ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 637/2020

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. (CNCF CFR SA) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova, anularea Deciziei de impunere nr. x/01.01.2015 și Deciziei de soluționare a contestației nr. 291/24.06.2015 emise de Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova, referitoare la obligațiile de plată accesorii întocmite de Serviciul Inspecție Fiscală din cadrul Serviciului Public de Finanțe Locale Prahova.

Prin încheierea de ședință din 15 februarie 2016, Curtea a aplicat sancțiunea decăderii reclamantei din proba cu expertiza de specialitate în contabilitate-fiscalitate.

Prin sentința civilă nr. 101 din 15 aprilie 2016, Curtea de Apel Ploiești a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri și împotriva încheierii de ședință din 15 februarie 2016 ale Curții de Apel Ploiești, a formulat recurs reclamanta CNCF CFR S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

3.1. Prin Decizia nr. 1202 din 6 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul recurentei-reclamante Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A., a casat sentința civilă nr. 101 din 15 aprilie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

A admis acțiunea precizată formulată de reclamantă, a anulat Decizia de impunere nr. x/01.01.2015 și Decizia de soluționare a contestației nr. 291/24.06.2015 emise de Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova.

A respins recursul formulat de recurenta-reclamantă CNCF CFR S.A. împotriva încheierii de ședință din 15 februarie 2016, ca nefundat.

3.2. Pentru a admite recursul reclamante, Înalta Curte a reținut că instanța de fond a apreciat în mod greșit că este justificată aplicarea cotei de impozitare de 30% în temeiul dispozițiilor art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în considerarea faptului că activele fixe corporale aparținând societății reclamante s-a realizat cu nerespectarea art. 123 alin. (2) din Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 3055/2009.

Contrar opiniei primei instanțe, Înalta Curte, față de prevederile art. 11-13 din Legea nr. 82/1999 a contabilității, a apreciat că organele fiscale au refuzat fără niciun temei legal să ia în considerare raportul de reevaluare efectuat de reclamantă în luna iunie 2013 și să aplice cota de impozitare prevăzută de art. 253 alin. (2) Codul fiscal.

A reținut că recurenta-reclamantă a prezentat organului fiscal un raport de evaluare întocmit de către un evaluator autorizat, precum și dovada înregistrării în contabilitate a rezultatelor acestor reevaluări, activitate pentru care persoanele care le-au săvârșit își asumă răspunderea. Astfel, serviciul fiscal local nu avea posibilitatea să prezume, invocând diverse împrejurări de fapt, că operațiunea de evaluare sau înregistrarea în contabilitate a activelor nu respectă reglementările contabile. O asemenea concluzie ar fi fost justificată numai în temeiul unui raport de inspecție fiscală sau a constatării unei contravenții în legătură activitatea de conducere a contabilității, efectuată de către organul de control fiscal competent.

De asemenea, pct. 52 și următoarele din Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal, cu referire la art. 253, definesc sintagma "valoarea de inventar a clădirii", însă nu atribuie competențe serviciului fiscal local în verificarea modului de stabilire a acestei valori.

Aplicarea corectă a dispozițiilor art. 253 din Codul fiscal impunea ca recurenta-reclamantă să beneficieze de dispozițiile legale pentru imobilele reevaluate, fără a prezenta relevanță faptul că aceasta ar putea să dețină clădiri care nu au fost reevaluate și care urmează să fie impozitate în condițiile art. 253 alin. (6) Codul fiscal, întrucât fiecare imobil se impozitează individual.

Împotriva Deciziei nr. 1202 din 6 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare intimatul-pârât Serviciul Public de Finanțe Locale Ploiești, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., solicitând anularea deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea recursului formulat de Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A..

A apreciat contestatorul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, având în vedere că intimata CNCF CFR S.A. a efectuat, în data de 12.06.2013, un raport de evaluare, raport care nu respectă prevederile OMFP nr. 3055/2009 pentru a putea fi considerat raport de reevaluare și pentru a produce efecte juridice și contabile necesare pentru a se încadra în cerințele art. 253 alin. (5) Codul fiscal, conform cărora, pentru a beneficia de cota redusă de impozit, o construcție trebuie să fie supusă unei reevaluări conform normelor contabile.

Astfel, raportul de evaluare din 12.06.2013 nu este un raport de reevaluare, pentru că nu respectă dispozițiile pct. 123 alin. (2) din Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 3055/2009.

În lipsa acestei erori materiale, prin care un raport de evaluare a fost asimilat unui raport de reevaluare, instanța ar fi ajuns la concluzia că nicio clădire deținută de Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. nu a fost reevaluată în condițiile legii speciale care reglementează materia reevaluări imobilizărilor corporale.

Mai mult, instanța de recurs nu a ținut cont de tot probatoriul depus la dosar, în sensul că a ignorat faptul că raportul de evaluare, pe care din eroare l-a considerat raport de reevaluare, a fost definitiv stabilit prin decizia civilă nr. 1323/27.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2014.

Reanalizarea întregului probatoriu aflat la dosarul cauzei și raportarea și interpretarea dispozițiilor legale din materie nu poate fi efectuată decât în cadrul contestației în anulare, cu consecința rejudecării.

A mai arătat contestatorul că, în anul 2017, a avut loc o nouă inspecție fiscală la sediul CNCF CFR S.A. în care organele de control au verificat modul de reevaluare și amortizare, stabilindu-se că evaluarea efectuată în anul 2013 nu este conformă cu normele contabile.

Intimata Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca netemeinică și nelegală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este inadmisibilă calea de atac formulată, pentru următoarele considerente.

Contestatorul Serviciul Public de Finanțe Locale Ploiești a invocat art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care reglementează contestația în anulare specială.

Potrivit acestor dispoziții legale,

"Art. 503 - (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când:

(…)."

Eroarea materială ar fi avut ca și consecință aplicarea greșită a legii în cauză, pentru că instanța ar fi ajuns la concluzia că nicio clădire deținută de Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. nu a fost reevaluată în condițiile legii speciale care reglementează materia reevaluări imobilizărilor corporale.

Această eroare se referă la mențiuni greșite referitoare la incidente procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea recurată, elemente pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

Pentru a putea fi întemeiată o contestație în anulare îndreptată împotriva unei decizii pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea materială invocată de o parte să privească greșeli comise prin confundarea unor date materiale esențiale ale cauzei, a unor aspecte formale ale judecății în recurs.

În realitate, contestatorul tinde la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Prin urmare, aspectele invocate de contestator reprezintă critici de legalitate, vizând pretinse erori de judecată, care nu pot fi analizate pe calea contestației în anulare. Dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicare și trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil recurs la recurs.

Pentru aceste considerente, întrucât aspectele deduse judecății prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac nu se circumscriu dispozițiilor art. 503 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de Serviciul Public de Finanțe Locale Ploiești împotriva Deciziei nr. 1202 din 6 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțate în dosarul nr. x/2015, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2020.