ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3913/2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată și precizată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.10.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- anularea Ordinului ANRE nr. 5 din 26 februarie 2016 privind stabilirea cotei obligatorii de achiziție de certificate verzi, aferentă anului 2015, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 152 din 29 februarie 2016;

- anularea Adresei nr. x/23.03.2016 emisa de ANRE prin care se respinge plângerea prealabilă;

- obligarea pârâtei la plata de daune materiale în cuantum de 2.246.905,43 RON;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Reclamanta a depus la dosarul cauzei, note scrise, prin care a majorat cuantumul daunelor materiale solicitate prin cererea de chemare în judecată la suma de 2.786.162,74 RON. S-a arătat că suma inițială solicitată nu includea TVA-ul aferent acesteia, taxă achitată de către reclamantă.

Prin încheierea de ședință pronunțată la 17 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate excepțiile conexității și tardivității acțiunii, invocate de pârâta ANRE prin întâmpinare.

Prin sentința nr. 2558 din 23 iunie 2017 pronunțată de aceeași instanță, a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, cu consecința anulării Ordinul ANRE nr. 5/26.02.2016 privind stabilirea cotei obligatorii de achiziție certificate verzi aferentă anului 2015 și a adresei nr. x/23.03.2016 emise de pârâta ANRE.

Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2.246.905,43 RON reprezentând daune materiale, precum și suma de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 17 martie 2017 și a sentinței nr. 2558 din 23 iunie 2017 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a promovat recurs pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Prin recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 17.03.2017, recurenta a susținut că în mod greșit judecătorul fondului a respins excepția conexității acestui dosar la dosarul nr. x/2016, ceea ce a făcut ca în prezent în cele două dosare să existe două hotărâri contradictorii.

A arătat că prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 și stabilirea eronată a caracterului de act normativ al Ordinului nr. 5/2016 privind stabilirea cotei obligatorii de achiziție de certificate verzi, aferentă anului 2015 instanța a respins ca nefondată excepția tardivității Ordinului nr. 5/2016 invocată de recurenta pârâtă ANRE, deși în mod evident ordinul în discuție este un act administrativ cu caracter individual.

Astfel, ordinul nu produce efecte erga omnes, ci exclusiv față de persoanele nominalizate expres la art. 2 din acest act și în Lista emisă conform art. 27 alin. (3) din Metodologia de stabilire a cotelor anuale obligatorii de energie electrică produsă din surse regenerabile de energie care beneficiază de sistemul de promovare prin certificate verzi și a celor de achiziție de certificate verzi, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 101/2015, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, actul nu conține o regulă, ci stabilește cota obligatorie de achiziție de certificate verzi de către operatorii economici care au această obligație, nu are aplicabilitate repetată, ci se aplică o singură dată pe an.

Prin recursul declarat împotriva sentinței nr. 2558 din 23 iunie 2017, recurenta pârâtă a arătat, în esență, că aceasta este nelegală, întrucât:

- cu interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 220/2008 și ale H.G. nr. 495/2014, instanța de fond a reținut că la emiterea Ordinului nr. 5/2016 a fost încălcat principiul neretroactivității legii, reținând în acest sens că actul este emis în conformitate cu H.G. nr. 495/2014 modificată prin H.G. nr. 113/2016. Or, Ordinul nr. 5/2016 este emis în temeiul H.G. nr. 495/2014, în forma în vigoare înainte de modificările aduse de H.G. nr. 113/2016;

- în mod greșit instanța de fond nu a reținut că schema de ajutor a fost autorizată de către Comisia Europeană pentru a fi aplicată începând cu data de 1 decembrie 2014 (cel mai devreme), dar nu mai mult de 31 decembrie 2024, iar intrarea în schemă se face în acest interval în baza acordului de exceptare emis, deci de la data emiterii acestuia;

- cu interpretarea greșită a prevederilor H.G. nr. 495/2014 și ale Deciziei C(2014)7287 privind ajutorul de stat S.A. 39042 (2014/N) - România, instanța de fond reține că "exceptarea trebuia să se aplice începând cu 1 ianuarie 2015, și nu de la data obținerii acordului pentru exceptare". Judecătorul a ignorat faptul că, potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naționale in domeniul ajutorului de stat, precum si pentru modificarea si completarea Legii concurentei nr. 21/1996, data acordării ajutorului de stat este definită ca fiind "j

