ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4709/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.12.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Agenția de Gestionare a Litigiilor în Procesul de Privatizare a Republicii Serbia a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară - Direcția Inspecția Judiciară pentru judecători solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună, în principal, desființarea Rezoluției de clasare nr. x/2018 pronunțată de inspectorul judiciar desemnat și a Rezoluției nr. 7768/IJ/2018 pronunțată de inspectorul șef și să se dispună trimiterea dosarului de cercetare pentru completarea verificărilor de către inspectorul judiciar, iar, în subsidiar, să se dispună admiterea cererii, desființarea Rezoluției de clasare nr. x/2018 pronunțată de inspectorul judiciar desemnat și a Rezoluției nr. 7768/IJ/2018 pronunțată de inspectorul șef și să se dispună începerea cercetării dsiciplinare a doamnei judecător Ioniță B. și a domnului judecător C. pentru săvârșirea abaterilor disciplinare.

Prin sentința civilă nr. 1793 pronunțată în data de 22 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea, ca neîntemeiată.

Reclamanta Agenția de Gestionare a Litigiilor în Procesul de Privatizare a Republicii Serbia a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea, pe fond, a cererii de chemare astfel cum a fost formulată, respectiv: în principal, desființarea Rezoluției de clasare nr. x/2018, pronunțată de inspectorul judiciar desemnat și Rezoluția nr. 7768/IJ/2018, pronunțată de inspectorul șef și trimiterea dosarului de cercetare pentru completarea verificărilor de către inspectorul judiciar; în subsidiar, desființarea Rezoluției de clasare nr. x/2018, pronunțată de inspectorul judiciar desemnat și Rezoluția nr. 7768/IJ/2018, pronunțată de inspectorul șef și să se dispună începerea cercetării disciplinare a doamnei judecător loniță D. și a domnului judecător E. pentru săvârșirea abaterilor disciplinare enumerate în cuprinsul plângerii.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Recurenta a arătat că își menține toate argumentele invocate prin cererea de chemare în judecată, pe care instanța de la fondul cauzei nu le-a analizat, respectiv nu le-a avut în vedere la pronunțarea soluției, atât pe situația de fapt necesară analizării aplicării temeiurilor de drept, cât și în ceea ce privește aplicarea temeiurilor de drept situației concrete învederate. Instanța de fond nu a răspuns criticilor pe care le-a învederat, având argumente care sunt date de o interpretare eronată a legii, strict teoretică, fără a se aplica/analiza temeiurile de drept învederate la situația de fapt dedusă judecății.

Atât rezoluția organului de control, cât șt rezoluția inspectorului-șef prin care se menține rezoluția organului de control, se bazează pe lipsa unei cercetări efective a condițiilor preliminare de demarare a cercetării diciplinare. Argumentele empirice oferite de organul de control, dar și de către inspectorul șef converg către ideea lipsei unor indicii suficiente pentru demararea cercetării disciplinare a judecătorilor reclamați. Aceeași abordare a fost preluată și de către instanța de judecată, care nu răspunde efectiv la cele învederate de către recurenta.

Recurenta a sesizat organul de inspecție Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru cercetarea unor acte materiale ce intră în conținutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea 303/2004.

În materia răspunderii disciplinare, s-a apreciat că independența judecătorului nu poate fi privită ca un privilegiu care să-i permită nesocotirea responsabilităților specifice funcției, limitele independenței fiind raportate la cerința respectării legii, principiul independenței judecătorului neputând constitui un argument de natură a justifica încălcarea legii sau de natură a înlătura orice responsabilitate în nerespectarea obligației de a asigura supremația legii și de a respecta drepturile recunoscute părților din proces.

În argumentarea soluției, Inspecția judiciară a reținut că aceste critici formulate nu întrunesc elementele unei abateri disciplinare, ci reprezintă simple nemulțumiri în legătură cu soluția pronunțată prin decizia civilă nr. 1189 din 27.06.2017, în dosarul nr. x/2016 de către Curtea de Apel București, în completul format din domnii judecători E. și Ioniță B.. Prin motivarea organului de control, se precizează că, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale. Mai mult decât atât, organul de control menționează faptul că prin atribuțiile sale nu poate cenzura hotărârile instanțelor de judecată.

