ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 138 din 19 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2016, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedepsele de 2 ani închisoare, pentru infracțiunea de complicitate la fals informatic, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 48 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.; 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de complicitate la fraudă informatică, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 49 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.; 6 luni închisoare pentru infracțiunea de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 42 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.; 1 an închisoare pentru infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.

În baza art. 33 și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), au fost contopite pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

S-au aplicat dispozițiile art. 71 C. pen. (1969) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969).

În baza art. 118 lit. e) C. pen. (1969), s-a dispus confiscarea sumei totale de 1946 RON.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 19, art. 20, art. 21 și art. 25 alin. (1) C. proc. pen., a fost admisă în parte acțiunea civilă și a fost obligat inculpatul la plata sumelor de: 1460 RON către partea civilă B.; 290 RON către partea civilă C.; 585 RON către partea civilă D.; 415 RON către partea civilă E.; 585 RON către partea civilă F.; 1000 RON către partea civilă G.; 360 RON către partea civilă H.; 512 RON către partea civilă I.; 1125 RON către partea civilă J.; 207 RON către partea civilă K.; 415 RON către partea civilă L.; 1530 RON către partea civilă M.; 290 RON către partea civilă N.; 290 RON către partea civilă O.; 560 RON către partea civilă P.; 360 RON către partea civilă Q.; 360 RON către partea civilă R.; 1155 RON către partea civilă S.; 1125 RON către partea civilă T.; 300 RON către partea civilă U.; 492 RON către partea civilă V.; 290 RON către partea civilă W.; 227 RON către partea civilă X.; 945 RON către partea civilă Y..

În baza art. 398 C. proc. pen. raportat la art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în faza de urmărire penală și de judecată în primă instanță.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., s-a dispus plata sumei de 260 RON, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu desemnat inculpatului, din fondurile Ministerului Justiției în contul Baroului Prahova.

Pentru a pronunța această sentință, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, inclusiv prin raportare la apărările formulate de inculpatul A., instanța de fond a reținut, în esență, că faptele acestuia, care, în perioada sfârșitul anului 2012 - începutul anului 2013, a dat ajutor altor persoane neidentificate (inculpatul menționând un anume Z.) să introducă fraudulos date informatice nereale, privind postarea unor anunțuri pentru recrutarea forței de muncă, în numele unor companii (firme) inventate și crearea unor adrese de e-mail pentru corespondență cu siglele AA.., întrunește elementele constitutive ale complicității la infracțiunile continuate de fals informatic și fraudă informatică, prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 48 (art. 325 C. pen.), respectiv art. 49 (art. 249 C. pen.) din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.

De asemenea, s-a mai reținut că faptele inculpatului de a folosi fără drept cardul bancar al bunicii sale decedate, accesând un sistem informatic (bancomat) și efectuând operațiuni financiare cu acest card (retrageri), întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor continuate de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 42 din Legea nr. 161/2003 (art. 360 C. pen.), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., și efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 (art. 250 C. pen.), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.

Instanța de fond a reținut, printre altele, că, din declarațiile inculpatului, a rezultat indubitabil că acesta nu a fost străin de postarea anunțurilor, înșelarea persoanelor susmenționate și încasarea banilor prin folosirea ilegală a unui card emis pe numele altei persoane. Astfel, inculpatul a recunoscut faptul că a retras bani de la bancomat de pe conturile atașate cardurilor, dar a susținut că cel aparținând bunicii sale decedate i-a fost încredințat spre folosire chiar de aceasta încă din timpul vieții și nu i se pare ilegal că a făcut acest lucru după decesul ei.

Referitor la postarea anunțurilor și înșelarea persoanelor ce căutau un loc de muncă, s-a constatat că inculpatul încearcă să acrediteze ideea că nu el a fost cel care a postat anunțurile cu ofertele de muncă în străinătate, ci alte persoane. Astfel, inculpatul a afirmat că, în timp ce se afla în Anglia, a cunoscut o persoană pe nume Z. care i-a solicitat, după ce a aflat că este avocat, să facă o documentare privind condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca cetățenii români să poată munci în Marea Britanie, iar aceasta este persoana care s-a ocupat mai departe și a deschis o afacere privind recrutarea forței de muncă. În fața instanței, inculpatul mai arătat că o parte din banii depuși de persoanele vătămate/părți civile pe numele său le trimitea numitului Z.. Curtea a apreciat că, din aceste declarații, transpare în mod neechivoc faptul că inculpatul și-a dat ajutorul în privința conceperii anunțurilor de pe internet, de oferire a unor locuri de muncă, în numele unor companii din străinătate.

