ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1447/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2018 la data de 08.01.2018, reclamanta A. S.A. a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/08.11.2017 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, precum și suspendarea executării Raportului de inspecție fiscală nr. x/08.11.2017.

Prin sentința civilă nr. 27 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., împotriva pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, pentru suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/08.11.2017.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă formulează, în esență, următoarele critici:

- instanța de fond a efectuat o analiză sumară a aspectelor de nelegalitate a actului administrativ fiscal, invocate de către societatea reclamantă, și care au constituit temei al cererii de suspendare a executării acestuia, înțelegând chiar să considere ca fiind inutilă cercetarea în aparență a legalității operațiunilor desfășurate de reclamantă cu o societate comercială, în condițiile în care nu se poate vorbi de o suspendare parțială a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală;

- hotărârea primei instanțe nu conține o sistematizare a informațiilor și argumentelor prezentate în susținerea cererii de suspendare a executării, respectiv în combaterea acestora, și nici evaluarea completă a acestora într-o modalitate clară, fluentă și inteligibilă, care să excludă ideea de arbitrariu și să facă posibilă exercitarea controlului judiciar.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă formulează, în esență, următoarele critici:

- instanța ar fi trebuit să remarce faptul că principalele argumente, pe baza cărora organele de inspecție fiscală au decis stabilirea unei obligații suplimentare de plată, țin de neprezentarea de dovezi concludente care să ateste achizițiile de bunuri, justificarea valorificării unor servicii de consultanță, operațiuni comerciale calificate ca fiind suspecte, deși realitatea operațiunii economice nu mai este pusă sub semnul întrebării;

- palpând fondul, instanța trebuia să observe și faptul că organele de inspecție fiscală au analizat documentele prezentate de către reprezentantul legal al societății dintr-o perspectivă exagerat de formalistă, fără a analiza esența operațiunilor fiscale în profunzimea și obiectivitatea lor, neinterpretând dispozițiile Codul fiscal conform scopului și rațiunii legii și fără a avea în vedere perspectiva dreptului comunitar și principiilor acestuia, pe care primul îl implementează, și în special aspectele pe care le-a invocat recurenta-reclamantă în cererea de suspendare inițial formulată;

- cele două condiții cumulative - existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente, ireparabile sau dificil de reparat - sunt îndeplinite, în condițiile în care aspectele legate de operațiunile comerciale care stau la baza stabilirii impozitului pe profit suplimentar, în privința componentei TVA-ului, au fost deja soluționate în dosarul penal x/2016, unde s-a pronunțat o soluție definitivă de clasare;

- instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor invocate în susținerea cererii de suspendare, nu le-a analizat, nu a răspuns și s-a mărginit să invoce extrem de generic faptul că "(...) în cauza de față nu pot fi identificate cu ușurință și printr-o cercetare sumară a aparenței de drept că există motive bine justificate care să creeze o îndoială puternică asupra actelor administrativ fiscale criticate".

În opinia recurentei-reclamante, în speță, toate condițiile cerute de lege, pentru ca suspendarea executării actelor administrative să poată fi dispusă de către instanța de judecată, sunt îndeplinite, respectiv:

(1) îndeplinirea condițiilor procedurale, prin dovedirea declanșării procedurii prealabile administrativ - fiscale împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, în temeiul art. 268 și urm. Codul de procedură fiscalălă și art. 7 din Legea nr. 554/2004;

(2) îndeplinirea condițiilor materiale: din analiza deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală reiese că acestea au fost emise cu nesocotirea dispozițiilor din Codul fiscal și din Normele Metodologice aferente, interpretate în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene.

Recurenta subliniază îndeplinirea condițiilor prevăzute de legiuitor în cuprinsul art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admisibilitatea suspendării de către instanța de judecată a efectelor actelor administrativ-fiscale atacate.

În acest sens, arată că, în speță, condiția privind iminența pagubei este îndeplinită, raportat la cuantumul ridicat al sumei în discuție, respectiv, și mai cu seamă, la specificul activității societății recurente, în care necesitățile de lichidități financiare sunt esențiale pentru: plata salariaților, plata furnizorilor în vederea derulării activității, plata creditelor bancare angajate, posibilitatea derulării activității societății recurente, onorarea comenzilor și implicit a contractelor de prestări servicii, care sunt în derulare.

