ÎCCJ, Secția penală

Decizie nr. 233/RC/2016

Asupra recursului în casație de față,

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 213 din 23 aprilie 2014 a Tribunalului Gorj, pronunțată în Dosarul nr. x/62/2012, între altele, s-a schimbat calificarea juridică a faptelor pentru care inculpatul A., a fost trimis în judecată, din art. 7 alin. (1), (2), (3) raportat la art. 2 lit. b) pct. 14 și 18 din Legea nr. 39/2003, art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și 5 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. (1969), toate cu aplicarea art. 33, 34 C. pen. (1969), în art. 367 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. (infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat); art. 48 C. pen. rap. la art. 249 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. (infracțiunea de fraudă informatică); art. 48 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. (infracțiunea de înșelăciune) și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen. (infracțiunea de spălare a banilor), totul cu aplicarea art. 33, 34 C. pen. (1969).

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică dată faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. din art. 367 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 48 C. pen. raportat la art. 249 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 48 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 33, 34 C. pen. (1969), în art. 367 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., art. 48 C. pen. rap. la art. 249 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen., totul cu aplicarea art. 33, 34 C. pen. (1969).

În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002.

În baza art. 367 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 1 an închisoare.

În baza art. 48 C. pen. raportat la art. 249 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la 2 ani închisoare.

În baza art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 33 lit. a) și b) C. pen. (1969) combinat cu art. 34 lit. b) C. pen. (1969), s-au contopit pedepsele principale stabilite în sarcina inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

În baza art. 81 C. pen. (1969), s-a suspendat condiționat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. privitoare la revocarea suspendării condiționate și s-a revocat măsura preventivă a controlului judiciar.

S-a respins acțiunea civilă promovată în procesul penal de persoana vătămată B., s-au menținut măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal, s-au confiscat de la bunurile ridicate cu ocazia perchezițiilor domiciliare și corporale ce constituie corpuri delicte în prezenta cauză, s-au anulat înscrisurile falsificate și a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că, la data de 14 februarie 2008 inculpatul C. a transferat în contul bancar deținut de inculpatul A. la SC D. SA suma de 9.235 dolari SUA, retrasă de inculpatul A. chiar a doua zi, la data de 15 februarie 2008. Din declarația inculpatului C. a rezultat că acești bani au fost obținuți din licitații frauduloase pe Internet și au fost transferați la cererea inculpatului E. Pe de altă parte, inculpatul A. a confirmat în declarațiile sale că sumele de bani au fost primite la solicitarea inculpatului E.

La data de 17 februarie 2008 inculpatul C., aflat în Fort Myers, SUA i-a expediat inculpatului E. suma de 2.800 dolari, prin intermediul Western Union, pe care acesta din urmă a ridicat-o în România. Banii au fost ridicați de inculpatul E. la data de 18 februarie 2008.

La data de 21 februarie 2008 inculpatul C. a transferat în contul bancar deținut de inculpatul A. la SC D. SA suma de 9.385 dolari SUA Din declarația inculpatului C. a rezultat că acești bani au fost obținuți din licitații frauduloase pe Internet și au fost transferați la cererea inculpatului E. Pe de altă parte, inculpatul A. a confirmat în declarațiile sale că sumele de bani au fost primite la solicitarea inculpatului E.

De asemenea s-a reținut că, de la F., la datele de 1 și 8 februarie 2008, respectiv 28 februarie 2008, inculpatul A. a primit în conturile bancare deținute la SC I. SA și SC D. SA sumele de 9.450 dolari SUA, 9.450 dolari SUA și 9.200 dolari SUA Inculpatul A. a confirmat în declarațiile sale că sumele de bani au fost primite la solicitarea inculpatului E., căruia i-au fost predați banii.

Prin folosirea pașaportului, ce a fost falsificat prin modificarea numelui deținătorului de pașaport, la datele de 20, 23, 28 și 29 mai 2008 au fost expediate din SUA mai multe sume de bani, în total 17.400 dolari, care au fost ridicați în România de către inculpatul A. și martorul G. Astfel cum rezultă din coroborarea declarațiilor celor două persoane ridicarea acestor sume de bani s-a făcut la solicitarea directă și în beneficiul inculpatului E., căruia de altfel i-au fost încredințați banii. Instigarea martorului în vederea ridicării sumelor de bani s-a făcut de către inculpatul A.