S-a arătat că aspectul necontestat că inculpatul a retras bani din conturile bancare unde persoanele prejudiciate erau direcționate să depună sumele precizate în anunțurile false de pe internet la care acesta și-a dat aportul denotă, în mod concludent, că a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată.

Curtea a apreciat că nu prezintă nicio relevanță sub aspectul existenței infracțiunilor faptul că niciuna din persoanele vătămate/părțile civile nu l-au cunoscut fizic pe inculpat ori profesia ce o exercita acesta, întrucât întreaga operațiune ilicită a fost concepută de așa manieră încât să nu poată fi recunoscut și identificat de respectivele persoane.

Având în vedere că faptele au fost comise sub imperiul legii vechi și ținând seama de Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale, instanța de fond a apreciat că mai favorabilă inculpatului este legea penală veche, întrucât s-a orientat spre aplicarea unor pedepse către minimul special, iar, în noua reglementare, tratamentul penal al concursului de infracțiuni prevede un spor obligatoriu, ceea ce conduce la un cuantum mult mai mare al pedepsei rezultante.

La individualizarea sancțiunilor penale, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 72 din C. pen. (1969), astfel că a ținut seama de limitele de pedeapsă prevăzute de legea veche, de gradul de pericol social al faptelor, respectiv de modul și mijloacele de săvârșire, de scopul urmărit, de împrejurările în care au fost comise faptele, de urmarea produsă, precum și de persoana inculpatului. Astfel, s-a considerat că faptele comise prezintă un grad de pericol social ridicat, întrucât s-a desfășurat o amplă activitate ilicită, pe o perioadă îndelungată de timp, ce a cauzat un prejudiciu pentru fiecare dintre persoanele înșelate, constând în sumele depuse în conturile indicate de inculpat.

Având în vedere datele factuale, condițiile în care s-au comis infracțiunile și circumstanțele personale ale inculpatului, care, la data pronunțării sentinței, avea vârsta de 34 ani, era absolvent de studii superioare, încercând să desfășoare o activitate de avocat, dar fără succes, suferise mai multe condamnări pentru infracțiuni concurente, fiind liberat condiționat din executarea pedepselor anterioare și prezentându-se după liberare de fiecare dată în fața instanței, Curtea l-a condamnat la pedepse orientate către minimul special.

Întrucât unele dintre persoanele vătămate ce au depus sume de bani în conturile folosite de inculpat nu s-au mai constituit părți civile, iar unele părți civile au renunțat la pretențiile civile, instanța de fond a dispus, în baza art. 118 lit. e) C. pen. (1969), confiscarea sumelor depuse de acestea, în valoare totală de 1946 RON.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, Curtea a reținut că, în speță, prin acțiunile ilicite desfășurate de către inculpat, părțile civile au fost prejudiciate cu sume de bani depuse în conturile indicate de acesta, sume ce nu au mai fost recuperate. Ca urmare, s-a apreciat că sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, astfel încât inculpatul a fost obligat la plata către părțile civile a sumelor menționate în dispozitiv.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal, inculpatul A. criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei.

Astfel, a arătat că, din mijloacele de probă administrate în cauză, nu rezultă că a ajutat pe cineva să introducă, să modifice sau să șteargă dintr-un sistem informatic, fără drept, sigla Companiei AA. și că nu există nicio dovadă că această siglă a fost folosită fără drept, nefiind audiat niciun reprezentant al acestei companii. De asemenea, nu se prezintă în concret în ce a constat complicitatea sa la săvârșirea infracțiunii de fals informatic în formă continuată.

