ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 936/2020

Ședința publică din data de 18 februarie 2020

Deliberând asupra prezentei cereri de revizuire, din examinarea actelor dosarului, reține următoarele:

Prin Decizia nr. 1202 din 6 martie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate "CFR" SA - SR CF București împotriva sentinței nr. 101 din 15 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2015 și, în rejudecare, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. - SR CF București în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova, a anulat decizia de impunere nr. x/01.01.2015 și decizia de soluționare a contestației nr. 291/24.06.2015 emise de Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova.

Totodată, a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională de Căi Ferate "CFR" S.A. - SR CF București împotriva încheierii din 15 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii Serviciul Public de Finanțe Locale Ploiești a formulat cerere de revizuire, invocând motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât Decizia nr. 1202 din 6 martie 2019 încalcă principiul autorității de lucru judecat, fiind potrivnică Deciziei nr. 1323/27.03.2018 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ si fiscal în dosarul nr. x/2014.

A arătat revizuentul că sunt îndeplinite cumulativ în cauză condițiile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., in sensul ca instanțele de judecata au dat soluții contrare in dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză si aceleași părți, calea de atac extraordinară formulată fiind deci admisibilă.

Astfel, prin sentința nr. 43/25.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2014, instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta CNCF "CFR" SA prin SRCF București, prin care aceasta a contestat nerecunoașterea de către organele fiscale a operațiunii de reevaluare efectuate de societate la data de 31.12.2012, finalizată prin raportul de evaluare întocmit la 12.06.2013, cu consecința stabilirii impozitului pentru anul 2014 cu cota majorata de impozitare (30%).

Prin decizia nr. 1323/27.03.2018, Înalta Curte de Casație si Justiție a respins ca nefondat recursul reclamantei, considerând că societatea era obligată să reevalueze întreaga grupă de active, astfel încât raportul de evaluare întocmit la data de 12.06.2013 nu putea fi luat in considerare, iar cota de impozitare de 30% a fost corect aplicată.

Drept urmare, pentru stabilirea impozitelor datorate de aceeași societate pentru anul fiscal 2015, revizuentul a emis Decizia de impunere nr. x/01.01.2015, procedând în aceeași modalitate ca și în anul fiscal 2014 și aplicând cota majorată de 30% de impozitare, având in vedere constatarea anterioară a nulității raportului de evaluare de către instanța de judecată prin decizia nr. 1323/27.03.20181.

Noua decizie de impunere a fost contestată în dosarul nr. x/2015, având ca părți pe reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. prin SRCF București și pe pârâtul Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești, în discuție fiind și de această dată nerecunoașterea operațiunii de reevaluare efectuate de societate la data de 31.12.2012, concretizată in raportul de evaluare întocmit la 12.06.2013, aprobat prin Hotărârea AGA nr. 68/09.10.2013.

Prin sentința nr. 101/15.04.2016, Curtea de Apel Ploiești a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată, iar recursul societății a fost soluționat de către Înalta Curte de Casație si Justiție prin decizia nr. 1202 din 06.03.2019. Prin această din urmă hotărâre a fost admis recursul, s-a casat sentința și, în rejudecare, a fost admisă acțiunea precizată, cu consecința anulării deciziei de impunere.

Revizuentul a arătat că în dosarul nr. x/2015 au fost depuse sentința nr. 43/25.02.2015 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată in dosarul nr. x/2014, și soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție in recurs (decizia nr. 1323/27.03.2018), astfel că, în opinia sa, s-a săvârșit o eroare în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea a cărei revizuire se cere, în raport cu actele existente la data pronunțării hotărârii.

A invocat, totodată, revizuentul decizii ale fostului Tribunal Suprem, care statuează că "nu este nevoie ca obiectul sa fie formulat in ambele acțiuni in același mod, ci este suficient ca din cuprinsul acestor acțiuni să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este același si, chiar daca in primul litigiu s-a discutat numai pe cale incidentă un drept invocat de o parte, soluția dată de instanță are putere de lucru judecat într-o acțiune în care se încearcă valorificarea aceluiași drept". "Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și fiind purtat între aceleași părți, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces".