^1)

data acordării ajutorului de stat - data la care dreptul legal de a primi ajutorul este conferit beneficiarului, în conformitate cu regimul juridic național aplicabil, indiferent de data la care ajutorul se plătește întreprinderii respective;". Astfel în cadrul unei scheme de ajutor de stat intrată în vigoare la o anumită dată, Acordul de finanțare este actul care conferă beneficiarului dreptul legal de a beneficia de ajutor și care poate fi invocat în fața instanțelor naționale;

- recurenta pârâtă a depus în probațiune adresa nr. x/08.03.2017 a Consiliului Concurenței, care comunică faptul că "anterior modificării art. 3 alin. (1) al H.G. nr. 495/2014 ... au avut loc consultări informate cu experții comunitari, iar opinia acestora a fost că măsura de exceptare se aplică la cantitatea de energie consumată de beneficiar începând cu data obținerii acordului de exceptare și nu există prevederi în hotărârea de guvern care să indice posibilitatea aplicării retroactive a măsurii de sprijin, prin exceptarea de la plata parțială a certificatelor verzi aferente energiei consumate înainte de primirea acordului de exceptare", însă instanța de fond a ignorat această probă;

- instanța nu s-a pronunțat pe excepția de inadmisibilitate a cererii de anulare a adresei ANRE nr. x/23.03.2016 și a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deoarece nu a motivat de ce a anulat această adresă;

- sentința recurată este dată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. si din perspectiva faptului că instanța de fond nu a motivat de ce a obligat-o pe recurentă la plata de daune materiale în cuantum de 2.246.905,43 RON, deoarece anularea actului administrativ nu implică automat obligația instanței de a acorda despăgubiri pentru daunele materiale solicitate. Pentru a se pronunța, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, asupra despăgubirilor solicitate pentru daunele materiale trebuia verificat daca reclamanta de la fond a probat prejudiciul cert si determinat, iar instanța trebuia să aibă în vedere criterii obiective rezultând din gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite pentru a se pronunța asupra despăgubirilor solicitate.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost începută procedura de filtrare prevăzută de dispozițiile art. 493 C. proc. civ. civilă.

Intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susțineri din recurs și din întâmpinarea depusă în fața primei instanțe.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 20 noiembrie 2018, a fost stabilit termen de judecată a recursului în ședință publică la data de 18 martie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului în complet de filtru conform art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018 (în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal).

În faza procesuală a recursului au fost depuse de către părți Avizul nr. x/2017 al Comisiei Europene și hotărâri judecătorești considerate relevante.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimata reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Ordinul ANRE nr. 5 din 26 februarie 2016 privind stabilirea cotei obligatorii de achiziție de certificate verzi, aferentă anului 2015, solicitând, totodată despăgubiri pentru daunele materiale suferite.

Acțiunea sa a fost admisă, prima instanță apreciind ca fiind netemeinic și nelegal actul administrativ contestat, părții fiindu-i recunoscut dreptul la despăgubiri pentru vătămarea produsă.

În ceea ce privește criticile aduse de recurenta pârâtă ANRE soluției de respingere a excepției conexității, pronunțate prin încheierea de ședință de la 17 martie 2017, Înalta Curte le apreciază nefondate.

Potrivit art. 139 din C. proc. civ., "(1) Pentru asigurarea unei bune judecăți, în primă instanță este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură."

Se reține, în primul rând, că legiuitorul vorbește de posibilitatea, iar nu de obligativitatea conexării, oportunitatea acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea judecătorului cauzei în fața căreia se invocă excepția conexității. În speță, judecătorul a motivat respingerea excepției, iar recurenta pârâtă nu a relevat o eventuală vătămare suferită prin această soluție, făcând referire doar la coexistența unor hotărâri contradictorii.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că dosarul nr. x/2016 privea o altă reclamantă decât cauza pendinte, chiar dacă obiectul și cauza celor două pricini erau similare, iar la data pronunțării prezentei decizii, sentința "contradictorie" la care se face referire este casată integral, cauza fiind trimisă spre rejudecare (decizia ÎCCJ-SCAF nr. 684/07.02.2020, conform datelor publicate pe portalul instanței supreme).

Cât privește excepția tardivității invocată în fața instanței de fond, în raport cu dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 și cu faptul că Ordinul ANRE nr. 5 din 26 februarie 2016 ar fi un act administrativ individual, Înalta Curte constată că și aceasta a fost în mod temeinic și legal respinsă prin încheierea de ședință de la 17 martie 2017.