Inculpatul a mai arătat că instanța de fond a reținut, în mod greșit, că este întrunită latura obiectivă și cea subiectivă a complicității la infracțiunea de fraudă informatică, în formă continuată, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 161/2003, neexistând nicio probă în acest sens, cu atât mai mult cu cât, din declarațiile sale, nu a rezultat că și-a dat acordul în privința conceperii anunțurilor de pe internet, ci a precizat de fiecare dată că nu a știut de aceste anunțuri, nu le-a conceput și nu a avut cunoștință dacă sunt sau nu reale. De altfel, singura sa implicare a constat în efectuarea documentării cerute de Z. cu privire la condițiile cerute de legislația statelor europene pentru ca cetățenii români să aibă drept legal de muncă în străinătate, activitate pe care a desfășurat-o în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat. A opinat că simplul fapt că a retras bani de la bancomat din contul său și al bunicii sale nu face dovada că era la curent cu activitatea presupus infracțională.

A considerat neîntemeiată și reținerea instanței de fond cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunilor de acces ilegal la un sistem informatic și efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, prevăzute de art. 41 din Legea nr. 161/2003 și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, precizând că, așa cum a declarat pe parcursul procesului, bunica sa i-a dat cardul să-l folosească încă de la început, că a mers cu ea la bancă să deschidă contul, că a avut împuternicire pe cont și, mai mult, cunoștea codul PIN. De altfel, prin acțiunile sale de retragere numerar de la bancomat nu s-a produs niciun prejudiciu băncii ori bunicii sale, fiind unicul moștenitor al acesteia.

Inculpatul a mai învederat că cercetarea judecătorească din fața Curții de Apel Ploiești s-a desfășurat cu încălcarea mai multor norme legale care atrag nulitatea absolută a hotărârii atacate, prin care i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 2 C. proc. pen., art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv dispozițiile art. 374 alin. (1), (2), (4), (5) C. proc. pen. și art. 380 alin. (1) și (2) C. proc. pen.. Astfel, nu a fost citit actul de sesizare a instanței și nici nu s-a făcut o prezentare succintă a acestuia, nu i s-a explicat în ce constă învinuirea și nu i s-a comunicat că are dreptul să nu dea nicio declarație și că orice declară poate fi folosit împotriva sa și dreptul de a adresa întrebări persoanelor vătămate și părților civile ori faptul că judecata poate avea loc numai în baza probelor aflate la dosar dacă recunoaște faptele, urmând să i se reducă limitele de pedeapsă cu o treime. În plus, pe parcursul judecății la fond nu s-a administrat nicio probă suplimentară față de cele deja aflate la dosar, care, de altfel, nici nu au fost administrate nemijlocit în fața instanței, astfel că nu a avut posibilitatea să le adreseze întrebări martorilor și părților civile și nu a putut fi confruntat cu aceștia. Mai mult, din încheierile de la dosar, rezultă că nu a fost întrebat dacă are probe de administrat, iar, la ultimul termen de judecată, când a depus o cerere de probatorii, a fost atenționat de faptul că ar dori tergiversarea cauzei, cererile sale fiind respinse, așa încât au fost încălcate și dispozițiile art. 374 alin. (9) C. proc. pen.

A mai arătat că au fost nesocotite și prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, întrucât, la termenul de judecată din 21 noiembrie 2018 (ultimul termen), a informat Curtea de Apel Ploiești că, la momentul audierii sale la Direcția de Investigare a Criminalității Organizate și Terorismului, Serviciul Teritorial Ploiești, a formulat un denunț penal, înregistrat sub nr. x/2015, și a solicitat emiterea unei adrese către această unitate de parchet pentru a se constata dacă sunt întrunite condițiile pentru a beneficia de o eventuală înjumătățire a pedepsei în cazul în care ar fi găsit vinovat, cerere care a fost respinsă.

O altă critică formulată de inculpat a vizat încălcarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) C. pen. (1969), sens în care a arătat că, din documentele de la dosar, rezultă că a fost condamnat definitiv pentru infracțiuni concurente cu cele deduse judecății, că a fost liberat condiționat și că, în data de 22 aprilie 2018, pedeapsa de 4 ani a fost considerată executată, întrucât în perioada de încercare nu a săvârșit nicio infracțiune, aceste înscrisuri fiind ignorate, însă, de către instanța de fond care nu a procedat la contopirea tuturor sancțiunilor ce i-au fost aplicate, iar nelegalitatea nu poate fi îndreptată direct în calea de atac, potrivit deciziei nr. 70 din 15 octombrie 2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite.