De asemenea, a evocat jurisprudența constantă a Curții Europene pentru Drepturile Omului, prin care s-a arătat că incertitudinea jurisprudențială este de natură a reduce încrederea cetățenilor în justiție si contravine principiului securității raporturilor juridice ca element esențial al preeminenței dreptului. De asemenea, s-a statuat că noțiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept in litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu in litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale si a reducerii încrederii justițiabililor in sistemul judiciar.

A susținut că obiectul acțiunii din al doilea litigiu, precum și criticile din recurs antamează aceeași problemă de drept care a primit deja rezolvare prin decizia definitivă anterioară, stând la baza soluției cuprinse în dispozitivul acesteia.

În sfârșit, revizuentul a afirmat că pronunțarea celor două hotărâri potrivnice împiedică punerea în aplicare a dispozitivului ultimei decizii, întrucât, raportat la stabilirea impozitului pe clădiri pentru anul 2014, s-a stabilit definitiv că se aplică cota de impozitare de 30%, iar pentru stabilirea impozitului pe clădiri pentru anul 2015 nu se poate aplica cota de 1,5% (potrivit deciziei a cărei revizuire se cere), deoarece Înalta Curte de Casație si Justiție s-a pronunțat deja cu titlu definitiv asupra nevalabilității raportului de evaluare întocmit la 12.06.2013, deci acesta nu mai poate fi avut în vedere la stabilirea cotei de impozitare pentru anul 2015.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând să fie respinsă cererea de revizuire, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

A arătat că în speță nu există autoritate de lucru judecat, întrucât prin cele două hotărâri invocate au fost soluționate pretenții diferite, respectiv, în dosarul nr. x/2015 s-a cerut anularea Deciziei de impunere nr. x/01.01.2014, iar în dosarul nr. x/2014 anularea Deciziei de impunere nr. x/01.01.2015.

Față de situația de fapt și temeiul legal invocate de revizuentă, nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate a revizuirii hotărârii atacate, pentru că hotărârile nu au fost pronunțate în aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

În opinia sa, rațiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. constă în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

Or, în speță, condiția acestei triple identități nu este îndeplinită, în fapt, revizuenta urmărind să obțină o reexaminare a cauzei printr-un recurs deghizat.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, iar normele care guvernează regim al căilor extraordinare de atac sunt supuse unei interpretări restrictive, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ale cărei dezlegări cu valoare de principiu au fost invocate și prin motivele de revizuire.

A invocat intimata, sub acest aspect, și Decizia nr. 549/21.02.2018, pronunțată de ÎCCJ, secția I civilă.

De asemenea, a arătat că art. 430 din C. proc. civ., care a reglementat ambele forme de manifestare a autorității de lucru judecat, sub aspect negativ și pozitiv, nu a produs și consecința îmbogățirii în conținut a dispozițiilor ce reglementează cazul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri și a modului în care acesta acționează asupra unor hotărâri definitive.

Se deduce astfel, din interpretarea corelată a dispozițiilor art. 431 alin. (2) și a celor ale art. 509 pct. 8 și art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., că rațiunea legiuitorului, în privința elementului de noutate adus regimului legal al autorității de lucru judecat, a fost aceea de a consacra valorificarea sa activă, prin opunerea lucrului anterior judecat într-un alt litigiu, aflat în curs și care are legătură cu primul.

4.1. Asupra cererii de revizuire:

Analizând cererea formulată de revizuentul Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova, sub aspectul admisibilității și motivului pe care se întemeiază, prin prisma motivului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că:

Prin decizia nr. 1323/27.03.2018, Înalta Curte de Casație si Justiție a respins ca nefondat recursul formulat de reclamanta CNCF "CFR" S.A. împotriva sentinței nr. 43/25.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2014, prin care se respinsese ca neîntemeiată acțiunea în anularea deciziei de impunere nr. x/01.01.2014 emise de pârâtul Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova, acțiune în cadrul căreia s-a contestat nerecunoașterea de către organele fiscale a operațiunii de reevaluare efectuate de societate la data de 31.12.2012, finalizată prin raportul de evaluare întocmit la 12.06.2013, cu consecința stabilirii impozitului pentru anul 2014 cu cota majorată de impozitare.