Totodată, în luna iunie 2008, la datele de 7, 12, 14, 17 și 18, inculpatul A. a ridicat mai multe sume de câte 2.900 dolari SUA fiecare (în total 23.200 dolari), expediate din SUA în România. Pentru expedierea acestor transferuri a fost folosit pașaportul, ce a fost falsificat prin modificarea numelui deținătorului de pașaport, în sensul că la acest transferuri au apărut expeditori diferiți, în condițiile în care seria și numărul actului de identitate au fost aceleași. Astfel cum rezultă din declarația acestui inculpat, sumele de bani au fost predate inculpatului E.

De asemenea, la datele de 12 și 14 iunie 2008 inculpatul A. a ridicat sumele de câte 2.900 dolari SUA (în total 5.800 dolari), expediate din SUA în România. Pentru expedierea acestor transferuri a fost folosit pașaportul, ce a fost falsificat prin modificarea numelui deținătorului de pașaport, în sensul că la acest transferuri au apărut expeditori diferiți în raport cu alte expedieri la care a fost folosit același pașport, în condițiile în care seria și numărul actului de identitate au fost aceleași.

De asemenea, în cursul lunii iulie 2008, inculpatul A. a ridicat sumele de câte 2.900 dolari SUA (în total 5.800 dolari), expediate din SUA în România.

S-a mai reținut că, la rândul său, inculpat A., a racolat și coordonat pe martorul G., iar, printre persoanele pe care inculpatul H. le-a menționat în înscrisurile ridicate cu ocazia percheziției era și inculpatul A. care a primit un transfer de 2.900 dolari de la Ion Surdu la data de 20 mai.

Din probele administrate în cursul urmăririi penale și cercetării judecătorești a rezultat că activitatea infracțională a inculpatului A. s-a desfășurat în anul 2008, în perioadele februarie, respectiv mai-iulie și a constat în intermedierea transferării sumelor de bani rezultate din infracțiunile de fraudă informatică din SUA în România. În esență, inculpatul a primit în conturile bancare deschise la SC I. SA și SC D. SA suma totală de 46.720 dolari SUA, iar prin serviciile de transfer de bani a primit în total aproximativ 83.000 dolari SUA (fila 215, vol. II Dosar urmărire penală nr. x/D/P/2011). De asemenea, inculpatul A. l-a determinat pe martorul G. să primească sume de bani transferate prin Western Union din SUA, sprijinindu-l pe martor în această activitate prin furnizarea datelor transferului prin mesaj text pe telefonul mobil.

Prima instanță a apreciat că faptele astfel săvârșite de inculpatul A. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de:

- complicitate la fraudă informatică, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) (încadrare conform legii penale vechi), respectiv de art. 48 C. pen. rap. la art. 249 C. pen. (încadrare conform legii penale noi);

- constituire a unui grup infracțional organizat (în modalitatea aderării), prevăzută de art. 7 alin. (1), (2), (3) rap. la art. 2 lit. b) pct. 14 și 18 din Legea nr. 39/2003 (încadrare conform legii penale vechi), respectiv de art. 367 alin. (1) C. pen. (încadrare conform legii penale noi).

Nu a putut fi reținută apărarea inculpatului în sensul că a comis faptele fără vinovăție, întrucât cunoașterea caracterului ilicit al sumelor de bani primite era o consecință normală a cuantumului foarte mare al sumelor primite, al intervalului mare de timp în care s-au făcut aceste intermedieri, al cerinței de a identifica și alte persoane care să primească sume de bani. De altfel, inculpatul a invocat inducerea în eroare prin împrejurarea că s-a aflat într-o relație de prietenie anterioară cu inculpatul E., însă aceasta nu înlătură faptul că, deși nu a urmărit în mod necesar obținerea unui rezultat ilicit prin faptele sale, inculpatul A. a acceptat cu indiferență un asemenea rezultat. Or, prin faptul de a intermedia în mod repetat, constant, transferul produsului infracțional din SUA în România, inculpatul A. a acordat sprijin autorilor infracțiunilor de fraudă informatică.

