ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3662/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09 decembrie 2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, a solicitat: anularea actului administrativ emis de CNAS, respectiv Notificarea nr. x/29 aprilie 2015 transmisă către A. SRL la data de 30 aprilie 2015, prin care au fost comunicate: valoarea procentului "p" pentru trimestrul I al anului 2015, care este de 26,10%, inclusiv elementele formulei de calcul al acestuia și valoarea consumului de medicamente pretins înregistrate în trimestrul I al anului 2015, suportate din FNUASS și bugetul Ministerului Sănătății, pretins centralizate conform declarațiilor fiecărui plătitor al contribuției, precum și anularea Adresei nr. x/10 iunie 2015 de soluționare a contestației formulate împotriva Notificării.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin Sentința nr. 1789 din 27 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca nefondată.

Instanța a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 1, art. 3 alin. (1) și (2), art. 5 alin. (3)-(7), art. 6 alin. (1) sintagma "potrivit prevederilor art. 5 alin. (7)" și art. 6 alin. (2) teza finală din O.U.G. nr. 77/2011, invocată de reclamantă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta SC A. SRL, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a arătat, referitor la nelegalitatea reținerilor instanței privind pretinsa respectare a principiului certitudinii, al predictibilității și al dreptului la apărare, precum și la nelegalitatea reținerilor instanței privind caracterul arbitrar și excesiv al procentului p și al erorilor existente în datele comunicate CNAS, că motivarea instanței este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, cuprinde elemente fără legătură cu aspectele invocate (ilogice faptic și juridic) neavând în vedere nici măcar necesitatea remedierii încălcării principiilor Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta a prezentat aspectele invocate în fața instanței de fond, legate de nemotivarea notificării, ce pune contribuabilul în imposibilitatea reală și efectivă de a verifica legalitatea și acuratețea valorilor indicatorilor bazei de calcul a contribuției clawback, inclusiv din perspectiva unor erori evidente.

Reținerea instanței că atât timp cât Curtea Constituțională a analizat constituționalitatea ordonanței (în parte și numai pentru aspectele/sensurile invocate de acele părți care au invocat excepția) rezultă că nu sunt încălcate principiile amintite când taxa este stabilită exclusiv asupra materiei impozabile este un considerent nelegal, pentru că reclamanta nu a contestat existența efectivă a contribuției clawback, iar exprimarea stabilirii taxei exclusiv asupra materiei impozabile este un argument neinteligibil, fiind greu de înțeles și de argumentat împotriva acestuia.

Susține recurenta că instanța trebuia, în realitate, să analizeze situația de fapt efectivă și să o soluționeze prin prisma normelor și principiilor de drept aplicabile. Or, instanța nu a efectuat nicio analiză, ci doar a tras concluzia că dacă ordonanța a fost constatată constituțională, sub aspectul reglementării existenței taxei, atunci un contribuabil nu ar mai putea contesta modul în care i-a fost stabilită de autoritatea competentă baza de impunere pentru calcularea sumei de achitat cu titlu de contribuție.

Recurenta a arătat că, în primul rând, a contestat faptul că actul administrativ nu este motivat și, în al doilea rând, dacă din perspectiva ordonanței nu există dreptul de a se putea verifica legalitatea și acuratețea modului de calcul al bazei de impunere comunicată de CNAS, instanța trebuie să analizeze și să aplice direct prevederile Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind accesul la justiție, exercitarea efectivă a dreptului la apărare, dreptul la examinarea echitabilă a cauzei.

În lipsa motivării, contribuabilul nu poate efectua verificările necesare, iar instanța nu poate efectua controlul de legalitate. Toate acestea reprezentau chestiuni de judecată, un raționament logico-juridic și un proces de interpretare sistematică a dispozițiilor legale incidente, un atribut esențial al activității de judecată, ceea ce instanța nu a făcut.