Aceste susțineri sunt preluate în mod neîntemeiat de către instanța de judecată, care consideră că nu poate să cerceteze grava neglijență și interpretarea eronată a legii, deoarece judecătorii au aplicat legea, respectiv au interpretat greșit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Recurenta susține că s-a interpretat greșit prevederea din art. 99 alin. (1) al legii 303/2004, respectiv judecătorii au interpretat cu rea-credință un text de lege prin care se preciza clar că nu poate fi tradusă legalizat o copie decât dacă se prezintă și originalul acesteia. Aceștia au denaturat sensul legii și au constatat că legalizarea vizează doar semnătura traducătorului, deși prevederile art. 318 și 324 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2333/C/2013, prevăd explicit că notarului trebuie sa i se prezinte originalul pentru a legaliza traducerea, instanța neobservând din eroare că de fapt, legalizarea nu ar fi putut avea loc decât în prezența originalului.

Scopul formulării acestei sesizări nu a fost ca inspecția judiciară să analizeze cauza pe fondul său și să cenzureze în vreun fel hotărârile civile, ci doar să constate încălcarea principiilor fundamentale de drept folosite în instrumentarea dosarului cu care au fost învestiți, aspect ce constituie elementul material al faptei de exercitare a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Prin decizia lor, judecătorii din cadrul Curții de Apel București au admis apelul formulat de către apelanții-intimați, motivând faptul că se impune o operație de legalizare pentru actele private, considerând că hotărârea arbitrală reprezintă un act privat și că trebuia să fie chiar actul legalizat. S-a afirmat faptul că această operație de legalizare nu înseamnă încălcarea principiului lipsei cerinței de "alta legalizare" arătată de textul Tratatului, ci ar reprezenta un aspect extrem de rațional, și anume, autentificarea actului respectiv, adică prezentarea acestuia într-o formă care sa demonstreze realitatea existenței și a conținutului. La dosarul cauzei s-a depus o fotocopie a sentinței în limba sârbă și o traducere legalizată în limba română (legalizarea vizând semnătura traducătorului), instanța apreciind faptul că, în temeiul articolului 47 din Tratat, actul utilizat trebuia să fie cel cu sigiliu/semnătură sau chiar actul legalizat.

Recurenta a arătat că este de neacceptat ca un complet format din judecători ai unei curți de apel să își fundamenteze soluția pe baza unor motive pe care nu le-a pus în discuția părților în cursul procesului, potrivit principiului fundamental al contradictorialității (art. 14 alin. (5) și (6) din C. proc. civ.). Prin urmare, contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al procesului civil și reprezintă o îndatorire atât pentru părti, cât și pentru instanță. Pe cale de consecință, aceasta trebuie să se manifeste nu numai în raporturile dintre părți, ci și în raporturile dintre părți și instanță.

Cu toate acestea, inspecția judiciară apreciază că actele dispuse de către instanța de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenționat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil normele de drept material ori procesual. Or, în acest fel organul de control apreciază că în sfera abaterii disciplinare intră și nesocotirea din culpă a normelor de drept material ori procesual, însă apreciază că nu au fost încălcate principiile dreptului la apărare, contradictorialității și al rolului activ al judecătorului în vederea aflării adevărului.

În mod total greșit se reține de către organul de control atunci când apreciază că argumentele soluției pronunțate au fost tratate pe larg în considerentele hotărârii, fiind în acest fel respectate dispozițiile procedurale.

Nu se răspunde la criticile sale, nici de către Inspecția Judiciara, nici de către prima instanță, respectiv de ce tocmai din aceste considerente recurenta a aflat care a fost elementul pe baza căruia s-a fundamentat hotărârea. În acest sens, potrivit principiului contradictorialității și al rolului activ al judecătorului, instanța avea obligația în cursul procesului să pună în discuția părților solicitarea oricăror acte pe care le considera imperios necesare în aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Completul de judecată nu a învederat în niciun moment vreun indiciu legat de acest aspect, nepunându-i-se în vedere necesitatea depunerii vreunui alt document necesar judecării prezentului dosar. Mai mult decât atât, recurenta și-a manifestat tot timpul judecării cauzei disponibilitatea de a depune orice alte înscrisuri pe care instanța le-ar fi considerat esențiale.