Astfel, soluționarea excepției tardivității acțiunii depinde de calificarea naturii juridice a ordinului contestat.

Înalta Curte reține că Ordinul nr. 5/2016 este emis, așa cum se arată expres în preambulul său, avându-se în vedere prevederile art. 4 alin. (9) și ale art. 8 alin. (8) din Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat privind exceptarea unor categorii de consumatori finali de la aplicarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 5 alin. (5) și art. 9 alin. (1) lit. x) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 160/2012.

Înalta Curte reține că Ordinul nr. 5/2016 emis de Președintele A.N.R.E. este un act cu caracter normativ, astfel cum această noțiune este definită în doctrină și jurisprudență, în sensul că este vorba de acte administrative care vizează reglementarea unei situații/unor situații generale, iar efectele acestora se produc erga omnes, respectiv, se adresează unui număr nedeterminat de subiecți.

Or, nu se poate reține că Ordinul nr. 5/2016 are un grad de adresabilitate limitat; faptul că destinatarii acestuia sunt operatorii care au obligația achiziției de certificate verzi nu conduce la concluzia că aceștia sunt individualizați și determinați prin ordin.

Această determinare și individualizare s-a produs abia prin emiterea Listei operatorilor economici cu obligație de achiziție de CV și numărul de CV necesare pentru îndeplinirea cotei obligatorii de CV pentru anul de analiză 2015, listă emisă în baza art. 27 alin. (3) din Ordinul nr. 101/2015 pentru aprobarea Metodologiei de stabilire a cotelor anuale obligatorii de energie electrică produsă din surse regenerabile de energie care beneficiază de sistemul de promovare prin certificate verzi și a celor de achiziție de certificate verzi. Doar Lista în discuție a realizat identificarea destinatarilor finali ai Ordinului contestat, însă cele două acte nu se confundă, normele cuprinse în ordin păstrându-și caracterul general.

Simpla stabilire a unei anumite condiții privind destinatarii (cum ar fi aceea de a fi operatori economici cu obligație de achiziție de certificate verzi) nu determină caracterul individual al actului.

Înalta Curte reține caracterul de act normativ al ordinului atacat, pentru că acesta nu individualizează expres destinatarii săi; calitatea de operator economic cu obligație de achiziție de certificate verzi rezultă din prevederile Legii nr. 220/2008 și este o vocație generală pe care o poate avea orice agent economic ce alege acest obiect de activitate, atât timp cât deține autorizările prevăzute de lege.

Ordinul nr. 5/2016 este un act administrativ cu caracter normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii, respectiv a art. 4 alin. (4) din Legea nr. 220/2008.

Un argument suplimentar al caracterului normativ al acestuia este și publicarea acestuia în Monitorul Oficial, conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 33/2007, invocat de altfel ca temei de drept în preambulul Ordinului nr. 5/2016 și care se coroborează cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, în conformitate cu care actele normative sunt supuse acestei publicări, iar nu și cele cu caracter individual, care trebuie notificate fiecărui destinatar.

Deopotrivă, Înalta Curte consideră că sfera persoanelor afectate de prevederile actului administrativ în discuție și în privința cărora acesta produce efecte juridice nu poate include orice consumator de energie electrică, inclusiv, cei casnici, întrucât faptul că acești consumatori casnici suportă unele consecințe ale acestui ordin nu îi transformă în destinatari ai actului, deoarece în sarcina lor nu se naște niciun drept sau obligație prin acest ordin, obligația de plată a facturii aferente serviciilor de furnizare a energiei electrice născându-se din contractul de furnizare încheiat de fiecare consumator casnic cu furnizorul.

Nu poate fi primit nici argumentul recurentei pârâte în sensul că Ordinul nr. 5/2016 nu produce efecte erga omnes, ci exclusiv față de persoanele nominalizate expres la art. 2 din acest act și în Lista emisă conform art. 27 alin. (3) din Metodologie, întrucât încadrarea unui act infralegislativ ca act individual sau normativ se realizează prin examinarea integrală a conținutului său, prin prisma trăsăturilor specifice fiecăreia dintre categoriile de acte administrative, actul fiind fie normativ, fie individual, în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produce și indiferent de conținutul concret al unei eventuale anexe a acelui act.