Recurenta a arătat că raționamentul logico-juridic (inexistent în fapt) al primei instanțe în legătură cu listele transmise de plătitorii contribuției și dreptul acestora de a contesta modul în care a fost stabilită și calculată baza de impunere a taxei este profund viciat. Este adevărat că plătitorii contribuției transmit către CNAS lista medicamentelor care s-ar putea compensa din portofoliul lor, însă simpla menționare a medicamentelor care pot face obiect al compensării pe lista de la art. 4 din O.U.G. nr. 77/2011 nu înseamnă că automat se consumă într-un trimestru o cantitate oarecare din medicamentele incluse în listă. Depunerea listei, care indică exclusiv denumirea medicamentului, comercială și științifică, nu înseamnă că sumele menționate de CNAS că ar fi fost compensate pacienților pentru acele medicamente sunt corecte.

Includerea pe această listă nu generează în niciun caz în mod automat plata contribuției, iar această listă nu cuprinde medicamentele care au fost efectiv eliberate de spitale și farmacii în mod compensat pacienților, cum în mod nelegal, eronat, rezultă din exprimarea primei instanțe, recurenta concluzionând că această listă nu este o probă absolută a realității și certitudinii consumului transmis prin notificarea contestată. Cu atât mai puțin nu este aplicabil principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Reținerea instanței că sumele achitate de stat în locul pacienților cărora le-au fost eliberate medicamente în regim compensat ar fi ajuns în patrimoniul recurentei și că nu le-a contestat este nelegală. Este bizară constatarea instanței având în vedere mecanismul taxei, stabilit de lege, pe care instanța a refuzat să-l analizeze.

Contribuabilii sunt primele entități pe lanțul de comercializare a acestor medicamente, ceea ce încasează aceștia este prețul medicamentului vândut către distribuitor, preț diferit de cel cu care medicamentul ajunge în spitale și farmacii și de sumele de bani ce se pot achita în locul pacientului. Un contribuabil nu poate contesta încasarea propriului său preț de vânzare a unui medicament către distribuitori, iar această încasare a propriului preț nu poate sub nicio formă echivala cu recunoașterea valorilor bazei de impunere comunicate de CNAS.

În ceea ce privește erorile specifice exemplificate a fi fost observate în cuprinsul notificării, respinse de instanță, a invocat jurisprudența relevantă în materie a ÎCCJ și a Curții de Apel București.

Recurenta a mai arătat că nu a invocat niciodată o negociere a taxei, nu a invocat niciun contract și că este contrar statului de drept faptul că instanța spune că un contribuabil ar trebui să accepte pur și simplu ceea ce îi impune autoritatea, indiferent dacă este legal sau nu, dacă este corect sau nu, și fără a avea în realitate un drept efectiv de a contesta.

Referitor la includerea nelegală a adaosurilor comerciale în baza de impunere a menționat că reținerile instanței sunt inexacte faptic și legal, contrare literei și/sau spiritului legii, întrucât excluderea acestor adaosuri este în deplină concordanță cu o logică generală de concepere/instituire a taxelor, se are în vedere taxarea raportat la propriile beneficii ale contribuabilului și niciodată la beneficiile obținute de terți. Nu s-a pus problema existenței în circuitul economic a adaosurilor comerciale, ci a nelegalității includerii lor în baza de impunere a contribuției datorate.

Se mai susține că în analiza instanței nu se regăsește o argumentație în sensul că ar fi legal/constituțional ca un contribuabil să fie obligat să achite o taxă (fiscală ori parafiscală) asupra beneficiului obținut de o altă entitate/terț. Prin deciziile CCR indicate de instanță s-a respins excepția de neconstituționalitate pe aspectul incluzând distribuitorii, pe motivul că stabilirea obligației de plată a contribuției clawback doar în sarcina deținătorilor autorizațiilor de punere pe piață nu poate fi considerată o discriminare în raport de ceilalți agenți economici pe lanțul de distribuție de medicamente. În considerentele deciziilor nu se regăsește o argumentație în sensul că ar fi constituțional ca un contribuabil să fie obligat să achite o taxă (fiscală ori parafiscală) asupra beneficiului obținut de o altă entitate. Or, acesta a fost motivul de nelegalitate invocat de reclamantă.