Subliniază recurenta că aplicarea imediată a actelor administrativ-fiscale contestate, mai cu seamă instituirea popririi pe conturile companiei și plata unei asemenea sume de bani, plasează compania în fața iminenței procedurii insolvenței, generând în mod evident dificultăți grave în executarea obligațiilor contractuale, care, în mare măsură, vor fi imposibil de finalizat și, mai cu seamă, vor duce la pierderea contractelor comerciale deja semnate, de asemenea cu directe consecințe față de terți beneficiari, a deschiderii formelor de executare de către băncile finanțatoare, precum și firesc vor duce la grave probleme de ordin social, prin imposibilitatea plății salariilor angajaților și, în mod indirect, la încetarea raporturilor contractuale cu aceștia.

Concluzionează recurenta că, prin executarea actelor administrativ-fiscale contestate, posibilele consecințe negative s-ar răsfrânge nu doar asupra patrimoniului recurentei, ci și asupra terților, prin perturbarea activității și a altor agenți economici, precum și asupra personalului salariat al acesteia.

De asemenea, aplicarea actelor administrativ-fiscale prin care s-au stabilit creanțele fiscale este de natură a conduce la indisponibilizarea conturilor bancare ale recurentei, a cărei consecință directă este paralizarea întregii activități, putând fi cu ușurință antamate consecințe grave și ireversibile în viitor, putând determina chiar intrarea în stare de insolvență a recurentei.

Arată recurenta că, în aceste condiții, chiar dacă verificarea jurisdicțională ulterioară a actelor administrative fiscale va confirma nelegalitatea acestora, paguba deja a fost produsă, iar repararea ei nu se va putea face prin simpla restituire sau compensare a sumelor nelegal încasate la bugetul de stat, aceasta firesc după ce societatea a încetat să mai dezvolte vreo activitate.

În ceea ce privește condiția existenței unui caz bine justificat, recurenta, fără a antama aspectele de fond ale cauzei, arată succint motivele de nelegalitate a actelor administrativ-fiscale contestate (motive expuse pe larg în cuprinsul contestației administrativ-fiscale), motive care se referă la încălcarea de către organele fiscale atât a normelor de drept procedural fiscal, cât și a normelor de drept fiscal substanțial, motive care, în opinia acesteia, creează în mod evident o îndoială serioasă asupra legalității acestor acte.

În opinia recurentei, principalele argumente, pe baza cărora organele de inspecție fiscală au decis stabilirea unei obligații suplimentare de plată, țin de neprezentarea de dovezi concludente care să ateste achizițiile de bunuri, justificarea valorificării unor prestări de servicii, operațiuni comerciale calificate ca fiind suspecte, deși realitatea operațiunii economice nu este pusă sub semnul întrebării și deși recurenta a prezentat o scrie întreagă de alte documente complementare care atestă realitatea economică a operațiunilor.

Se arată în motivele de recurs formulate că organele de inspecție fiscală au analizat documentele prezentate de către reprezentantul legal al societății dintr-o perspectivă exagerat de formalistă, fără a analiza esența operațiunilor fiscale în profunzimea și obiectivitatea lor, neinterpretând dispozițiile Codul fiscal conform scopului și rațiunii legii și fără a avea în vedere perspectiva dreptului comunitar și principiilor acestuia, pe care primul îl implementează.

Recurenta opinează în sensul că indiciile de nelegalitate pot viza încălcări atât ale normelor de drept procedural, cât și ale normelor de drept material: esența este ca acestea să fie evidente, să poată fi identificate cu ușurință, la nivelul aparențelor, ceea ce este cazul în prezenta speță.

În susținerea cererii de recurs, recurenta reiterează motivele de nelegalitate dezvoltate în cuprinsul cererii de suspendare, făcând referire la:

a) existența motivelor de nelegalitate de ordin procedural, în raport de faptul că, în efectuarea inspecției fiscale, organele de control fiscal au încălcat normele procedural-fiscale prin:

- limitarea controlului documentelor numai la unul formal al unui anumit tip de acte dintre cele pe care organele de control fiscal le au la dispoziție, fără a verifica și identifica acele elemente obiective care demonstrează existența operațiunilor economice desfășurate de către recurentă;

- interpretarea eronată, și în mare măsură abuzivă, a înscrisurilor puse la dispoziție, precum și efectuare unor calcule eronate;

- refuzul nejustificat de a lua în considerare toate documentele prezentate de recurentă pentru a dovedi realitatea operațiunilor, organele fiscale încălcând astfel dispozițiile Codului de procedură fiscală.

b) existența motivelor de nelegalitate de ordin substanțial, în raport de modul în care societatea își desfășoară activitatea, și în raport de jurisprudența europeană, subliniind faptul că organele de inspecție fiscală au nesocotit prevederile legislației fiscale aplicabile, iar concluziile inspecției fiscale nu respectă principiile dreptului comunitar care stau la baza normelor naționale și care, în caz de neconcordanță, se aplică cu prioritate față de acestea.