În condițiile în care prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, prin care se stabilește un termen pentru atacarea în contencios administrativ a actelor administrative cu caracter normativ emise de președintele A.N.R.E. în exercitarea atribuțiilor sale, au fost declarate neconstituționale, și luând în considerare specificul actelor emise în această procedură, precum și lipsa unei reglementări care să pună legea în acord cu decizia Curții Constituționale, devine aplicabil principiul prevăzut de art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., referitor la judecarea pricinilor potrivit dispozițiilor edictate pentru instituția juridică cea mai apropiată, în speță, a regimului juridic aplicabil acțiunii în contencios administrativ exercitate conform art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, în raport și cu cele reținute de Curtea Constituțională în decizia nr. 136/2015 și față de caracterul normativ al Ordinului nr. 5/2016, în considerarea art. 11 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că în mod corect a fost respinsă excepția tardivității, aceasta fiind nefondată.

Analizând criticile aduse sentinței nr. 2558 din 23 iunie 2017, Înalta Curte apreciază, în ceea ce privește invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., că acest motiv de casare nu este incident în cauză, față de aspectele dezvoltate de recurentă.

Astfel, dispozițiile legale menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Totodată, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate" de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007 din Cauza Gheorghe împotriva României).

Tot în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a statuat că, în general, instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franței).

Or, Înalta Curte constată că sentința recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluția de admitere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea o nemulțumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Cât privește susținerile recurentei pârâte în sensul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat pe excepția de inadmisibilitate a cererii de anulare a adresei ANRE nr. x/23.03.2016 și nu a motivat de ce a anulat această adresă, Înalta Curte arată că adresa în discuție constituie, într-adevăr, doar un răspuns la plângerea prealabilă, iar nu un act administrativ propriu-zis sau asimilat, însă argumentele arătate în cuprinsul acesteia ca fundamentând, deopotrivă, respingerea plângerii și susținerea legalității ordinului contestat au fost criticate prin cererea de chemare în judecată, cerere care a fost găsită întemeiată pentru motivele arătate în sentință.

De altfel, recurenta pârâtă nu a arătat în ce mod a fost vătămată prin pronunțarea soluției de anulare a adresei, în condițiile în care însuși ordinul cu privire la care s-a formulat plângerea prealabilă a fost desființat, și în ce mod respingerea ca inadmisibilă a acestui capăt de cerere ar fi fost de natură să influențeze soluția pronunțată cu privire la ordinul contestat și la despăgubirile decurgând din emiterea actului nelegal.

Totodată, în ceea ce privește soluția de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor, instanța de recurs reține că intimata reclamantă a arătat în cuprinsul acțiunii introductive că în perioada ianuarie-mai 2015 a achitat întreaga valoare a certificatelor verzi, respectiv suma de 860.174,59 RON, dar potrivit legii era exceptată de la plata unui procent de 85% din numărul certificatelor verzi aferente cotei obligatorii.

În temeiul art. 8 alin. (6) din Legea nr. 220/2008 coroborat cu prevederile H.G. nr. 495/2014 în forma anterioară modificării aduse prin H.G. nr. 113/2016, intimata reclamantă urma să își regularizeze valoarea certificatelor verzi aferente anului 2015 conform exceptării, până la 1 septembrie 2016, însă a fost pusă în imposibilitatea de a face acest lucru prin emiterea Ordinului nr. 5/2016, prejudiciul material suferit constând în valoarea de 2.246.905,43 RON pentru care era exceptată (cuantum pentru care a depus modul de calcul, ce nu a fost contestat).

Este evident, deci, că admiterea acestui capăt de cerere a fost dispusă ca o consecință a dispunerii anulării Ordinului nr. 5/2016, motivarea privind privarea nelegală de o exceptare care să fie acordată de la 1 ianuarie 2015, iar nu doar de la data emiterii acordului, fiind comună pentru cele două cereri și răspunzând implicit (chiar dacă de o manieră sumară) apărărilor ANRE din întâmpinarea depusă în dosarul de fond.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenta pârâtă susține că, urmare unei interpretări greșite a dispozițiilor Legii nr. 220/2008 și ale H.G. nr. 495/2014, instanța de fond a reținut că la emiterea Ordinului nr. 5/2016 a fost încălcat principiul neretroactivității legii.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (9) din Legea nr. 220/2008, "ANRE stabilește prin ordin, până la data de 1 martie a fiecărui an, cota anuală obligatorie de achiziție de certificate verzi aferentă anului precedent, pe baza cantităților realizate de energie electrică din surse regenerabile și a consumului final de energie electrică din anul precedent, dar fără a depăși nivelul corespunzător cotelor obligatorii de energie electrică din surse regenerabile stabilite la alin. (4)".