Pretinsul regim diferențiat reținut de instanță nu este numai inexistent, dar, în măsura în care cele reținute ar fi reale cel puțin în parte, ar fi contrare legii și de natură a atrage sancțiuni oricărui contribuabil care ar proceda în sensul reținut de instanță. Astfel, deținătorii de APP nu beneficiază de exclusivitate în punerea pe piață a medicamentelor, în sensul reținut de instanță. Niciun medicament nu poate fi pus pe piață dacă nu este autorizat în acest sens, iar așa numita exclusivitate se referă doar la recunoașterea faptului că respectivul medicament aparține DAPP-ului, fiind evident că nu se referă la o exclusivitate de comercializare. Autorizația de punere pe piață nu include și autorizația de distribuție en gros sau en detail, astfel că pretinsa exclusivitate în comercializarea medicamentului nu este reală, lanțul distribuției unui medicament până la pacientul final cuprinzând și alți agenți economici decât DAPP.

Contribuabilul ajunge să i se impună să suporte din propriul său beneficiu și patrimoniu nu numai impozitul său pe profit și TVA-ul și contribuția clawback aferentă propriilor sale prețuri de vânzare, dar în plus, mai suportă și contribuția clawback aferentă beneficiilor terților.

Recurenta arată că aprecierea instanței în sensul că un contribuabil ar avea certitudinea vânzării și încasării prețurilor medicamentelor este bizară. Contribuabilul este prima entitate pe lanțul de furnizare a medicamentelor către pacienți și are obligația de a asigura această furnizare prin cel puțin 3 distribuitori, medicamentele ajungând apoi în spitale și farmacii. Prin urmare, nu există o certitudine a vânzării și încasării prețurilor, distinctă de cea a distribuitorilor, a farmaciilor și spitalelor, dacă un astfel de medicament este necesar/solicitat pentru pacienți, atunci acesta urmărește în principiu, lanțul de furnizare.

Au fost invocate disp. art. 5 din Legea nr. 21/1996, art. 102 TFUE, și pct. 48 din Orientările Comisiei Europene cu privire la restricțiile verticale care interzic controlarea în orice mod a prețurilor de către comercianți apreciindu-se că o motivare ca a primei instanțe în sensul că este legală includerea adaosurilor comerciale a altor terți în baza de impunere a contribuției clawback întrucât plătitorii contribuției clawback nu au decât să negocieze aceste adaosuri ale distribuitorilor aflați pe lanțul de distribuție al medicamentelor până la momentul eliberării în regim compensat către pacienți este contrară legii.

S-a mai precizat în cererea de recurs că instanța nu a arătat de ce ar fi legală notificarea sub aspectul indicării reclamantei ca reprezentant legal, în sensul O.U.G. nr. 77/2011, al B. și C., în condițiile în care nu a acționat și nu acționează în calitate de reprezentant legal, în sensul ordonanței, al acestor entități.

În cuprinsul datelor privind pretinsul consum individual aferent trimestrului în discuție sunt menționate valori ale consumului unor medicamente care, deși au fost comercializate, valorile cantităților vândute sunt semnificativ mai mici decât valorile pretinsului consum indicat în adresă, fără a putea fi identificată o justificare pentru această diferență. Orice eroare în legătură cu un medicament/valoare a acestui medicament/cantitate eliberată compensat pacienților modifică matematic valoarea consumului trimestrial al acelui contribuabil în portofoliul căruia se află acel medicament. Modificarea valorii unui consum individual trimestrial modifică valoarea consumului total trimestrial, întrucât acesta din urmă este suma consumurilor individuale trimestriale.

1.4. Apărările intimatei

Intimata pârâtă CNAS a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor din întâmpinare și a prevederilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, față de următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat instanței de contencios administrativ și fiscal, anularea Notificării nr. x/29 aprilie 2015 emise de CNAS, prin care i-au fost comunicate: valoarea procentului "p" pentru trimestrul I al anului 2015, care este de 26,10%, inclusiv elementele formulei de calcul al acestuia și valoarea consumului de medicamente pretins înregistrate în trimestrul I al anului 2015, suportate din FNUASS și bugetul Ministerului Sănătății, pretins centralizate conform declarațiilor fiecărui plătitor al contribuției, precum și anularea adresei de soluționare a contestației formulate împotriva notificării.

Instanța de fond a respins acțiunea reținând că argumentele reclamantei care se referă subsumat la principiile certitudinii, predictibilității, dreptului la apărare, caracterul arbitrar și excesiv al procentului p, erorile existente în datele CNAS, imposibilitatea efectuării de verificări și includerea adaosurilor comerciale în baza de impunere sunt toate nefondate.

