ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5312/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11.04.2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 5081/27.03.2017 emise de pârât prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 2.279,2 RON și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii prin care să admită cererea de plată, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 4834 din 8 decembrie 2017, Curtea de Apel București respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

A precizat recurenta-reclamantă că, în calitate de asigurător CASCO al autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, avariat prin accidentul de circulație din data de 29.11.2012, produs din culpa șoferului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, asigurat RCA la S.C. B. S.A., a formulat acțiune în regres împotriva asigurătorului RCA pentru recuperarea despăgubirii în cuantum de 1.948,13 RON, reactualizată potrivit legii.

În dosarul nr. x/2014, Judecătoria Sector 3 București a obligat pârâta S.C. B. S.A. la reactualizarea despăgubirii cu 0,1% pe zi de întârziere în temeiul Ordinului CSA nr. 14/2011și la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât B. S.A. a intrat în procedura de faliment, a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraților, prin Cererea de plată nr. x/22.12.2015, achitarea despăgubirii reactualizate și a cheltuielilor de judecată conform sentinței definitive a Judecătoriei Sector 3 București, cerere ce i-a fost respinsă prin decizie ce face obiectul acțiunii.

A susținut recurenta, invocând art. 9 alin. (1) și art. 25 alin. (1) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 4 alin. (1), art. 17 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, art. 50 din Legea nr. 136/1995 și art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011, că argumentul Fondului de Garantare a Asiguraților în sensul că nu preia obligațiile asigurătorului RCA este nefondat.

Penalitățile de întârziere acordate nu au fost solicitate potrivit legislației ca dobânzi penalizatoare reglementate de Ordonanța nr. 13/2011, ci ca reactualizare a despăgubirii. Totodată, cheltuielile de judecată în această materie, nu se acordă doar prin aplicarea legislației procesuale, ci și din perspectiva considerării de către legiuitor a acestor cheltuieli drept parte din despăgubirile născute din contractul de asigurare RCA.

Prin considerentele hotărârii atacate nu se ține cont de faptul că un titlu executoriu este opozabil erga omnes și trebuie respectat întocmai și nu distinge între dosarele administrative care se soluționează prin plata despăgubirilor fără reactualizare și cererile de plată adresate FGA în temeiul titlurilor executorii. De asemenea, în motivarea hotărârii se creează confuzie între asigurarea de bunuri (art. 2214 C. civ.) și asigurarea de răspundere civilă, aplicabilă în speță.

Așadar, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanța de asigurare în speță rezultă dintr-un raport de asigurare, iar, în temeiul art. 9 din Norma nr. 16/2015, creanța de asigurare reprezintă despăgubirea reactualizată și cheltuielile de judecată conform titlului executoriu.

Atâta vreme cât legiuitorul nu delimitează între soluționarea cererilor de plată administrative și a celor în temeiul unor hotărâri judecătorești, interpretarea instanței de fond este în contradicție cu scopul FGA și, totodată, cu principiul recunoașterii și opozabilității unei hotărâri judecătorești oricărui debitor.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent și cu dispozițiile legale incidente, constată că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

4.1. Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/22.12.2015, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat suma de 2.279,2 RON (compusă din 381,83 RON, reprezentând penalități de întârziere, și 1.897,37 RON, reprezentând cheltuieli de judecată), invocând sentința civila nr. 18117/27.11.2014 pronunțată de Judecătoria Sector 3 București în dosarul nr. x/2014, prin care asigurătorul B. S.A. a fost obligată la plata sumelor respective către reclamantă.

În urma analizării cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraților, prin Decizia nr. 5081/27.03.2017, a respins cererea de plată, reținând că, la data rămânerii definitive a sentinței invocate, 06.03.2015, S.C. B. S.A. era în funcțiune, nefiind deschisă procedura falimentului. De asemenea, a apreciat că sumele solicitate nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015 noțiunii de creanțe de asigurări.