Potrivit alin. (4) al aceluiași articol, "Cotele anuale obligatorii de energie electrică produsă din surse regenerabile de energie care beneficiază de sistemul de promovare prin certificate verzi pentru perioada 2010 - 2013 sunt următoarele: 2010 - 8,3%; 2011 - 10%; 2012 - 12%; 2013 - 14%", iar în conformitate cu alin. (4^2):

"Pentru perioada 2015 - 2020, cota anuală obligatorie de energie electrică produsă din surse regenerabile de energie, care beneficiază de sistemul de promovare prin certificate verzi, se stabilește anual și se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Departamentului pentru Energie, în termen de 60 de zile de la data comunicării acesteia de către ANRE".

Totodată, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008 stabilește că furnizorii de energie electrică și producătorii prevăzuți la alin. (1) al aceluiași text de lege sub obligați să achiziționeze anual un număr de certificate verzi echivalent cu produsul dintre valoarea cotei anuale obligatorii de achiziție de certificate verzi stabilite pentru anul respectiv, potrivit prevederilor art. 4 alin. (9) din lege, și cantitatea de energie electrică prevăzută la alin. (1), exprimată în MWh, furnizată anual consumatorilor finali.

De asemenea, la art. 8 alin. (8) se stipulează că "Se exceptează de la aplicarea prevederilor prezentei legi un procent din cantitatea de energie electrică livrată consumatorilor finali, cu respectarea reglementărilor europene incidente. Condițiile de calificare pentru mecanismul de exceptare, precum și cantitatea exceptată, condiționată de aplicarea programelor anuale de creștere a eficienței energetice, vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului, după notificarea acestora la Comisia Europeană și obținerea unei decizii de autorizare din partea acesteia".

Schema de ajutor de stat privind exceptarea parțială a consumatorilor industriali electrointensivi de la plata certificatelor verzi aferente cotei obligatorii a fost reglementată prin H.G. nr. 495/2014, fiind aprobată prin decizia Comisiei Europene C(2014) 7287 din 15.10.2014.

Art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014 cuprinde o normă de implementare a schemei de ajutor. În forma sa în vigoare la data emiterii actului administrativ contestat în cauză, acest text de lege stipula că exceptarea se aplică la cota anuală obligatorie de achiziție de certificate verzi care se aplică furnizorilor de energie, comunicată de ANRE, începând cu anul în care a fost obținut acordul de exceptare.

Ulterior a fost emisă H.G. nr. 113/2016, care a modificat alin. (1) al art. 3 din H.G. nr. 495/2014, în sensul că:

"Exceptarea de la prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 220/2008, republicata, cu modificările si completările ulterioare, se aplica începând cu data emiterii acordului de exceptare obținut de beneficiarii ajutorului de stat. Respectiva exceptare nu afectează calculul privind atingerea obiectivului național prevăzut la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 220/2008, republicata, cu modificările si completările ulterioare, in consumul final brut de energie al anului 2020."

Cu privire la aplicabilitatea H.G. nr. 113/2016 în cauză, Înalta Curte constată că această hotărâre nu se aplică acordului de exceptare obținut în iunie 2015, fiind emisă ulterior (în anul 2016) și neputând fi aplicată retroactiv, întrucât acest din urmă act normativ nu este unul interpretativ al H.G. nr. 495/2014, ci un act modificator, așa cum rezultă chiar din titlul său.

Deși din nota de fundamentare a H.G. nr. 113/2016 rezultă că modificarea a fost impusă de rațiuni practice (respectiv dacă s-ar fi avut în vedere exceptarea consumului beneficiarilor schemei de sprijin din întregul an 2015, în care au fost obținute acordurile de exceptare, s-ar fi ajuns la o abatere semnificativă a cotei obligatorii finale de achiziție, față de cea estimată, cu impact asupra costurilor suportate de consumatorii finali de energie), în corpul normativ al actului guvernamental nu se regăsește vreo dispoziție tranzitorie care să prevadă că modificările se aplică și în cazul acordurilor de exceptare emise anterior, pentru anul încheiat.