Punctează recurenta că a indicat pe larg, în cadrul contestației formulate, numeroasele încălcări ale dispozițiilor aquis-ului comunitar, care sunt de natură să înlăture prezumția de legalitate a actelor administrative contestate, sens în care face trimitere la conținutul contestației.

În opinia recurentei, toate aceste împrejurări de fapt, care rezultă din înscrisuri ignorate de către inspectori cu ocazia controlului, coroborate cu dispozițiile legale cărora inspectorii fiscali ar fi trebuit să le dea aplicare, sunt de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actelor administrative contestate, reprezentând practic indicii clare de nelegalitate a raportului de inspecție fiscală și a deciziei contestate.

Recurenta solicită admiterea recursului formulat, casarea în tot a hotărârii atacate, apreciind că soluția primei instanțe este una netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu greșita interpretare a dispozițiilor legale și, rejudecând, admiterea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, emise de pârâtă, până la soluționarea în fond a acțiunii în anularea actelor administrative anterior menționate.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Instanța de fond a fost sesizată cu acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., prin care s-a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/08.11.2017 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, precum și suspendarea executării Raportului de inspecție fiscală nr. x/08.11.2017, acte emise de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, până la soluționarea pe fond a acțiunii în anulare.

Instanța de fond a respins acțiunea, apreciind că executarea unei obligații fiscale prevăzută printr-un act administrativ fiscal se bucură de prezumția de legalitate, prezumție ce nu a putut fi răsturnată, întrucât reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14, raportat la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, regula rămânând aceea a executării actului și nu a suspendării.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă, pe de o parte pentru că nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În condițiile în care circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul recursului, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, iar, în temeiul art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate prin prisma criticilor formulate de recurentă în contextul factual prezentat în sentința atacată.

În recursul său, reclamanta A. S.A. a arătat că cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, ignorând argumentele aduse de reclamantă în susținerea acțiunii sale.

Analizând criticile din recurs ce vizează soluția pronunțată de Curtea de apel, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, întrucât din probele cauzei rezultă îndeplinirea condițiilor legale pentru suspendarea actului administrativ, astfel încât instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală.

Contrar opiniei exprimate de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că în speță sunt întrunite condițiile cumulative impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Noțiunea de caz bine justificat este definită legal în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 și reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Ca și în cazul ordonanței președințiale, reglementată în procedura civilă de drept comun, în cadrul cererii de suspendare, instanța învestită nu cercetează fondul dreptului, dar, pentru ca soluția să nu fie arbitrară, se analizează acele elemente care creează o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

În privința cerinței cazului bine justificat, instanța de fond a apreciat, în esență, că nu există niciun argument de fapt și de drept care să susțină o aparență vădită de nelegalitate a actului, argumentele invocate de reclamantă vizând chestiuni ce țin de fondul cauzei.

După cum se constată, prima instanță, soluționând cererea de suspendare, a apreciat în mod greșit că în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la "cazul bine justificat", motivat, în esență, de faptul că recurenta-reclamantă nu a reușit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să răstoarne prezumția de legalitate a actelor administrative a căror suspendare se solicită.

A reținut instanța de fond că această primă condiție nu este îndeplinită în speță, întrucât raportul de inspecție fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere conține motivarea în fapt și în drept a desfășurării întregii activități de inspecție fiscală, iar criticile reclamantei se referă la aspecte de nelegalitate care vizează fondul analizei acestor acte contestate, analiză inadmisibil de realizat prin prisma celor invocate de către reclamantă în acest demers judiciar, întrucât s-ar ajunge la prejudecata fondului cauzei, ceea ce este nepermis din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, referitor la această primă condiție.

În susținerea cererii de recurs, recurenta a reiterat motivele de nelegalitate dezvoltate în cuprinsul cererii de suspendare, făcând referire la motive de nelegalitate de ordin procedural, în raport de faptul că în efectuarea inspecției fiscale organele de control fiscal au încălcat norme procedural-fiscale, precum și la motive de nelegalitate de ordin substanțial, în raport de modul în care societatea își desfășoară activitatea și în raport de jurisprudența europeană, subliniind faptul că organele de inspecție fiscală au nesocotit prevederile legislației fiscale aplicabile, iar concluziile inspecției fiscale nu respectă principiile dreptului comunitar care stau la baza normelor naționale și care, în caz de neconcordanță, se aplică cu prioritate față de acestea.