Prin Decizia penală nr. 19/A din 22 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 138 din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, dispunându-se obligarea acestuia la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această decizie, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe tot parcursul procesului penal, Înalta Curte a apreciat că prima instanță a făcut o justă, legală și temeinică evaluare a tuturor mijloacelor de probă administrate și a stabilit în mod corect atât situația de fapt, cât și vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată. Astfel, prima instanță a reținut corect situația de fapt evidențiată în sentința atacată prin coroborarea mijloacelor de probă administrate, atât în faza de urmărire penală, cât și în fond, dând eficiență dispozițiilor art. 103 din C. proc. pen.

Instanța de control judiciar a dispus toate măsurile legale în vederea audierii persoanelor vătămate și a părților civile, inclusiv emiterea unor mandate de aducere, existând la dosar procesele-verbale cu privire la imposibilitatea de prezentare a acestora, din al căror conținut Înalta Curte și-a format convingerea că nu se poate proceda la ascultarea respectivelor persoane întrucât nu se cunosc domiciliile lor din străinătate sau locurile unde acestea s-ar afla ca urmare a desfășurării unor activități lucrative cu arie mare de deplasare și nici alte date de localizare. S-a constatat, totodată, că, din actele dosarului, rezultă că aceleași motive au împiedicat și prima instanță să procedeze la audierea respectivelor persoane în faza judecății în fond, cu toate că au fost efectuate demersuri în acest sens la mai multe termene de judecată, condiții care au determinat-o, la termenul de dezbateri din 21 noiembrie 2018, să revină asupra măsurilor procesuale dispuse.

Înalta Curte a constatat că declarațiile persoanelor vătămate și ale părților civile din cursul urmăririi penale își păstrează forța probantă și se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate de-a lungul întregului proces penal, așa încât situația de fapt stabilită de primă instanță și prezentată în detaliu în sentință a fost însușită și de instanța de apel, fiind dovedită contribuția inculpatului în comiterea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Astfel, s-a arătat că faptele inculpatului A., care, în perioada sfârșitul anului 2012 - începutul anului 2013, a ajutat alte persoane neidentificate (inculpatul a menționat un anume Z.) să introducă fraudulos date informatice nereale privind postarea unor anunțuri pentru recrutarea forței de muncă, în numele unor companii (firme) inventate, și crearea unor adrese de email pentru corespondență cu siglele AA., întrunesc elementele constitutive ale complicității la infracțiunile continuate de fals informatic și fraudă informatică, prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 48 și, respectiv, art. 49 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.

De asemenea, s-a reținut că faptele inculpatului de a folosi fără drept cardul bancar al bunicii sale decedate, accesând un sistem informatic (bancomat) și efectuând operațiuni financiare cu acest card (retrageri), întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor continuate de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 42 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., și efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.

S-a constatat că apărările apelantului inculpat A., formulate în primă instanță și reiterate în apel cu privire la nevinovăția sa în săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, nu pot fi avute în vedere, întrucât afirmațiile sale din declarația dată în primă instanță au fost infirmate de celelalte mijloace de probă, și anume de declarațiile persoanelor vătămate și ale părților civile care au arătat în mod concret cum au luat la cunoștință despre anunțurile de recrutare pentru forță de muncă în străinătate, așa cum s-a arătat pe larg în situația de fapt reținută, prin consultarea unor site-uri ca www.x.ro; www.x.ro, www.x.ro, www.x.ro, www.x.ro, contactarea acestora fiind făcută de pe diferite adrese de poștă electronică, respectiv: x@x.com; x@x.com; x@x.com; x@x.com; x@x.com; x@x.com, și erau indicate conturile de depunere a unor sume diferite de bani pe numele inculpatului A..