Pe de altă parte, s-a apreciat că nu se confirmă prin probe acuzațiile în sensul că inculpatul A. ar fi determinat pe J., K., L., M., N., O., P., R. și S. Din înscrisurile aflate în dosarul de urmărire penală rezultă că aceste persoane au fost beneficiarele unor sume de bani transferate prin serviciile de transfer de bani, însă în cursul urmăririi penale nu au fost identificate și ascultate pentru a oferi explicații în legătură cu proveniența și destinația acestor sume de bani. Fiind citați în calitate de martori și ascultați în cursul cercetării judecătorești J., L., M., N., O., P., R. și S. au negat orice legătură cu inculpatul A., oferind diferite explicații în legătură cu transferurile operate, explicații ce nu sunt contrazise de alte probe ale prezentei cauze.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, între alții, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Gorj și inculpatul A.

În apelul parchetului s-a susținut, între altele, că, în mod greșit, inculpatul A. a fost achitat pentru infracțiunea de spălare de bani, deși acesta a dobândit bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni.

Inculpatul A. a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței penale și pronunțarea unei hotărâri de achitare, ridicarea măsurii sechestrului asigurător și respingerea acțiunii civile, arătând că acuzația privind racolarea și coordonarea altor persoane în scopul comiterii infracțiunii de fraudă informatică nu subzistă, întrucât martorii audiați nemijlocit în instanță au declarat că nu îl cunosc pe inculpat, iar, referitor la activitatea privind ridicarea sumelor de bani expediate din SUA, probele administrate au demonstrat că nu cunoștea proveniența ilicită a sumelor de bani, fiind indus în eroare de inculpatul E., care i-a creat impresia că a lucrat în SUA și a câștigat acele sume de bani în mod licit, inculpatul E. relatându-i că nu poate ridica personal acele sume de bani pentru că a depășit un plafon maxim pentru care este necesar să plătească taxe bancare, comisioane foarte mari. S-a mai susținut că nu a urmărit un folos material propriu prin ridicarea acelor sume de bani, pe care le-a predat în integralitate inculpatului E.

Referitor la expertizele informatice asupra telefonului mobil s-a susținut că acestea nu constituie probe de vinovăție, existența în memoria telefonului a unor contacte telefonice aparținând altor persoane fiind justificată de împrejurarea că aceștia sunt colegi de facultate.

Referitor la infracțiunea de spălare de bani s-a susținut că inculpatul nu a întreprins acțiuni de ascundere a provenienței banilor, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, nefiind dovedit faptul că inculpatul a beneficiat de sume de bani ca urmare a retragerii de numerar, iar, în ce privește infracțiunea de grup infracțional organizat s-a arătat că nu îi cunoaște pe ceilalți membrii ai grupării și nu a aderat, nu a sprijinit în niciun mod această grupare infracțională, despre care nu a cunoscut că există.

De asemenea, a fost invocată nulitatea actelor de urmărire penală întocmite de lucrători de poliție judiciară care nu dețin numirea legală pentru efectuarea actelor de poliție judiciară în cauze Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism conform procedurii prevăzute de Legea nr. 508/2004.

Au fost invocate critici sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 5 C. pen. susținându-se că la aplicarea legii penale mai favorabile, instanța trebuia să aibă în vedere legea în ansamblul său și nu pe instituții autonome, solicitând să se constate ca lege penală mai favorabilă în speță, legea veche.

Prin Decizia penală nr. 1013 din 7 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, între altele, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Serviciul Teritorial Craiova și inculpatul Busuioc A. împotriva sentinței penale nr. 213 din 23 aprilie 2014, pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. x/95/2011, a fost desființată, în parte, hotărârea atacată în ce privește latura penală cu privire la acest inculpat, și, în rejudecare, a fost descontopită pedeapsa rezultantă în pedepsele componente pe care le-a repus în individualitatea lor și au fost înlăturate mențiunile din hotărârea apelată referitor la schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost condamnat inculpatul.

În baza art. 386 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. din infracțiunile prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) (1969) și alin. (5) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.

A fost menținută dispoziția din hotărârea apelată privind achitarea inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 7 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 39/2003, cu aplic art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. (1969), art. 76 lit. c C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. (1969), art. 76 lit. c C. pen. (1969) și art. 5 C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), au fost contopite pedepsele de mai sus, inculpatul A. urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, iar, în baza art. 71 C. pen. (1969) au fost interzise inculpatului, pe durata executării pedepsei principale exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1969).