În acest context, Înalta Curte reține că, așa cum a arătat chiar recurenta pârâtă ANRE, acțiunea promovată de intimata reclamantă pentru anularea parțială a H.G. nr. 113/2016, sub aspectul modificării în discuție (dosar nr. x/2016), a fost respinsă definitiv, dar tocmai pe considerentul principal că actul administrativ cu caracter normativ în discuție nu retroactivează prin el însuși, aspectele litigioase expuse de reclamantă decurgând de fapt din actele de punere în aplicare a H.G. nr. 495/2014 pentru anul 2015.

În dosarul mai sus menționat a fost solicitat, de altfel, și Avizul consultativ al Comisiei Europene, care a fost depus ulterior și în prezenta cauză.

În cuprinsul avizului se arată că "27. Lăsând la o parte chestiunea respectării de către autoritățile naționale a termenelor legale de emitere a acordului de exceptare, la data emiterii acestui acord în cauza pendinte, prevederile naționale stabileau că exceptarea se aplică "începând cu anul în care a fost obținut acordul". În plus, autoritatea competentă să emită acordul a considerat că beneficiarii care au obținut acordul de exceptare în cursul anului 2015 sunt scutiți de plata certificatelor verzi (în procentul stabilit de acest acord), începând cu data de 1 ianuarie 2015. (...).

Or, prin Ordinul nr. 5/2016, ANRE a stabilit cota finală obligatorie de achiziție de certificate verzi pentru anul 2015, luând în calcul un consum exceptat raportat la datele de emitere a acordurilor de exceptare în primul an de implementare a schemei de sprijin.

Stabilirea acestei cote anuale obligatorii de achiziție de certificate verzi (stabilite procentual ca fiind raportul dintre numărul de certificate verzi emise și consumul final de energie electrică realizat, diminuat cu consumul final exceptat) a fost influențată de valoarea mai mică a consumului exceptat, în sensul că a fost mult mai mică decât dacă valoarea consumului exceptat era calculată prin raportare la întreg anul 2015, în acord cu actul normativ de rang superior în forma în vigoare atât la data cererii de exceptare, cât și la data emiterii acordului de exceptare pentru intimata reclamantă.

Efectul vătămător la adresa intimatei-reclamante nu rezultă direct din cota anuală obligatorie de achiziție, ci din stabilirea acesteia pe baza unei valori mai mici a consumului exceptat, care se corelează cu o valoare mai mare a consumului neexceptat, pentru care se menține obligația de achiziție de certificate verzi. Există, astfel, o strânsă interdependență între cota anuală obligatorie de achiziție de certificate verzi și consumul neexceptat, datorită împrejurării că, în formula de calcul a cotei, un element îl reprezintă consumul exceptat.

Prin urmare, Înalta Curte reține că ordinul contestat, ca act de punere în aplicare a normei din art. 3 alin. (1) al H.G. nr. 495/2014, la nivelul anului 2015, este nelegal, aducând atingere principiului securității juridice și restrângând nejustificat drepturile câștigate ale intimatei reclamante, în condițiile în care acordul era reglementat ca act administrativ care doar constata îndeplinirea condițiilor de eligibilitate pentru acordarea ajutorului de stat, efectele sale fiind cele reglementate de H.G. nr. 495/2014.

Potrivit art. 8 alin. (8) din Legea nr. 220/2008, întregul mecanism de exceptare, ca și cantitatea exceptată și formula de calcul au fost lăsate în câmpul de normare al hotărârii de guvern care aprobă schema de sprijin notificată Comisiei Europene și autorizată de aceasta.

Exceptarea este prevăzută de lege procentual, raportat la cantitatea de anergie furnizată și care intră sub efectele acordului de exceptare, în condițiile legii.

Așa cum se arată expres în preambulul său, Ordinul nr. 5/2016, contestat în speță, a fost emis la data de 26.02.2016 în aplicarea în concret a prevederilor legale mai sus menționate și a art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 495/2014, în conformitate cu care "Exceptarea prevăzută la art. 1 alin. (1) se aplică la cota obligatorie de achiziție de certificate verzi care se aplică furnizorilor de energie, comunicată de ANRE, începând cu anul în care a fost obținut acordul de exceptare. Respectiva exceptare nu afectează calculul privind atingerea obiectivului național prevăzut la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 220/2008, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în consumul final brut de energie al anului 2020".