Împotriva deciziei FGA, intimata-reclamantă a formulat acțiune în anulare, respinsă de Curtea de Apel București prin sentința civilă ce face obiectul prezentului recurs.

Instanța a apreciat, în esență, că Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, fără a putea fi obligat la plata actualizărilor creanțelor pe care asigurătorii CASCO le-au recuperat de la asigurătorul RCA înainte de insolvență și nici la cheltuielile de judecată ale acestora, întrucât nu din culpa FGA s-au realizat aceste cheltuieli.

De asemenea, prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 în aplicarea art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu sunt temei pentru recuperarea penalităților și cheltuielilor de judecată ale asigurătorilor CASCO care au obținut deja sentințe definitive împotriva asigurătorului RCA înainte de faliment, pentru că nu se înscriu în noțiunea de creanță de asigurări de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015.

4.2. Prin recurs, reclamanta A. a reiterat, în esență, cele arătate prin acțiune, însă Înalta Curte nu poate reține alegațiile sale.

Astfel, potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 definește creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, după cum a reținut și prima instanță, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale. Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b)din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale. În condițiile alin. (1) și (2), Fondul este îndreptățit să înregistreze și să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăților efectuate, ca urmare a producerii riscurilor asigurate după momentul deschiderii procedurii falimentului."

Conform dispozițiilor art. 25 din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților,

"(1) Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări care au încasat indemnizațiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite încasarea creanțelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societății de asigurare debitoare decât pentru sumele care depășesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

(2) Toate despăgubirile/indemnizațiile plătite din disponibilitățile Fondului, împreună cu dovada plății acestora, se înregistrează cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat pe rolul instanței judecătorești competente. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau a drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, în condițiile Legii nr. 213/2015, ale Legii nr. 85/2014 și ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Creanțele Fondului reprezintă creanțe de asigurări conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 și se achită cu prioritate față de alte creanțe, imediat după achitarea sumelor prevăzute la art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014. Reprezintă creanțe de asigurări ale Fondului și sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de daună, conform art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

(3) Fondul este îndreptățit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum și orice dobânzi și/sau cheltuieli efectuate din disponibilitățile Fondului cu titlu de creanțe de asigurări, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015."

Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiți, și nu asigurătorilor în faliment, toate despăgubirile/indemnizațiile plătite de FGA în cadrul procedurii administrative de plată prevăzute de Legea nr. 213/2015 înregistrându-se cu titlu de creanțe de asigurări la dosarul de faliment înregistrat împotriva asigurătorului falit, în cazul de față B. S.A.. Recuperarea creanțelor Fondului se face prin valorificarea bunurilor și/sau drepturilor și veniturilor societății de asigurare debitoare, potrivit dispozițiilor legale incidente.

Asigurătorul poate datora penalități de întârziere și cheltuieli de judecată solicitate nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și în demararea litigiului. Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și de cheltuieli de judecată reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului.

Referitor la stabilirea noțiunii legale de despăgubiri, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, respectiv penalități și cheltuieli de judecată, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborat cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Potrivit art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, "(6) În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar, potrivit art. 37, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Astfel, contrar alegațiilor recurentei-reclamante, Legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, neputând pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului.

Pe cale de consecință, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci acestea rezultă din comportamentul ilicit al asigurătorului, pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

4.3. Este demn de reținut și faptul că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu.

Or, în cauză, Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 București, ci Societatea B. S.A.. La data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 18117 din 27 noiembrie 2014 pronunțate în dosarul nr. x/2014, 06.03.2015, Societatea de B. S.A. nu se afla în procedura falimentului (această procedură a fost deschisă în baza sentinței civile nr. 9661 pronunțate de Tribunalul București la 3 decembrie 2015 în dosarul nr. x/2015), astfel că recurenta-reclamantă avea posibilitatea obținerii sumelor solicitate de la această societate, conform sentinței Judecătoriei Sector 3 București.

4.4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4834 din data de 8 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.