De asemenea, s-a apreciat că declarațiile persoanelor vătămate și cele ale părților civile se coroborează cu documentele și chitanțele bancare de depunere a sumelor de bani în conturile precizate de inculpat, precum și cu retragerea banilor de la bancomat de către acuzat din conturile menționate, de pe cardul bancar al bunicii sale decedate, așa încât rezultă atât obiectiv, cât și subiectiv, că acesta cunoștea de postarea anunțurilor, persoanele vătămate și părțile civile fiind induse în eroare, iar inculpatul încasând banii prin folosirea unui card emis pe numele altei persoane. S-a subliniat că, din modul în care s-au derulat împrejurările faptice, rezultă contribuția de complice a inculpatului A., constând în ajutorul dat, la conceperea anunțurilor pe internet, unor persoane neidentificate să introducă fraudulos date informatice nereale referitoare la oferirea a unor locuri de muncă, în numele unor companii din străinătate, și la crearea unor adrese de email pentru corespondență cu siglele AA., după care a folosit ilegal un card bancar aparținând bunicii sale decedate, a accesat ilegal bancomatul și a efectuat operațiuni financiare. Astfel, desfășurătorul tranzacțiilor efectuate prin intermediul cardului aparținând bunicii sale, BB., decedată în 11 martie 2012, se coroborează cu imaginile video ale camerelor de supraveghere ale ATM-urilor, din care rezultă că persoana care a făcut retragerile de numerar fără drept și a accesat ilegal sistemul informatic al ATM-ului a fost inculpatul. Din mijloacele de probă administrate a rezultat existența legăturii între conținutul anunțurilor postate în care erau indicate conturile bancare ale inculpatului și retragerea sumelor de bani de către acesta, așa încât s-a apreciat că apărările sale nu se susțin.

De asemenea, a fost apreciată ca nerelevantă împrejurarea că persoanele vătămate și părțile civile nu l-au cunoscut fizic pe inculpat și nici profesia pe care acesta o avea, de vreme ce activitatea sa infracțională s-a desfășurat on-line, așa încât nu putea fi recunoscut și identificat fizic de acestea.

Neîntemeiată a fost considerată și apărarea apelantului inculpat vizând calitatea de unic moștenitor al bunicii sale și acordul dat de aceasta la folosirea cardului, prin cunoașterea PIN-ului, întrucât, în situația decesului titularului de cont trebuie să existe documente bancare cu privire la acest fapt, cardul bancar încetându-și valabilitatea tocmai prin caracterul personal al acestuia, fiind creat numai pentru persoana căreia i-a fost destinat. Or, în lipsa acelor documente cu privire la situația decesului titularului și folosirea cardului, prin cunoașterea elementului de siguranță de către apelantul inculpat, s-a creat o aparență de folosire de către titular, care nu era reală.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de apel a considerat că, în mod corect, a fost stabilită vinovăția inculpatului A. pentru toate infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, fiind realizat conținutul constitutiv al acestora, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv, în concurs real. Ca urmare, s-a apreciat că apărările formulate de inculpat cu privire la lipsa unor elemente din conținutul constitutiv al infracțiunilor, la înțelesul sintagmei "fără drept" și la celelalte aspecte invocate nu au o justificare în planul modului de concepere a activității infracționale sub forma de participație a complicității, datele nereale introduse în sistemul informatic conducând la constatarea că, fiind comise on-line, faptele inculpatului se circumscriu categoriei de infracțiuni informatice.

S-a mai reținut că inculpatul A. a comis infracțiunea de acces la un sistem informatic, cum este bancomatul, prin folosirea fără drept a cardului bancar al bunicii sale decedate, iar infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos s-a consumat prin efectuarea de operațiuni financiare cu acest card, în sensul retragerii sumelor depuse în contul respectiv.

În raport cu cele menționate, instanța de apel a considerat neîntemeiate solicitările de achitare pe temeiurile indicate în memoriul cuprinzând motivele de apel și în concluziile scrise depuse la dosar, mijloacele de probă coroborate și evaluate în calea de atac a apelului infirmând apărările formulate de apelantul inculpat A. și conducând la stabilirea vinovăției acestuia pentru săvârșirea tuturor infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Înalta Curte nu a analizat apărările formulate în concluziile scrise de către inculpatul A. cu privire la reducerea cuantumului pedepselor aplicate, legea penală mai favorabilă, considerată ca fiind legea nouă, și schimbarea încadrării juridice, întrucât aceste aspecte nu au fost invocate nici în motivele de apel inițiale și nici cu prilejul dezbaterilor, iar dacă ar fi reținute s-ar încălca limitele efectului devolutiv al apelului statuat de dispozițiile art. 417 alin. (1) C. proc. pen.. În plus, în ceea ce privește solicitarea de schimbare a încadrării juridice, s-a arătat că s-ar încălca și cele statuate prin Decizia nr. 250/2019 a Curții Constituționale referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 500 din 20 iunie 2019.