Instanța de recurs a considerat, ca și judecătorul fondului că societatea reclamantă era obligată să reevalueze întreaga grupă de active, astfel încât raportul de evaluare întocmit la data de 12.06.2013 nu putea fi luat in considerare, iar cota de impozitare de 30% a fost corect aplicată.

Ulterior, prin decizia nr. 1202/6.03.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta CNCF "CFR" S.A. împotriva sentinței nr. 101/15.04.2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2015 și, în rejudecare, a admis acțiunea precizată, a anulat decizia de impunere nr. x/01.01.2015 și decizia de soluționare a contestației nr. 291/24.06.2015 emise de Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova.

A considerat instanța de recurs, contrar opiniei primei instanțe, că organele fiscale au refuzat fără temei legal să țină seama de raportul de evaluare întocmit în luna iunie 2013 și să aplice cota de impozitare prevăzute de art. 253 alin. (2) din Codul fiscal. Raportându-se la prevederile Legii contabilității nr. 82/1999, a arătat că nerespectarea obligațiilor referitoare la înregistrarea și evaluarea activelor putea fi sancționată doar contravențional, că nu există un raport de inspecție fiscală sau o constatare a unei contravenții în legătură cu activitatea de conducere a contabilității reclamantei și că impozitul pe clădiri pentru anul 2015 a fost calculat în temeiul anexei la raportul de inspecție fiscală nr. x/05.06.2012, utilizat și pentru stabilirea impozitului pe anul 2014, iar nu în baza unui raport de inspecție fiscală distinct, care să verifice starea de fapt fiscală aferentă anului în discuție.

Instanța de recurs a apreciat, totodată, contrar deciziei anterioare mai sus menționate, că nu prezintă relevanță faptul că nu au fost reevaluate toate clădirile din grupa de active, respectiv faptul că reclamanta ar putea deține clădiri care nu au fost reevaluate simultan, devreme ce impozitul se stabilește distinct pentru fiecare imobil.

Înalta Curte constată, deci, că în speță există două decizii pronunțate de aceeași instanță, în dosare diferite, dar având aceleași părți (aspect necontestat), aceeași cauză (stabilirea cotei de impozitare fără a se ține cont de același raport de evaluare din 12.06.2013, pe motivul nereevaluării întregii grupe de active) și obiect similar (anularea actelor administrativ fiscale emise în urma stabilirii cotei de impozitare cu înlăturarea raportului de evaluare din 12.06.2013).

Considerentele determinante ale deciziei a cărei revizuire se cere și cele ale deciziei anterioare dau dezlegări contrare aceleiași chestiuni litigioase a modalității de calcul al impozitului pe clădiri în anul 2014 și în anul 2015, cu referire directă la aceeași metodă de reevaluare materializată în raportul de reevaluare din anul 2013 și în raport cu aceleași dispoziții legale invocate, ale Codul fiscal și ale Ordinului nr. 3055/2009.

Pentru a fi aplicabil motivul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de revizuentul Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova, trebuie ca hotărârea a cărei revizuire se cere să fie potrivnică, încălcând autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, potrivit dispozițiilor legale menționate "(1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) 8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri; (…)."

Motivul de revizuire sancționează încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, astfel că el nu poate fi aplicat decât prin coroborare cu celelalte prevederi din C. proc. civ. cu care se află în legătură directă de înțeles, definind această autoritate de lucru judecat, respectiv: art. 430 ["(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (…)] și art. 431 alin. (2) ("Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acesteia din urmă").

Din acest punct de vedere, este irelevant faptul că textul art. 513 alin. (4) din cod, invocat de intimata CNCF "CFR" S.A., nu prevede expres cum trebuie să procedeze instanța după ce anulează hotărârea care a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Aceasta întrucât - pe de o parte - în conformitate cu art. 5 alin. (2), (3) din C. proc. civ., niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, iar în cazul în care pricina nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor ori, în lipsa acestora, în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui oricum judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de principiile echității.

Pe de altă parte, ar fi golită de conținut norma cuprinsă în art. 430 alin. (2), cu care art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se coroborează și care stabilește că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, dar și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte reține și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de ambele părți litigante, că instanța europeană a statuat în sensul că instanțele naționale sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea in discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție.