Astfel, principiile certitudinii, predictibilității, dreptului la apărare sunt fundamental îndreptate împotriva actului normativ de bază, anume O.U.G. nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, iar Curtea a constatat că această ordonanță este considerată constituțională. Curtea Constituțională a apreciat că aplicarea taxei de clawback este legală și constituțională, exceptând cazul în care este calculată și asupra taxei pe valoare adăugată aplicată prețului medicamentelor, ceea ce echivalează cu un impozit la impozit (Decizia CCR nr. 39/2013). Prin interpretarea logică per a contrario, din raționamentul Curții Constituționale a rezultat deja că nu sunt considerate încălcate principiile certitudinii, predictibilității, dreptului la apărare când taxa de clawback este stabilită exclusiv asupra unei materii impozabile, în temeiul ecuației stipulate. Decizia Curții Constituționale validează atât taxa de clawback, cât și ecuația ilustrată de art. 3 din O.U.G. nr. 77/2011.

Referitor la caracterul arbitrar și excesiv al procentului "p" și la erorile existente în datele CNAS, instanța a constatat că nu pot fi invocate erori atât timp cât lista de medicamente consumate s-a transmis chiar de către reclamantă, adică reclamanta ar invoca propria culpă, contrar principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans". Acest principiu de interpretare este dublat de obligația legală a reclamantei de a depune lista medicamentelor pentru care se datorează contribuția trimestrială.

Conform art. 4 alin. (2) și (2

1

) din O.U.G. nr. 77/2011: deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor prevăzute la art. 1, persoane juridice române, precum și reprezentanții legali au obligația să depună la Casa Națională de Asigurări de Sănătate, în termenul prevăzut la alin. (1), lista medicamentelor pentru care se datorează contribuția trimestrială. Persoanele juridice menționate la alin. (2) au obligația să depună la Casa Națională de Asigurări de Sănătate lista actualizată a medicamentelor pentru care se datorează contribuția trimestrială, până la data de 15 inclusiv a lunii următoare încheierii trimestrului pentru care se datorează contribuția, în baza metodologiei și a formatului stabilit prin ordin al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. În al treilea rând, consumul pe trimestrul I 2015 nu se raportează de reclamantă și de deținătorii autorizațiilor de punere pe piață. Conform art. 5 alin. (4) din Ordonanță, farmaciile cu circuit deschis, unitățile sanitare cu paturi și centrele de dializă care utilizează medicamente potrivit prevederilor art. 1 și 12 își asumă sub semnătură electronică și raportează la casele de asigurări de sănătate valoarea aferentă consumului de medicamente care include și TVA, care se suportă din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății. În urma raportărilor și decontărilor deja efectuate pentru trimestrul I 2015 către furnizorii de medicamente și servicii medicale, sumele corespunzătoare au ajuns în patrimoniul Deținătorilor autorizației de punere pe piață, inclusiv în patrimoniul reclamantului și valoarea acestor sume încasate nu a fost nici aceasta contestată.

Curtea a constatat că principiile și formula de calcul din cadrul O.U.G. nr. 77/2011 sunt legale și constituționale, iar contribuabilul nu are atribuții nelimitate de control asupra modului de stabilire a taxei de clawback. De altfel, contribuabilul a transmis lista de medicamente conform art. 4 alin. (2) și (2

1

) din O.U.G. nr. 77/2011 și a încasat fără obiecții sume din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății.