Recurenta a criticat în parte și considerentul reținut mai sus de către organul de control, întrucât judecătorul trebuie să își fundamenteze o soluție în urma analizării actelor și în urma interpretării normelor de drept, însă un rol primordial în acest sens îl are respectarea principiului legalității (art. 7 alin. (2) C. proc. civ.). Or, completul de apel a acționat contrar dispozițiilor legale, atunci când în considerentele hotărârii se precizează în mod expres faptul că "cererea nu poate fi admisă, indiferent de convingerea instanței că acea hotărâre există sau de recunoașterea existenței hotărârii de către pârâte". Prin urmare, deși intanța admite faptul că nu există îndolieli cu privire la existența înscrisului și nici partea adversă nu a contestat acest aspect, totuși necesitatea depunerii originalului hotărârii arbitrale nu a fost pusă în vedere intimatei-reclamante în cursul procesului, deși aceasta și-a manifestat explicit disponibilitatea de a depune alte înscrisuri la dosar.

Organul de control reține eronat că judecătorii reclamați ar fi instrumentat cauza prin aplicarea principiilor de drept. Este irelevant dacă partea mai avea sau nu deschisă vreo cale de atac extraordinară, instanța trebuind să analizeze strict din punct de vedere al situației concrete din dosarul în care s-a constituit abaterea disciplinară. Motivul contestației în anulare formulate de către recurenta s-a întemeiat pe faptul că dezlegarea dată apelului este rezultatul uuei erori materiale. Instanța, din eroare, a afirmat că traducerea legalizată vizează doar semnătura traducătorului, neobservând toate mențiunile făcute în cuprinsul traducerii legalizate. Așa cum a motivat și în cuprinsul acesteia, raportat la întreaga procedură notarială, unui notar public trebuie să i se prezinte originalul pentru a legaliza traducerea, instanța neobservând din eroare că de fapt, legalizarea nu ar fi putut avea loc decât în prezența originalului. În ceea ce privește revizuirea, motivul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia instanța a dat mai mult decât ceea ce s-a cerut, fiind tradus în norma procesual civilă ca o extra petita. Pe această cale, inspecția judiciară a reținut într-un mod succint argumentul instanței, potrivit căruia a arătat că în orice împrejurare prin extra petita se înțelege că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut sub aspectul pretențiilor formulate de părți și nu sub aspectul altor chestiuni care nu au legătură cu pretențiile acestora. Mai mult decât atât, reține faptul că instanța de apel soluționează apelul în limita învestirii sale, iar pe de altă parte apelul este devolutiv, aspect care i-a permis instanței să analizeze sentința apelată din perspectiva dispozițiilor art. 476 alin. (1) și 479 alin. (1) C. proc. civ.

Consideră recurenta ca toate aceste interpretări ale completului de judecată s-au realizat prin încălcarea într-un mod grav a normelor de drept procesual civil, aspecte care nu au fost analizate, respectiv la care nu i s-a răspuns în cadrul soluției pronunțate pe fondul cauzei.

Judecătorii s-au pronunțat asupra unui lucru care nu a fost cerut. Pe această cale, caracterul de extra petita reiese din faptul că argumentul pe care se fundamentează întregul dispozitiv al hotărârii este reprezentat de o neregularitate formală, aspect ce nu a fost criticat de apelanții-intimați sub forma unui motiv distinct de apel. Astfel, aceștia nu au criticat prin apelul declarat lipsa originalului sentinței de la dosar, acest aspect nereprezentând un motiv de apel distinct. În acest sens, este cert că dacă limitele învestirii instanței sunt conturate de criticile formulate sub forma motivelor de apel, atunci o hotărâre care se fundamentează în întregime pe un aspect nesolicitat de către apelanții- pârâți, reprezintă o extra petita.