Or, câtă vreme art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. prevede expres că oricare dintre părțile unui litigiu "poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", este evident că doar anularea celei din urmă hotărâri ar lăsa practic nesoluționat al doilea litigiu, în ipoteza în care autoritatea de lucru judecat vizează doar considerentele decizorii.

O altă interpretare, cum este cea propusă de intimata CNCF "CFR" S.A., ar lipsi de orice efect și dispoziția din art. 430 alin. (5) din același cod, care stipulează că "Hotărârea atacată cu contestația cu anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Prin urmare, revine instanței ce admite revizuirea obligația de a aplica dispozițiile legale referitoare la situații asemănătoare, cum este de exemplu ipoteza în care instanța de recurs casează cu reținere sau cu trimitere hotărârea atacată.

În plus, Înalta Curte arată că admisibilitatea revizuirii pentru contrarietate de hotărâri este condiționată și de neinvocarea excepției autorității de lucru judecat în cel de-al doilea proces sau, dacă excepția a fost invocată, instanța să fi omis a se pronunța asupra ei, întrucât în caz contrar, soluția de admitere a revizuirii ar fi de natură să nesocotească de această dată chiar autoritatea lucrului judecat rezultată din cea de-a doua hotărâre.

În speță, o astfel de excepție nu a fost invocată în cele două faze procesuale ale celui de-al doilea litigiu, deși sentința nr. 43/25.02.2015 a Curții de Apel Ploiești și soluția pronunțată în recursul împotriva acesteia au fost depuse în dosarul nr. x/2015.

Cum, în speță, încălcarea autorității de lucru judecat a considerentelor determinante ale primei hotărâri a intervenit cu ocazia judecării recursului, Înalta Curte - în baza art. 510 și art. 513 raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - va admite cererea de revizuire formulată de revizuentul Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova și va anula ultima dintre hotărâri, respectiv, Decizia nr. 1202 din 6 martie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015, urmând a proceda la reanalizarea recursului în coordonatele respectării celor tranșate cu autoritate de lucru judecat în litigiul anterior.

4.2. Asupra recursului, în rejudecare după anularea Deciziei nr. 1202 din 6 martie 2019:

În rejudecarea recursului declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. - SR CF BUCUREȘTI împotriva încheierii de ședință din data de 15 februarie 2016, Înalta Curte reține că recurenta reclamantă a criticat sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita proba cu expertiza de specialitate contabilitate-fiscalitate, susținând că prima instanță a încălcat prevederile art. 254 din C. proc. civ., deși prin răspunsul la întâmpinare arătase că solicită "proba cu înscrisuri, precum și orice alte probe care sunt utile cauzei", iar la termenul de judecată din 15.02.2016, când s-au discutat probele, a solicitat administrarea acestei probe, apreciind că nevoia administrării ei a rezultat din cercetarea judecătorească.

A mai susținut recurenta că, de altfel, instanța avea posibilitatea, în temeiul art. 22 din cod, în vederea lămuririi si clarificării situației de fapt prezentate de părți, să dispună chiar din oficiu efectuarea unei expertize de specialitate cu obiectivele solicitate.

Or, prin refuzul administrării probei a fost încălcat dreptul său la apărare garantat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aducându-se atingere și principiului contradictorialității, întrucât nu a avut posibilitatea de a combate în mod obiectiv cele susținute de pârâtă și ulterior însușite de instanță.

Criticile recurentei reclamante nu pot fi primite.

Potrivit art. 254 alin. (2) din C. proc. civ., încuviințarea unor probe care nu au fost solicitate în termenul legal, adică prin cererea de chemare în judecată și, respectiv, prin întâmpinare, sau oral, în cazurile anume prevăzute de lege, poate avea loc doar în situațiile de excepție enumerate în acest articol.

Recurenta reclamantă recurenta reclamantă a invocat situația de excepție de la art. 254 alin(2) pct. 2 din C. proc. civ.: "nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea;".