Au fost menținute dispozițiile din hotărârea apelată privind aplicarea dispozițiilor art. 81, art. 83 C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare prevăzut de art. 82 C. pen. (1969), de 4 ani, iar, în baza art. 71 alin. (5) C. pen. a fost suspendată pedeapsa accesorie pe durata suspendării executării pedepsei principale.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a apreciat că

susținerile inculpatului A. referitoare la lipsa vinovăției în ce privește infracțiunea de complicitate la fraudă informatică, sunt neîntemeiate. Astfel, s-a reținut că, în declarația dată în apel, inculpatul A. a susținut că a fost indus în eroare de inculpatul E., care i-a solicitat să ridice de la unitățile de transfer monetar anumite sume de bani, spunându-i că el nu poate ridica acele sume de bani, întrucât ar fi depășit un plafon maxim și trebuia să achite comisioane foarte mari. Aceste aspecte referitoare la existența unor eventuale comisioane bancare suplimentare în situația depășirii unui anumit plafon erau ușor verificate din partea inculpatului A., cu atât mai mult cu cât activitatea s-a întins pe o durată mare de timp, aproximativ 10 luni.

În plus, s-a constatat că această apărare nu a fost una constantă pe parcursul procesului penal și nu este confirmată de inculpatul E. (fila 308 vol. III instanța de apel) și nici de alte probe administrate.

Curtea a constatat că, spre deosebire de declarația din apel, în declarația dată la urmărirea penală, inculpatul A. a relatat că motivul pentru care a acceptat să efectueze transferurile de monetar l-a constituit faptul că a împrumutat de la inculpatul E. o sumă de bani pentru achiziția unui autoturism „(…) am apelat la E., care știam că lucrase în America (…) mi-a spus că mă poate ajuta, cu o condiție, să-i dau cartea mea de identitate în original și în copie, urmând ca eu să scot niște bani trimiși din America (…).” E. îmi dădea pe o hârtiuță codul, suma și statul american de unde veneau banii, eu folosind banii pe care îi scoteau pentru nevoi personale” (declarația dată de inculpat la urmărirea penală în prezența apărătorului la 11 decembrie 2012).

Totodată, s-a observat că inculpatul A. nu a făcut referire în această declarație la împrejurarea că inculpatul E. l-ar fi indus în eroare, nu a făcut nicio referire la eventuale taxe bancare, ci dimpotrivă, a recunoscut că a acceptat să intermedieze transferurile monetare pentru inculpatul E. pentru ca acesta să îi acorde un împrumut pentru achiziționarea unui autoturism, astfel încât, s-a constatat că declarațiile sale, din diferite faze procesuale, sunt oscilante și contradictorii și nu se coroborează cu celelalte probe administrate.

Astfel, probatoriul administrat pe tot parcursul procesului penal a demonstrat că inculpatul A. nu s-a limitat doar la primirea sumelor de bani expediate din SUA, contra unor avantaje materiale, ci la rândul său a racolat alte persoane pentru a proceda în aceeași manieră și pe care le recompensa pentru aceste servicii, elocventă în acest sens fiind depoziția martorului G., audiat la urmărirea penală și instanța de fond „mi-a spus să-i dau CNP-ul meu și seria actului de identitate ca să i le comunice celui care punea banii pentru expediere (…). Am ridicat banii de la ghișee diferite (…) îi dădeam banii integral lui Daniel și îmi dădea tot atunci sau a doua ori a treia zi, 100 de dolari” (vol. 31 fila 37, instanța de fond).

Împrejurarea că inculpatul A. a formulat plângere penală împotriva inculpatului G. pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă a fost apreciat de instanța de control judiciar ca fiind lipsită de relevanță, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că martorul a comis mărturie mincinoasă, iar depoziția acestui martor se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, neexistând argumente valabile pentru a fi înlăturată depoziția acestui martor din contextul probator.

Curtea a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut că, prin intermedierea repetată a acestor transferuri de bani și racolarea altor persoane, respectiv a martorului G., inculpatul A. a acordat sprijin autorilor infracțiunilor de fraudă informatică în continuare activității, inculpatul acceptând să adere la grupul infracțional organizat special constituit pentru comiterea infracțiunii de fraudă informatică.

Criticile inculpatului în sensul că nu a racolat persoane despre care se face vorbire în actul de sesizare a instanței, respectiv pe inculpații J., K., L., M., N., O., P., R. și S. au fost deja avute în vedere de prima instanță, aceste acte materiale nefiind reținute în sarcina inculpatului, pentru argumentele expuse în hotărârea apelată, însușite și de instanța de apel, hotărârea nefiind criticată cu privire la aceste aspecte nici în apelul parchetului.