Or, în speță, valoarea diminuată a consumului exceptat nu a fost stabilită prin hotărârea de guvern menționată, ci prin Ordinul nr. 5/2016.

Este nefondată susținerea recurentei pârâte în sensul că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. j)

^1)

din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naționale in domeniul ajutorului de stat, precum si pentru modificarea si completarea Legii concurenței nr. 21/1996, data acordării ajutorului de stat este definită ca fiind " data acordării ajutorului de stat - data la care dreptul legal de a primi ajutorul este conferit beneficiarului, în conformitate cu regimul juridic național aplicabil, indiferent de data la care ajutorul se plătește întreprinderii respective;", motiv pentru care beneficiarul s-ar bucura de ajutor doar pentru perioada ulterioară emiterii acordului de finanțare.

Urmare a deciziei Comisiei Europene de a nu ridica obiectiuni cu privire la ajutor, considerând ca este compatibil si justificat pentru piața internă, la data de 1 decembrie 2014 a intrat in vigoare H.G. nr. 495/2014, prin care a fost instituita o schema de ajutor de stat privind exceptarea unor categorii de consumatori finali de la aplicarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie.

Conform dispozițiilor acestei hotărâri, exceptarea se aplica de la 1 ianuarie a anului in care a fost emis acordul de exceptare. Mai mult, alin. (2) menționa că pentru acordurile emise in 2014 (adică in decembrie 2014), exceptarea se aplica de la 1 ianuarie 2014.

Este deci evident că interpretarea acestui act normativ în sensul că exceptarea se aplică de la data acordului de exceptare este neconformă legii.

La momentul emiterii acordului de exceptare, atât din prevederile Legii nr. 220/2008, cât și din cele ale H.G. nr. 495/2014, rezulta că exceptarea de care se bucură beneficiarii schemei de ajutor de stat este anuală, fiind stabilită anual, prin raportare la obligația anuală de achiziție de certificate verzi și pe baza unor elemente care au ca referință anul întreg (art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 495/2014).

Decizia Comisiei cuprinde anumite criterii de eligibilitate și de intensitate maximă a ajutorului - 85% din valoarea certificatelor verzi aferente cotei obligatorii, într-o anumită perioadă de referință, astfel că trebuia să existe o legătură între obligația de a achiziționa certificate verzi, care este, de obicei, anuală, și exceptarea de la plata acestor certificate verzi a consumatorilor energo-intensivi (până la 85% din valoarea acestor certificate) într-o anumită perioadă de referință, în principiu anuală.

Or, prin interpretarea dată de recurenta pârâtă prin Ordin, s-a ajuns la situația nerespectării deciziei Comisiei, consecința fiind lipsa legăturii între obligația de a achiziționa certificate verzi, care este anuală, și exceptarea de la plata acestor certificate verzi a consumatorilor energo-intensivi, fiind încălcat principiul securității juridice.

Cât privește adresa nr. x/08.03.2017 a Consiliului Concurenței, pe care instanța de fond ar fi ignorat-o și în care se arată că "anterior modificării art. 3 alin. (1) al H.G. nr. 495/2014 ... au avut loc consultări informale cu experții comunitari, iar opinia acestora a fost că măsura de exceptare se aplică la cantitatea de energie consumată de beneficiar începând cu data obținerii acordului de exceptare și nu există prevederi în hotărârea de guvern care să indice posibilitatea aplicării retroactive a măsurii de sprijin, prin exceptarea de la plata parțială a certificatelor verzi aferente energiei consumate înainte de primirea acordului de exceptare", Înalta Curte arată că aceasta este irelevantă pentru examinarea legalității Ordinului nr. 5/2016, prezentând doar o opinie a autorității de concurență, bazată pe punctul de vedere exprimat neoficial de către "experți comunitari" care ar fi fundamentat modificarea art. 3 alin. (1) (neincidentă în speță), în timp ce atributul interpretării legii revine instanței de judecată, care are în vedere inclusiv poziția exprimată oficial de Comisie prin Avizul nr. x/2017.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea încheierii și a sentinței recurate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legale și temeinice încheierea și sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva încheierii din 17 martie 2017 și a sentinței civile nr. 2558 din 23 iunie 2017 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iulie 2020.