În drept, au fost invocate disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Cererea de recurs a fot legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 RON conform art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013.

Pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

4.1. În ceea ce privește motivul de nelegalitate de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Pârâta a arătat că acest motiv este nefondat, casarea hotărârii putându-se dispune doar în cazul în care magistratul fondului nu a făcut cunoscute părților temeiurile, fundamentele soluției adoptate, astfel încât instanța de control judiciar să poată aprecia asupra legalității și temeiniciei soluției.

Hotărârea poate fi considerată nemotivată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cât și atunci când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii, care nu au legătură cu speța. Hotărârea ar putea fi casata pentru acest motiv, dacă: există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea ar fi întemeiată, iar din altă parte că nu este întemeiată, astfel încât nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; lipsește total motivarea dezlegării date de instanță unei anumite chestiuni de fapt sau de drept sau motivarea este superficială ori cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă; judecătorul a motivat confuz sau sumar situația de fapt astfel încât instanța de recurs nu poate să determine în ce măsură o anumită normă juridică a fost sau nu corect aplicată.

Astfel, rezultă cu evidență că niciunul dintre aceste posibile motive de casare nu se verifică în speță, instanța de fond motivând coerent soluția dispusă, raportat la fondul cauzei.

In plus, judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere pentru a se considera că hotărârea este motivată. Se observă că hotărârea atacată cu recurs este transparentă și justifică dispozitivul, permițând realizarea controlului judiciar, astfel încât solicităm respingerea recursului sub acest aspect.

4.2. În ceea ce privește motivul de nelegalitate de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Față de cel de-al doilea motiv de casare invocat de către recurentă, se arată că hotărârea de fond ar putea fi casată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., doar dacă instanța ar fi aplicat o normă generală nesocotind existența normei speciale (Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor -norme speciale în materie disciplinară). Or, legea specială în materia răspunderii disciplinare a magistraților, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, prevede la art. 74 alin. (1) lit. e) că inspectorii judiciari au ca atribuție efectuarea de verificări ale sesizărilor adresate Inspecției Judiciare în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a magistraților ori în legătură cu încălcarea obligațiilor profesionale ale acestora, cu trimitere și la Legea nr. 303/2004, republicată, care prevede abaterile invocate de recurent și, în plus, sancțiunile aplicabile.

De asemenea, acest motiv de casare ar fi incident dacă instanța ar fi aplicat o normă care nu ar fi incidență în speță (ipoteză exclusă față de natura actului contestat); dacă, în fine, s-ar fi dat o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt (ipoteză, de asemenea, exclusă, raportat la obiectul cauzei și la motivarea clară a sentinței).

Intimata a arătat că în mod corect prima instanță a apreciat că ansamblul considerentelor reclamantei cu privire la greșita soluționare a dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel București de către judecătorii F. și lonîță B. din cadrul secției a V a civilă, care, în opinia reclamantei atrag, prin nesocotirea nerespectarea principiului contradictorialității, prevăzut de art. 14 C. proc. civ., neexercitarea unui rol activ în vederea aflării adevărului, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. nerespectarea principiul disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., răspunderea disciplinară din prisma prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004, au primit un răspuns punctual și efectiv din partea pârâtei.

Modalitatea concretă de soluționare a cauzei la care a făcut referire petiționara și temeinicia soluțiilor adoptate inclusiv în ceea ce privește interpretarea normelor de drept incidente în cauzele analizate mai sus, administrarea probatoriului în cauză, argumentarea soluției adoptate, întră în atributul exclusiv al instanței, soluție ce poate fi cenzurată doar în căile de atac în cazul în care este reglementată de lege si nu poate face obiectul acțiunii disciplinare.

Astfel în mod just a apreciat instanța de fond, contrar celor arătate de către reclamantă prin contestație, că argumentele utilizate în substanță în susținerea plângerii, respectiv a contestației de față, echivalează cu o critică pe fondul modalității de soluționare a cauzei ce a făcut obiectul dosarului x/2016 al Curții de Apel București, secția a V a civilă.