Instanța de apel nu a dat eficiență nici solicitării de a fi realizată, în temeiul art. 36 alin. (1) din C. pen., contopirea sancțiunilor penale stabilite în cauză cu celelalte pedepse aplicate prin hotărârile de condamnare anterioare, sens în care a făcut trimitere la Decizia nr. 70 din 15 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, pronunțată în dosarul nr. x/2007 și publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 539 din 17 iulie 2008. Astfel, prin decizia menționată, s-a stabilit că instanțele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracțiunea care a făcut obiectul judecății cu pedepse aplicate infracțiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanță. Or, în cauză, această solicitare a fost formulată chiar în apel, cale ordinară de atac exercitată numai de inculpatul A., așa încât s-a apreciat că respectiva decizie este incidentă, chiar dacă se referă la dispozițiile referitoare la contopire din C. pen. anterior, întrucât, în speță, s-a considerat că legea penală mai favorabilă este cea veche. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 70 din 15 octombrie 2007, s-a arătat că "De aceea, câtă vreme examinarea cauzei de către instanța de control judiciar, în cadrul operațiunii de rejudecare, nu poate depăși ceea ce a constituit obiectul judecății anterioare, finalizată prin hotărârea împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, pentru că un atare procedeu ar echivala cu o extindere nejustificată a competenței sale funcționale, înseamnă că nu este posibilă nici efectuarea, de către acea instanță, a contopirii pedepsei stabilite în cauza la care se referă calea de atac cu pedepse aplicate infracțiunilor concurente, pentru care condamnarea este definitivă, decât dacă prima instanță însăși a dispus contopirea sau dacă, fiind legal învestită, a omis să se pronunțe în această privință."

Așa fiind, s-a subliniat că, în condițiile în care apelul a fost exercitat doar de inculpatul A., chiar dacă prima instanță a omis să se pronunțe cu privire la solicitarea expresă a acestuia de a efectua contopirea în condițiile art. 36 alin. (1) C. pen. (1969), dispoziție cu caracter obligatoriu, în raport cu ipoteza expusă în considerentele deciziei mai sus arătate, instanța de control judiciar nu poate efectua respectiva operațiune de contopire, întrucât ar încălca principiul neagravării situației în propriul apel, reglementat de art. 418 din C. proc. pen., atâta timp cât există posibilitatea aplicării, după contopirea pedepselor, a unui spor care ar atrage majorarea pedepsei rezultante în calea de atac promovată de inculpat.

Pe de altă parte, s-a arătat că nu se impune desființarea sentinței pronunțate de primă instanță cu trimitere spre rejudecare, întrucât ipoteza omisiunii pronunțării pe o cerere formulată în fața primei instanțe nu se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.. În plus, neefectuarea de către prima instanță a contopirii pedepselor, astfel cum a solicitat inculpatul, nu se regăsește nici printre cazurile de nulitate absolută, care sunt reglementate expres în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. a) - f) C. proc. pen.

Neîntemeiate au fost apreciate și criticile formulate cu privire la faptul că prima instanță ar fi încălcat dispozițiile art. 374 alin. (1), (2), (4) și 5 C. proc. pen. și art. 380 alin. (1) și (2) din același cod, precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, raportându-se la aspectele ce rezultă din actele dosarului, instanța de apel a apreciat ca nesusținute afirmațiile apelantului inculpat A. cu privire la faptul că instanța de fond ar fi încălcat dispozițiile art. 374 alin. (1), (2), (4) și 5 C. proc. pen., reținând, în acest sens, pe de o parte, poziția procesuală a inculpatului pe parcursul cercetării judecătorești, așa cum rezultă din mențiunile efectuate în încheierile de ședință, iar, pe de altă parte, că, la momentul exprimării consimțământului de a da declarație, acestuia i-au fost respectate garanțiile procesuale, prin aducerea la cunoștință a drepturilor și obligațiilor prevăzute de dispozițiile legale menționate, cu care inculpatul a fost de acord prin citirea și semnarea declarației. Mai mult, în debutul declarației, inculpatul A. a menționat expres și fără dubiu că știe pentru ce a fost trimis în judecată și nu recunoaște comiterea faptelor reținute în sarcina sa prin actul de sesizare, că nu a comis niciuna din faptele de care este acuzat, menținând depozițiile date în fața organelor de urmărire penală, după care a făcut precizări punctuale, aceste aspecte infirmând susținerile sale referitoare la necunoașterea învinuirilor și neexplicarea dreptului de a nu face nicio declarație și consecințele acestuia, așa încât s-a apreciat că rezultă fără putință de tăgadă că acuzatului i-au fost respectate toate drepturile procesuale prevăzute de art. 374 alin. (1) și (2) din C. proc. pen.