Din datele speței nu rezultă însă că nevoia administrării dovezii în discuție ar fi reieșit din cercetarea judecătorească și, mai ales, nu se poate reține că ar fi fost întrunită cea de-a doua cerință legală cumulativă, aceea ca partea să nu o fi putut prevedea, în condițiile în care cererile și apărările părților au fost aproape identice cu cele din litigiul anterior și deci cunoscute sau cel puțin previzibile pentru recurenta reclamantă.

Totodată, art. 254 alin. (6) din C. proc. civ. stipulează expres că "părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii", astfel că nu se poate reține vreo încălcare a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității în sensul afirmat de recurentă.

În plus, în cauză controversa poartă asupra modalității de interpretare și/sau aplicare a unor dispoziții legale, ceea ce constituie atributul judecătorului, iar nu al expertului tehnic judiciar, câtă vreme organele fiscale au reținut nereevaluarea întregii grupe de imobilizări corporale, iar recurenta reclamantă nu a susținut niciun moment că ar fi procedat la reevaluarea tuturor clădirilor din grupa de active respectivă.

Referitor la criticile aduse prin recursul îndreptat împotriva sentinței nr. 101 din 15 aprilie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal Înalta Curte reține că recurenta a susținut în principal că organul fiscal trebuia să aplice cotele maximale doar pentru clădirile care nu se regăsesc în raportul de reevaluare (dacă acestea nu erau amortizate integral), iar nu și pentru cele 121 de mijloace fixe care se regăsesc în raportul de reevaluare întocmit in conformitate cu legislația in vigoare.

A mai afirmat recurenta, în privința solicitărilor organului fiscal privind declarația pe propria răspundere în sensul că a fost reevaluată întreaga grupa de clădiri ce aparțin persoanei juridice, că această declarație nu este menționată în niciun act normativ ca obligație a contribuabilului, că tabelul care să cuprindă valorile de inventar înainte de operațiunea de reevaluare si valorile rezultate in urma reevaluării a fost pus la dispoziția organului fiscal împreuna cu toate documentele doveditoare (raport de reevaluare, hotărâre AGA, balanța contabilă de verificare, note contabile de înregistrare a diferențelor din reevaluare in evidentele contabile), iar documentele din care să reiasă că unele mijloace fixe sunt complet amortizate, chiar dacă nu au fost puse la dispoziția organului fiscal, foloseau doar pentru diminuarea cu 15% a valorii de inventar (la care, in urma scăderii valorii, se aplica cota de impozitare, in cazul mijloacelor fixe reevaluate si amortizate integral).

Nedepunerea unor documente solicitate nu poate să conducă însă la ignorarea raportului de reevaluare care a fost efectuat cu respectarea legislației in vigoare.

Nemenționarea faptului că aceste clădiri sunt sau nu amortizate integral nu are nici o relevanță asupra cotelor de impunere, deoarece cota este de 1.5% pentru clădirile reevaluate, conform art. 253 alin. (6)

1

si alin. (2) din Codul fiscal, iar nu de 30 %, cum a stabilit din oficiu organul fiscal in mod abuziv, prin neluarea in calcul a raportului de reevaluare.

Cu privire la aspectul că nu s-a făcut dovada amortizării pentru anumite clădiri, recurenta reclamantă a mai afirmat că, indiferent dacă este sau nu amortizată clădirea după reevaluare, cota de impunere este aceeași, singura diferență fiind că, în cazul clădirilor neamortizate (sau pentru care nu s-a făcut dovada amortizării), cota de impunere se aplică la valoarea de inventar înregistrată în evidențele contabile ale proprietarului, iar pentru cele amortizate integral valoarea impozabilă se reduce cu 15%.

Având in vedere cele arătate, consideră că instanța de fond a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 253 alin. (2), (6) si 6

1

din Legea art. 571

2

003 din Codul fiscal.