Mai mult decât atât, prima instanță, analizând temeinicia și legalitatea soluției dispuse sub acest aspect prin Rezoluția din 27 septembrie 2018, a constatat că obiectul acțiunii disciplinare îl constituie "numai abaterile disciplinare, așadar conduita magistraților, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia". Au fost apreciate ca fiind relevante sub acest aspect și considerentele Deciziei nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, prin care instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea: "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

Tot astfel, s-a reținut de către înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 96/2017, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, că:

"(i) din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata.

Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale.

În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, s-a concluzionat că probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

În cauza dedusă judecății instanța de fond a constatat că judecătorii au explicat argumentele care au fundamentat soluțiile adoptate și criticate de către reclamantă, iar interpretarea normelor de drept în raport de situația de fapt reținută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ. Nu se rețin astfel nici alegațiile reclamantului cu privire la săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), respectiv art. 99

1

Legea nr. 303/2004.

De asemenea, sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că judecătorul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Astfel, în raport cu circumstanțele cauzei, a înscrisurilor de la dosar, contrar criticilor formulate de reclamantă, Curtea a constatat că, în mod întemeiat Inspecția Judiciară a dispus clasarea sesizării petentului sub aspectul abaterilor disciplinare invocate de către reclamantă, reținând, în acord cu considerentele din rezoluția contestată, că nu sunt indicii cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 498 din C. proc. civ. și dispozițiile Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare, deși aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția din data de 23.01.2020 s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 15 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

7.1. Situația de fapt reținută de prima instanță

Prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, petiționara Agenția de Gestionare a Litigiilor în Procesul de Privatizare a Republicii Serbia a formulat critici referitoare la modul de soluționare a unui litigiu în stadiul procesual apel și a reclamat activitatea judecătorilor F. și Ioniță B., din cadrul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, care au instrumentat și soluționat dosarul nr. x/2016, în care a avut calitatea de parte.

Prin rezoluția emisă în data de 27 septembrie, în baza art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, inspectorul judiciar desemnat pentru efectuarea verificărilor în dosarul nr. x/2018, a dispus clasarea sesizării formulată de petiționar, întrucât a rezultat că nu au fost constatate indicii privind săvârșirea vreunei abateri disciplinare, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată.

Plângerea formulată de către petentă împotriva rezoluției din 27 septembrie 2018 a fost respinsă prin Rezoluția nr. 7768/IJ/2018 din 19 noiembrie 2018 emisă de inspectorul judiciar.

7.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă și a apărărilor aduse de intimata-pârâtă

7.2.1. Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat faptul că instanța de fond nu a răspuns criticilor sale, având argumente care sunt date de o interpretare eronată a legii, strict teoretică, fără a se aplica/analiza strict temeiurile de drept învederate la situația de fapt dedusă judecății.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din noul C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din noul C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din noul C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 din noul C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată, cât timp instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea G. împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, H. împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Corectitudinea acestei modalități de aplicare va fi verificată de instanța de recurs în cadrul criticilor referitoare la aplicarea greșită a legii, dar nu se poate reține o motivare contradictorie sub acest aspect. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

7.2.2. Motivele de recurs prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, cu caracter preliminar, că recurenta a sesizat organul de inspecție judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru cercetarea unor acte materiale ce, conform sesizării formulate, ar intra în conținutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea 303/2004.

Conform prev. art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 99

1

din legea nr. 303/2004 că acestea:" nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

De asemenea, relevante sunt și considerentele reținute de prima instanță și extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 și referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

Argumentul esențial invocat de recurentă este acela că prima instanță a interpretat greșit prevederea din art. 99 alin. (1) al Legii nr. 303/2004, deoarece, în cauză, judecătorii reclamați au interpretat cu rea-credință un text de lege. Astfel, recurenta a invocat faptul că deși textul de lege (art. 318 și 324 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 2333/C/2013) preciza clar că nu poate fi tradusă legalizat o copie decât dacă se prezintă și originalul acesteia, aceștia au denaturat sensul legii și au constatat că legalizarea vizează doar semnătura traducătorului.