În ceea ce privește criticile formulate de parchet cu privire la soluția de achitare a inculpatului pentru infracțiunea de spălare de bani sunt neîntemeiate având în vedere că nici chiar în actul de sesizare a instanței nu rezultă și nici din probele administrate nu confirmă activități desfășurate de inculpat, de modificări sau transfer de bunuri, valori în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestor bunuri, ascunderii sau disimulării adevăratei naturi a provenienței bunurilor și nici acte de dobândire, deținere, folosire de bunuri, cunoscând că acestea provin din infracțiuni, motiv pentru care soluția de achitare dispusă de prima instanță este corectă, urmând a fi menținută și de instanța de apel.

Referitor la infracțiunea de grup infracțional organizat, Curtea a apreciat criticile formulate de inculpat ca neîntemeiate având în vedere că este lipsit de importanță că inculpatul nu i-ar fi cunoscut pe toți membrii grupării infracționale, esențial este că a perceput că activitatea desfășurată, respectiv aceea de racolare a altor persoane și intermediere a transferurilor de monetar din SUA către alte persoane, face parte dintr-o activitate infracțională ce implică participarea mai multor persoane și a acceptat rolul său propriu în cadrul grupării infracționale și împrejurarea ca această activitate să se desfășoare sub coordonarea și autoritatea altei persoane, respectiv a inculpatului E.

Deși inculpatul A. nu a recunoscut legături infracționale cu alți membrii ai grupării, Curtea a apreciat că această împrejurare este dovedită cu probele administrate, elocvente fiind perchezițiile informatice asupra telefonului mobil al inculpatului din care rezultă că în memoria cartelei SIM au fost identificate contacte telefonice aparținând inculpatului E., dar și a inculpatului T. și a soției martorului G., iar din înscrisurile aflate la dosarul de urmărire penală rezultă că la data de 15 februarie 2008, inculpatul A. a retras din București suma de 9.235 dolari SUA transmisă prin sistem bancar de către inculpatul C., fiind infirmată astfel susținerea inculpatului A. din apel, în sensul că nu îl cunoaște pe acest inculpat (fila 310 vol. III instanța de apel).

De asemenea, față de durata mare în timp a activității infracționale desfășurate, caracterul de repetabilitate, s-a apreciat că nu se poate susține că aceasta a fost spontană, sporadică, ci dimpotrivă, probele administrate, inclusiv formularele de transfer monetar dovedesc faptul că inculpatul devenise o persoană de încredere a inculpatului E., acceptând să preia o parte a segmentului infracțional al activității infracționale, acceptând să identifice persoane care să desfășoare aceeași activitate, cooptându-l astfel în activitatea infracțională pe martorul G., situație confirmată de martor care a relatat că sumele de bani i le preda lui A. și tot acesta îl recompensa cu 100 de dolari, pentru această activitate.

Celelalte critici referitoare la nulitatea actelor de urmărire penală pe motiv că au fost efectuate de lucrători de poliție judiciară care nu dețin numire legală în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 508/2004 s-a apreciat că nu se impune a mai fi analizate, întrucât nu au fost invocate în termen legal nici la urmărirea penală și nici la instanța de fond, conform dispozițiilor art. 282 C. proc. pen. raportat la art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 255/2013. Cu toate acestea, analizând și pe fond aceste critici instanța de control judiciar a constatat că sunt neîntemeiate, în condițiile în care la dosar există rezoluțiile de delegare a lucrătorilor de poliție, conform dispozițiilor Legii nr. 508/2004 (filele 1-28 Dosar urmărire penală nr. x/D/P/2011, vol. I).

În ce privește aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., criticile formulate de parchet și inculpat au fost apreciate de Curte ca fiind întemeiate, întrucât prima instanță a realizat o combinare nepermisă a dispozițiilor legale din legi penale succesive, astfel încât, analizând cele două legi penale succesive în ansamblu, cu respectarea Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014, s-a constatat că legea penală mai favorabilă o constituie legea veche, raportat la modalitatea de executare a pedepsei, în condițiile în care instanța de control judiciar s-a orientat, la fel ca prima instanță, la suspendarea condiționată simplă a executării pedepsei, modalitate de executare care nu mai este prevăzută de legislația actuală.