Intimatul pârât susține, dimpotrivă, că în mod corect curtea de apel a reținut că din cuprinsul raportului de evaluare depus la dosar nu rezultă că au fost reevaluate toate clădirile menționate in decizia de impunere, fiind necesar, de altfel, ca în raportul de evaluare să fie menționate inclusiv construcțiile a căror evaluare nu se putea efectua, cu precizarea că acestea nu pot fi evaluate din cauză că nu exista o piață activă, în sensul dispozițiilor legale. Urmare declarației de impunere rectificative depuse de recurenta reclamantă, organele fiscale au procedat la verificarea situației fiscale, si au constatat ca există unele mijloace fixe care sunt declarate ca fiind complet amortizate, însă nu au fost depuse documente justificative din care sa reiasă acest fapt, motiv pentru care au solicitat societății informații suplimentare, respectiv nota contabilă cu înregistrarea diferențelor din reevaluare in evidentele contabile si declarație pe propria răspundere ca a fost reevaluată toată grupa de clădiri ce aparțin persoanei juridice (adresa nr. x/13.12.2013), menționând că neprezentarea documentelor solicitate va conduce la stabilirea din oficiu a impozitului pe clădire.

Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. a răspuns doar parțial la solicitări, comunicând Hotărârea nr. 68/09.10.2013 a Adunării Generale a Acționarilor a CNCF "CFR" S.A. si note contabile privind înregistrarea diferențelor din reevaluare in evidențele contabile (adresa nr. x/15.01.2014).

A arătat intimatul pârât că, potrivit Hotărârii Consiliului Local nr. 420/2014 privind stabilirea impozitelor și taxelor locale pentru anul fiscal 2015 și dispozițiilor art. 253 alin. (2), (6) din Codul fiscal, cotele de impozitare sunt de 10% pentru clădirile care nu au fost reevaluate in ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință si 30% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință, fără a exista cota de impozitare de 15%.

Instanța de fond a reținut în mod corect că Serviciul Public Finanțe Locale Ploiești a procedat legal la aplicarea dispozițiilor art. 253 alin. (6), (25)3 alin. (6)

1

, respectiv alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, potrivit art. 253 alin. (5) si 6

1

din Codul fiscal al României, "(5) În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică. (…).

(6

1

) Cota impozitului pe clădiri prevăzută la alin. (6) se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepție clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin. (2)".

Or, în conformitate cu art. 123 alin. (2)-(6) din anexa Ordinului MFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Directivele europene, "(…)(2) Elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă și raportarea în situațiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinație de costuri și valori calculate la date diferite.

(3) Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate.

(4) O grupă de imobilizări corporale cuprinde active de aceeași natură și utilizări similare, aflate în exploatarea unei entități.

(5) Exemple de grupe de imobilizări corporale sunt: terenuri; clădiri; mașini și echipamente; nave; aeronave etc.

(6) Reevaluările trebuie făcute cu suficientă regularitate, astfel încât valoarea contabilă să nu difere substanțial de cea care ar fi determinată folosind valoarea justă de la data bilanțului. Valoarea justă a imobilizărilor corporale este determinată, în general, plecând de la valoarea lor de piață. (…)."

Dispozițiile legale menționate sunt caracterizate de claritate și previzibilitate, iar reevaluarea parțială a activelor din grupa de imobilizări corporale în discuție nu respectă reglementările contabile, astfel că nu putea fi luată în mod legal în considerare, autoritatea fiscală aplicând corect dispozițiile art. 253 alin. (6) din Codul fiscal, în conformitate cu care "în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între: (…); b) 30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință".

Înalta Curte constată, deci, că nu împrejurarea nefurnizării documentelor solicitate a determinat aplicarea cotei de impozitare de 30%, ci lipsa reevaluării făcute în acord cu reglementările contabile (la care Codul fiscal face trimitere expresă și care sunt detaliate în Ordinul nr. 3055/2009), nereevaluarea simultană a tuturor imobilizărilor corporale din aceeași grupă fiind doar confirmată, suplimentar, de lipsa unei declarații în sens contrar asumate de reprezentanții reclamantei.

Așa fiind, niciuna dintre criticile de netemeinicie și nelegalitate aduse sentinței și încheierii de către recurenta reclamantă nu este întemeiată, instanța de fond făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt reținută în cauză pe baza probelor administrate, motiv pentru care - în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de revizuire formulată de revizuentul Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova.

Anulează Decizia nr. 1202 din 6 martie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015 și, în rejudecare:

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. - SR CF BUCUREȘTI împotriva încheierii de ședință din data de 15 februarie 2016 și a sentinței nr. 101 din 15 aprilie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2020.