S-a mai arătat că, față de poziția expresă a inculpatului A. de nerecunoaștere a faptelor reținute în sarcina sa prin actul de sesizare, de negare a comiterii faptelor de care este acuzat, devine inoperantă procedura statuată în dispozițiile art. 374 alin. (4) C. proc. pen., neavând nicio relevanță dacă i s-au adus sau nu la cunoștință prevederile menționate ce reglementează procedura simplificată în caz de recunoaștere a acuzațiilor.

Neîntemeiată a fost apreciată și critica referitoare la încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 374 alin. (5) din C. proc. pen., întrucât, așa cum rezultă din încheierea de dezbateri din 21 noiembrie 2018, președintele completului a pus în discuție și s-a pronunțat asupra tuturor cererilor formulate de inculpat. Împrejurarea că cererea de probatorii a fost respinsă motivat de către președintele de complet evidențiază faptul că acesta a examinat solicitările și a considerat că nu se impun a fi administrate, ceea ce nu poate echivala cu nerespectarea dreptului la apărare.

Argumente similare au fost invocate și în ceea ce privește critica vizând presupusa încălcare a dispozițiilor art. 374 alin. (9) din C. proc. pen., cu prilejul respingerii probei solicitate de efectuare a unei adrese la parchet cu privire la stadiul denunțului, în vederea eventualei aplicări a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, întrucât aceasta a fost pusă în discuția părților, iar în cuprinsul încheierii de dezbateri de la 21 noiembrie 2018 au fost consemnate poziția reprezentantului Ministerului Public și soluția pronunțată de complet pe respectiva cerere.

Instanța de apel a considerat neîntemeiată și critica vizând nesocotirea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 380 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., reținând, contrar apărării, că toate prevederile legale ce reglementează procedura de audiere a persoanelor vătămate și a părților civile au fost respectate, inculpatul punând personal întrebări unora dintre acestea, iar apărătorul său a semnat declarațiile atașate la dosar.

În aceste condiții, s-a apreciat că, în cauză, au fost respectate toate dispozițiile legale incidente și s-a asigurat, în mod efectiv, inculpatului exercitarea dreptului la apărare, așa cum impun și prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

De asemenea, s-a arătat că poziția de renunțare, în apel, a unor părți civile la pretențiile civile formulate nu poate conduce la aplicarea măsurii confiscării sumelor de bani, întrucât s-ar încălca efectul apelului cu privire la neagravarea situației în propriul apel.

Concluzionând, instanța de apel a considerat legală și temeinică soluția pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și ca nefondate criticile formulate de inculpat.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., personal, invocând motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 din C. proc. pen. și precizând că acesta vizează atât latura penală, cât și latura civilă a cauzei.

Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a învederat că a fost condamnat pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală. Astfel, în ceea ce privește acuzația circumscrisă complicității la infracțiunea de fals informatic în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 48 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), a arătat că nu s-a probat faptul că sigla companiei AA. ar fi fost folosită fără drept ori că aceasta ar fi fost înregistrată și protejată de legea drepturilor de autor și nu s-a precizat în concret în ce a constat ajutorul dat autorilor pentru folosirea respectivei sigle. Referitor la complicitatea la infracțiunea de fraudă informatică, prevăzută de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 49 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), reținându-se că "și-a dat ajutorul în privința conceperii anunțurilor de pe internet, de oferire a unor locuri de muncă în numele unor companii din străinătate" și că "a oferit consultanță juridică în scopuri nelegale", a precizat, pe de o parte, că, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, consultanța juridică reprezintă una dintre activitățile pe care le pot desfășura avocații, iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că ar fi avut cunoștință de împrejurarea că respectivele anunțuri nu erau reale. În legătură cu acuzațiile circumscrie infracțiunilor de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 42 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), și de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (1969), a arătat că a avut împuternicire să folosească contul bunicii sale, chiar aceasta dându-i, în timpul vieții, cardul atașat, subliniind că, prin utilizarea acestuia, nu s-a produs niciun prejudiciu băncii ori titularului contului.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., a arătat că pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare este în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât, deși a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) C. pen., instanța a omis să efectueze contopirea pedepselor aplicate în cauză cu cele stabilite pentru două fapte concurente, care au fost deja executate, respectiv de 4 ani închisoare aplicată prin Decizia penală nr. 104/A din 18 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2012, și de 6 luni închisoare dispusă de aceeași instanță prin Decizia penală nr. 52/A din 10 februarie 2016 dată în dosarul nr. x/2014. În aceste condiții, a apreciat incidente dispozițiile Deciziei nr. 70 din 15 octombrie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că "nu se poate realiza contopirea în calea de atac decât dacă prima instanță însăși a dispus contopirea sau dacă, fiind legal învestită, a omis să se pronunțe în această privință", situație care se regăsește și în speță.

Ca urmare, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casație, desființarea deciziei penale atacate și, în principal, achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., iar, în subsidiar, contopirea pedepsei rezultante stabilite în cauză cu celelalte pedepse aplicate pentru infracțiuni concurente, care au fost deja executate.

În al doilea subsidiar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a solicitata admiterea recursului în casație, desființarea deciziei penale atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a efectua contopirea pedepselor în apel.

Totodată, în temeiul art. 441 alin. (1) C. proc. pen., a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate, arătând că se află în executarea unei pedepse de 3 ani închisoare concurentă cu o pedeapsă de 4 ani închisoare care a fost deja executată.

Prin încheierea din camera de consiliu din 10 septembrie 2020, Înalta Curte, apreciind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen. în ceea ce privește criticile circumscrise celor două cazuri de casare invocate reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen., în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 19/A din 22 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, cauza fiind trimisă, în vederea judecării recursului în casație, Completului nr. 4 și fixându-se termen de judecată în ședință publică la data de 8 octombrie 2020.

Totodată, în baza art. 441 din C. proc. pen., a fost respinsă cererea recurentului de suspendare a executării hotărârii atacate, având în vedere că motivele invocate nu sunt relevante pentru admiterea acesteia și că nu au fost identificate, din oficiu, aspecte care să justifice o asemenea măsură procesuală.

La termenul de judecată din 8 octombrie 2020, în temeiul art. 356 alin. (3) C. proc. pen., a fost apreciată întemeiată cererea formulată de recurentul inculpat A. de amânare a judecării cauzei pentru angajarea unui avocat și pregătirea apărării, fixându-se un nou termen la 19 noiembrie 2020.

La data de 17 noiembrie 2020, recurentul inculpat A. a transmis, prin e-mail, la dosar, o cerere de retragere a recursului în casație, semnată olograf, învederând că, ulterior pronunțării hotărârii atacate, a fost efectuată, pe cale separată, contopirea cu pedeapsa executată anterior și a fost liberat condiționat după aproximativ 2 luni de detenție, motiv pentru care nu mai consideră oportună continuarea procedurilor judiciare în cauză. Recurentul a precizat, totodată, că își asumă în deplină cunoștință de cauză efectele cererii de retragere a recursului în casație semnate olograf și transmise în format electronic.

Potrivit art. 436 alin. (3) din C. proc. pen., până la închiderea dezbaterilor la instanța de recurs, părțile, personal sau prin mandatar special, precum și procurorul își pot retrage recursul în casație formulat, declarația putând fi făcută fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de control judiciar competentă.

În cauză, manifestarea de voință în acest sens a fost exprimată de către recurentul inculpat A., personal, printr-un înscris sub semnătură privată, până la încheierea dezbaterilor, astfel încât, fiind respectate dispozițiile art. 436 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va lua act de retragerea recursului în casație formulat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 19/A din 22 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019, situație în care nu va mai proceda la analizarea motivelor de recurs circumscrise cazurilor de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 din C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., față de culpa sa procesuală, recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, în sumă de 627 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea recursului în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 19/A din 22 ianuarie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.

GGC - MM