârii recurate și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiate.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate și menținerea hotărârii pronunțate de către instanța de fond.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 28 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 februarie 2019.

Soluția instanței de recurs Cu privire la cererea de repunere în termenul de recurs, formulată de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice, în ședința din data de 06.02.2019 Înalta Curte a reținut, că cererea de repunere în termen este lipsită de obiect întrucât comunicarea sentinței nu s-a făcut la adresa corectă, iar termenul de recurs nu a început să curgă. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenții-pârâți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În cauză, reclamanta A. SRL a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.06.2018 emisă de Administrația Sector 4 a Finanțelor Publice, a Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii aferente impozitului pe profit nr. x/12.07.2018 și a Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii aferente TVA nr. x/12.07.2018 emise de DGRFP București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, până la soluționarea definitivă a cauzei. Prin motivele de recurs formulate, ambii recurenți au susținut neîndeplinirea condițiilor impuse de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond." Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantului (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice. Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată. Referitor la noțiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În cauză, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, prima instanță reținând în mod corect că argumentele reclamantei cu privire la încălcarea termenului de stabilire a creanțelor fiscale și nemotivarea corespunzătoare a deciziei de impunere x/29.06.2018 sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului. În acest sens va fi avută în vedere jurisprudența europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. și Comisia CE, prin care s-a reținut că cerința cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existența "cel puțin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate". Prin decizia de impunere x/29.06.2018 ce face obiectul litigiului de față, recurentul-pârât a reținut că: "Perioada verificată este 01.01.2011 - 31.12.2016. În urma inspecției fiscale s-a constatat o diferență de impozit pe profit în sumă de 606.398 RON aferentă cheltuielilor înregistrate în evidența contabilă de SC A. SRL reprezentând materii prime și amortizare echipamente tehnologice de la SC B. SRL, pentru care societatea nu a prezentat documente justificative care nu îndeplinesc condiția de documente legale de proveniență, întrucât nu se cunosc furnizorii reali ai bunurilor. Deoarece, la momentul efectuării verificării de către inspectorii Direcției Regionale Antifraudă Fiscală 3 Alexandria, precum și conform constatărilor echipei de inspecție fiscală, societatea nu a prezentat documentele justificative, organele de inspecție fiscală din cadrul AS4FP, nu au acordat SC A. SRL dreptul de deducere pentru cheltuielile reprezentând echipamente tehnologice,precum și materii prime alimentare și nealimentare, înregistrate în evidența contabilă în perioada verificată în sumă totală de 3.789.991 RON, aferentă facturilor emise de SC B. SRL". Cu privire la acest aspect, în mod corect a reținut prima instanță incidența dispozițiilor art. 91 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța. Așa fiind, impunerea în anul 2018 a unor obligații fiscale aferente anului 2011, în condițiile în care inspecția fiscală a fost declanșată în anul 2017, este, în aparență, făcută cu nerespectarea termenului de prescripție de 5 ani în care organul fiscal putea stabili creanța fiscală, iar această împrejurare a fost reținută de către instanța fondului ca un indiciu al aparentei nelegalități a actului administrativ. Cu privire la nemotivarea corespunzătoare a deciziei de impunere nr. x/29.06.2018, Înalta Curte, în acord cu prima instanță constată că organele fiscale nu au motivat de ce au considerat că sunt nedeductibile cheltuielile cu achizițiile efectuate de reclamantă de la B. SRL, în condițiile în care au invocat doar faptul că nu se cunosc furnizorii reali ai bunurilor livrate către B. SRL, fără a reține că achizițiile efectuate de reclamantă ar fi nereale. Având în vedere că, din decizia de impunere contestată, rezultă că mărfurile respective au intrat în gestiunea reclamantei (existau NIR-uri care confirmau aceste livrări), că s-au prezentat documente justificative întocmite conform prevederilor legale și că reclamantei nu i s-a reținut vreun aspect legat de participarea la o pretinsă fraudă săvârșită anterior pe lanțul de distribuție, în mod corect prima instanță a apreciat că raționamentul organelor fiscale este incomplet, iar acest aspect creează o îndoială serioasă în privința legalității deciziei de impunere. În concluzie, instanța de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ atacate, criticile recurenților-pârâți fiind nefondate. În ceea ce privește cea de-a doua condiție, recurenții-pârâți au arătat că instanța de fond nu a avut în vedere că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că nu s-au emis acte de executare (somații, titluri executorii, popriri), care să afecteze veniturile reclamantei. Mai mult decât atât, în cazul în care s-ar înființa măsuri de executare silită, reclamanta ar avea la dispoziție calea întoarcerii executării silite, nefiind astfel prejudiciată în vreun fel. De asemenea, o ipotetică instituire a măsurile de executare silită nu poate afecta nici realizarea proiectului în care reclamanta este implicată, în condițiile în care C. proc. fisc. acordă contribuabililor diverse facilități (eșalonare, amânare, etc). Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că, instanța de fond a apreciat corect, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, că, raportat la valoarea corecției financiare aplicate, punerea în executare a actului administrativ atacat, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de judecată, ar perturba grav activitatea reclamantei și ar putea genera prejudicii de ordin material, ținând cont și de cuantumul sumei stabilite în sarcina reclamantei (3.103.468 RON), precum și faptul că la dosarul cauzei s-au depus înscrisuri din care rezultă că aceasta are o serie de credite cu valori mari luate de la unități bancare pentru finanțarea activități, precum și o serie de datorii către diverși furnizori, care, de asemenea, au un cuantum foarte ridicat, fiind emise și numeroase bilete la ordin. Înalta Curte reține și faptul că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activității societății, nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, astfel cum susțin recurenții-pârâți, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

Temeiul de drept al soluției Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate, ca nefondate.