Împotriva hotărârii instanței de apel, la data de 28 octombrie 2015, a fost formulată cererea de recurs în casație de către inculpatul A., prin avocat U.

În cuprinsul cererii de recurs formulată de inculpatul A., prin prisma cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a susținut că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, legea penală specială fiind abrogată, iar, prin motivul de recurs reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. s-a precizat că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege întrucât, pe de o parte, instanța a apreciat, în mod greșit, criteriile de alegere a legii penale mai favorabile, iar, pe de altă parte, nu s-a făcut aplicarea art. 76 alin. (1) C. pen. (1969), în condițiile în care au fost reținute circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. (1969).

În raport de cele expuse pe larg în cuprinsul motivelor de recurs în casație, s-a solicitat, admiterea recursului în casație.

Prin Încheierea nr. x/RC pronunțată la data de 07 aprilie 2016 în Dosarul nr. x/95/2011, apreciind că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., doar pentru motivele circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen. (numai cele referitoare la neaplicarea art. 76 alin. (1) C. pen. (1969), Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs

în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1013 din 07 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/95/2011 și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent aceasta fiind înregistrată pe rolul instanței supreme sub nr.

x/1/2016

.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurentul și-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând că, în mod greșit, a fost condamnat de către instanțele inferioare pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, legea penală specială fiind abrogată.

Înalta Curte reține că, în esență, cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel.

Totodată, Înalta Curte notează că, potrivit Deciziei nr. 12 din 02 iunie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, acțiunile care reprezintă elementul material al laturii obiective a infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzut de art. 367 C. pen., respectiv inițierea, constituirea, aderarea sau sprijinirea, sunt identice cu acțiunile care constituiau elementul material al infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 39/2003 și art. 323 C. pen. anterior.

În condițiile actualei reglementări, care a mărit în mod evident sfera de aplicare a normei de incriminare, distincția dintre art. 7 din Legea nr. 39/2003 și acestea fiind dată chiar de elementele la care legiuitorul a înțeles să renunțe prin modificările operate în definiția noțiunii de grup infracțional organizat, rezultă că noua dispoziție a art. 367 C. pen. a preluat atât prevederile art. 7 (aspect necontroversat în practică), cât și pe cele ale art. 323 C. pen. anterior și ale art. 8 din Legea nr. 39/2003, faptele prevăzute de aceste texte de lege nefiind dezincriminate.

Astfel, în mod corect curtea de apel a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 39/2003, această infracțiune nefiind dezincriminată.

Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs în casație invocat de către inculpat, prin care arată că la stabilirea cuantumului pedepselor

nu s-a făcut aplicarea art. 76 alin. (1) C. pen. (1969), în condițiile în care au fost reținute circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. (1969), Înalta Curte constată că este nefondat.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în cazul în care ”s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, cazul fiind incident în situația în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita individualizare.

Astfel, prin ”pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică și de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

În speță, inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de: constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 39/2003, pedepsită cu închisoarea de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, respectiv fraudă informatică, în forma complicității, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 49 din Legea nr. 161/2003, pedepsită cu închisoarea de la 3 la 12 ani.

Ca atare, pedepsele aplicate inculpatului A. pentru infracțiunile prevăzute de art.

7 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 39/2003

(1 an închisoare), respectiv art.

26 C. pen. (1969) raportat la art. 49 din Legea nr. 161/2003 (2 ani închisoare) se încadrează în limitele prevăzute de dispozițiile legale, de la 5 la 20 de ani, respectiv de la 3 la 12 ani,

inculpatului fiindu-i aplicate pedepse sub limita minimă prevăzută de lege, ca urmare a reținerii dispozițiilor art.

74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. (1969) și art. 76 lit. c) C. pen. (1969).

Totodată, în ceea ce privește critica apărării privind cuantumul în care au fost reduse pedepsele sub minimul special prevăzut de lege, Înalta Curte constată că, în realitate, inculpatul critică hotărârea atacată sub aspectul netemeiniciei pedepselor aplicate, considerate prea mari, în raport cu circumstanțele reale de comitere a faptelor și datele sale personale, situație exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului în casație, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constatând că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1013 din 07 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/95/2011.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul - inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 260 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1013 din 07 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/95/2011.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 260 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 16 iunie 2016.