Deși reclamanta afirmă că "parametrii taxei nu pot fi verificați obiectiv de contribuabil", ecuația de stabilire a taxei este clară și validată de Curtea Constituțională. Taxele, prin natura lor de creanțe statale, nu se negociază cu contribuabilul, acestea nu sunt un contract, ci o obligație, pentru că statul oferă condițiile necesare pentru desfășurarea respectivei activități pe piața din cadrul teritoriului său și solicită suveran plata unor taxe a căror constituționalitate a fost deja verificată prin Decizia CCR nr. 39/2013 și Decizia nr. 665/2014. Natura specială a exclusivității deținute pe piața medicamentelor de către deținătorii de APP a justificat reafirmarea caracterului legal și constituțional al taxei de clawback prin Decizia CCR nr. 665/2014. Curtea Constituțională a arătat, în jurisprudența amintită, că reglementarea criticată a fost determinată de un interes public general, explicitat în preambulul ordonanței de urgență, modul de calcul al contribuției trimestriale fiind stabilit în considerarea regimului juridic preferențial al deținătorilor de autorizații de punere pe piață a medicamentelor. Astfel, spre deosebire de distribuitori și de farmacii, care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, deținătorii de APP au exclusivitatea punerii pe piață a medicamentelor și au certitudinea vânzării și încasării contravalorii lor, motiv pentru care legiuitorul a stabilit doar în sarcina acestora suportarea contribuției în discuție. Curtea a apreciat că formula identificată de legiuitor pentru calculul contribuției dă expresie acestui just echilibru între interesul general care a determinat stabilirea acesteia și avantajele conferite unei categorii de operatori economici, respectiv deținătorilor de APP. Formula de calcul menționată nu distinge cu privire la adaosurile comerciale ce se pot adăuga de către intermediari, întrucât adaosurile fac parte din natura normală a pieței pe care deținătorii de APP funcționează în mod exclusiv, așa cum arată și Curtea Constituțională.

Primul motiv de casare invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În dezvoltarea acestui motiv de casare a susținut că: instanța trebuia să analizeze situația de fapt efectivă și să o soluționeze prin prisma normelor și principiilor de drept aplicabile. Or, instanța nu a efectuat nicio analiză, ci doar a tras concluzia că dacă ordonanța a fost constatată constituțională, sub aspectul reglementării existenței taxei, atunci un contribuabil nu ar mai putea contesta modul în care i-a fost stabilită de autoritatea competentă baza de impunere pentru calcularea sumei de achitat cu titlu de contribuție; instanța a refuzat să analizeze mecanismul taxei clawback stabilit de lege, detaliat și argumentat pe larg de reclamantă; în acțiune nu a invocat niciodată o negociere a taxei, nu a invocat niciun contract; în analiza instanței nu se regăsește o argumentație în sensul că ar fi legal/constituțional ca un contribuabil să fie obligat să achite o taxă (fiscală ori parafiscală) asupra beneficiului obținut de o altă entitate/terț; instanța nu a arătat de ce ar fi legală notificarea sub aspectul indicării reclamantei ca reprezentant legal, în sensul O.U.G. nr. 77/2011, al B. și C., în condițiile în care nu a acționat și nu acționează în calitate de reprezentant legal, în sensul ordonanței, al acestor entități.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, prima instanță nu a procedat la examinarea tuturor criticilor de nelegalitate formulate în privința actelor administrative contestate, prin cererea de chemare în judecată, considerentele sentinței recurate fiind fundamentate pe deciziile Curții Constituționale indicate în sentință. Nu este suficientă însă o preluare a considerentelor acestor decizii ale instanței constituționale, câtă vreme reclamanta a indicat punctual, în cererea de chemare în judecată, mai multe critici de nelegalitate care nu puteau fi examinate în totalitate, exclusiv prin prisma considerentelor deciziilor CCR, fiind necesară prezentarea de către instanță a propriului raționament juridic cu privire la respectivele critici, ținând cont de soluțiile Curții Constituționale. Or, instanța de fond s-a limitat la expunerea argumentelor pe care Curtea Constituțională și-a întemeiat soluțiile pronunțate în materia taxei clawback, fără să examineze în integralitate motivele invocate în sprijinul nelegalității actelor administrative contestate, astfel cum se precizează în cererea de recurs.

Potrivit disp. art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească va cuprinde, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar (în speță, de legalitate a hotărârii). De altfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă și al argumentelor invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența, astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătorești, total sau parțial, echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În mod evident, prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate, motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, motive ce necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitatea de a exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar.

În aceste condiții, vătămarea procesuală cauzată reclamantei nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În consecință, se constată incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care vizează situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare are în vedere neregularități procedurale, altele decât cele prevăzute la alin. (1)-(4), precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului civil, în speță, principiul dreptului la apărare și principiul dreptului la un proces echitabil. De asemenea, este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentă, întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte critici ale recurentei, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea urmând să fie analizate cu ocazia rejudecării de către instanța de fond.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 1789 din 27 mai 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 iunie 2019.

GGC - CL