Înalta Curte constată că acest argument adus de recurentă este contradictoriu prin el însuși: deși se invocă interpretarea cu rea-credință făcută de judecătorii reclamați, în același paragraf, chiar recurenta arată că instanța nu a observat "din eroare că de fapt, legalizarea nu ar fi putut avea loc decât în prezența originalului".

Or, dincolo de aspectul că nu se pot invoca și eroarea de fapt și reaua credință simultan, o astfel de prezentare a argumentației in sine nu poate susține concluzia unei rele credințe, reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Astfel, sub aspectul laturii subiective, se reține că judecătorul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Deși recurenta a dorit să sublinieze că scopul formulării acestei sesizări nu a fost ca inspecția judiciară să analizeze cauza pe fondul său și să cenzureze în vreun fel hotărârile civile, prin modul de structurare a argumentației, se fundamentează existența abaterii disciplinare exclusiv pe încălcarea principiilor fundamentale de drept folosite în instrumentarea dosarului cu care au fost învestiți, fiind invocată identitatea dintre această încălcare și elementul material al faptei de exercitare a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Deși, așa cum s-a statuat mai sus prin decizia Curții Constituționale, verificările ce pot fi efectuate de inspecția judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare și, implicit, verificările ce pot fi efectuate de instanța de contencios învestită cu analiza temeiniciei și legalității actului emis de inspecție, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci conduita judecătorului, limita dintre acesta două impune o minimă analiză a aspectelor invocate de petenti.

Astfel, aceștia au invocat, pe de o parte, o aplicare greșită a unei norme de drept material (referitoare la necesitatea legalizării sentinței arbitrale) și pe de altă parte, o aplicare greșită a unei norme de drept procesual (soluția a fost fundamentată pe baza unor motive nepuse în discuția părților în cursul procesului, ceea ce a dus la încălcarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialității, a rolului judecătorului în aflarea adevărului și la situația de plus petita).

Înalta Curte constată că, pe fondul acestor argumente (care efectiv sunt critici la adresa soluției date de completul de judecată), în mod corect, nici inspecția judiciară și nici prima instanță nu iși puteau exprima punctul de vedere tocmai pentru a evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluției. Ca urmare, ceea ce invocă recurenta ca fiind o lipsă a cercetării judecătorești sau a analizei instanței se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancționeze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se definește exclusiv prin încălcarea unor dispoziții legale. Pentru aceleași argumente, Înalta Curte nu va răspunde, în mod similar modului în care a procedat prima instanță, criticilor din prezentul recurs, prin care se invocă încălcarea normelor de drept material și procesual în cauza judecată de către completul reclamat.

Așa cum s-a arătat mai sus, actele dispuse de către instanța de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenționat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil normele de drept material ori procesual.

Diferența de esență între o încălcare gravă, neîndoielnică și nescuzabilă a normelor de drept material sau procesual și o încălcare care nu are aceste atribute se stabilește de la caz la caz, raportat și la consecințele aduse de eventuala hotărâre judecătorească care a realizat această încălcare. De aceea, rezoluția atacată a analizat și modalitatea în care ulterior partea a putut obține recunoașterea dreptului său, acesta fiind un aspect care este de natură să înlăture concluzia producerii unor consecințe iremediabile. Pe de altă parte, prin încălcare nescuzabilă nu se poate înțelege orice încălcare a unor norme de drept material sau procesual (pentru că altfel ar fi teoretic supuși sancțiunii judecătorii tuturor sentințelor reformate), ci acea încălcare care este în totală opoziție cu regulile de bază ale procesului civil, fiind inexplicabilă și complet nejustificată prin considerentele hotărârii incriminate.

Or, așa cum a subliniat prima instanță, judecătorii au explicat argumentele care au fundamentat soluția adoptată și criticată de către recurentă, iar interpretarea normelor de drept în raport de situația de fapt reținută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ.

7.3. Temeiul procesual al soluției date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Agenția de Gestionare a Litigiilor în Procesul de Privatizare a Republicii Serbia împotriva sentinței civile nr. 1793 din 22 mai 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 septembrie 2020.