Înalta Curte constată că toate aceste împrejurări de fapt relevate, coroborate cu dispozițiile legale aplicabile speței, sunt de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actelor administrative contestate.

Astfel, Înalta Curte apreciază că în cauză sunt suficiente indicii care să creeze aparența conturării acelor împrejurări legate de starea de fapt și de drept prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, contrar celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că aspectele reținute de organele de cercetare penală, prin Ordonanța din data de 07.11.2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința stării de fapt reținute de organul fiscal și legalității actelor administrative a căror suspendare se solicită.

Astfel, prin Ordonanța din data de 07.11.2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005, față de societatea A. S.A., urmare a faptului că s-a constatat că fapta nu există (art. 16 lit. a) C. proc. pen.).

Prin urmare, s-a apreciat că mijloacele de probă administrate nu au fost de natură a forma convingerea organului de urmărire penală că operațiunile efectuate și documentele prezentate de către societate ar fi fictive.

Soluția a rămas definitivă prin neformularea unei căi de atac împotriva ordonanței procurorului de către Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Marilor Contribuabili, conducând la concluzia că soluția de clasare dispusă în dosarul nr. x/2016 este una temeinică și legală.

Or, aspectele referitoare la operațiunile comerciale care stau la baza stabilirii impozitului pe profit suplimentar, în privința componentei TVA-ului, au fost deja soluționate în dosarul penal nr. x/2016, unde s-a pronunțat o soluție definitivă de clasare, iar în cauză a fost efectuat și un raport de expertiză de specialitate contabilă, care a concluzionat că în speță este vorba de operațiuni reale.

"Paguba iminentă", cea de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Instanța de fond a apreciat că nu se mai impune analiza acestei condiții, întrucât dispozițiile art. 14 din lege reglementează îndeplinirea în mod cumulativ a celor două condiții, astfel că, din moment ce prima condiție nu este îndeplinită, cerința pentru cea de-a doua este de prisos a fi analizată.

Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, iar în cauză s-au administrat probe de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

În ceea ce privește condiția existenței unei pagube iminente, instanța de control judiciar constată că în speță este dovedită îndeplinirea acestei condiții, având în vedere valoarea mare a sumelor imputate și faptul că executarea silită a acestora ar avea consecințe deosebit de grave asupra activității societății, care care ar conduce până la posibila deschidere a procedurii insolvenței.

De asemenea, condiția privind iminența pagubei este îndeplinită și raportat la specificul activității societății recurente, în care necesitățile de lichidități financiare sunt esențiale pentru: plata salariaților, plata furnizorilor în vederea derulării activității, plata creditelor bancare angajate, posibilitatea derulării activității societății recurente, onorarea comenzilor și implicit a contractelor de prestări servicii, care sunt în derulare.

Or, aplicarea imediată a actelor administrativ-fiscale contestate, mai cu seamă instituirea popririi pe conturile societății și plata unei asemenea sume de bani, plasează recurenta în fața iminenței procedurii insolvenței, generând în mod evident dificultăți grave în executarea obligațiilor contractuale, care, în mare măsură, vor fi imposibil de finalizat și, mai cu seamă, vor duce la pierderea contractelor comerciale deja semnate, de asemenea cu directe consecințe față de terți beneficiari, a deschiderii formelor de executare de către băncile finanțatoare, precum și firesc vor duce la grave probleme de ordin social, prin imposibilitatea plății salariilor angajaților și, în mod indirect, la încetarea raporturilor contractuale cu aceștia.

În aceste condiții, chiar dacă verificarea jurisdicțională ulterioară a actelor administrativ fiscale va confirma nelegalitatea acestora, paguba deja a fost produsă, iar repararea ei nu se va putea face prin simpla restituire sau compensare a sumelor nelegal încasate la bugetul de stat, după ce societatea ar înceta să mai desfășoare vreo activitate.

În această speță, în raport de considerentele expuse anterior, justul echilibru se asigură prin considerarea ca îndeplinită și a acestei condiții.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., republicat, coroborate cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, va casa hotărârea atacată și, rejudecând, va admite acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. și va dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/8.11.2017 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/8.11.2017, până la soluționarea pe fond a dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 27 din 30 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, admite cererea formulată de reclamanta A. S.A.

Suspendă executarea Deciziei de impunere nr. x/8.11.2017 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/8.11.2017, până la soluționarea pe fond a dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Arad.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 martie 2019.