ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6341/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi și Regia Autonomă "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat", anularea Hotărârilor de Guvern nr. 1438/2002, nr. 60/2005 (în ceea ce privește art. 3 și poziția 52 din Anexa 3), nr. 265/2005 (în ceea ce privește art. III pct. 5 și poziția 50 din Anexa nr. 5), nr. 1133/2008, nr. 625/2009 și nr. 240/08.02.2001 (în ceea ce privește pct. 119 din Anexa 2).

Ulterior, la data de 31.05.2017, Ministerul Culturii și Identității Naționale a depus la dosar cerere de intervenție accesorie formulată în favoarea pârâtului Guvernul României.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2422 din 24 mai 2018, a respins acțiunea astfel cum a fost completată formulată de reclamanți, ca nefondată.

Totodată, a admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului Guvernul României, formulată de Ministerul Culturii și Identității Naționale.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții A., B. și C., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

În motivarea căii de atac exercitate reclamanții au susținut următoarele:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. reclamanții susțin că prin considerentele instanței de fond a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 132A/9.02.2018 a Curții de Apel București (Anexa 1 la prezentul recurs) prin care a fost anulată sentința civilă nr. 1216/4.10.2016 pronunțată în dosarul de revendicare nr. x/2011, sentință prin care fusese respinsă ca inadmisibilă acțiunea în revendicare și a sentinței civile nr. 1330/17.06.2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă în dosar nr. x/2012 prin care a fost respinsă definitiv acțiunea formulată de reclamanții D., E., F., G., ca succesori in drepturi ai notificatorului H., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

Cu toate acestea, instanța a reținut în mod eronat, în justificarea lipsei unui interes legitim privat sau a unui drept subiectiv viitor si previzibil, prefigurat (în sensul art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004), soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, soluție dată prin sentința nr. 1216/4.10.2016 a Tribunalului București.

De asemenea, instanța a respins acțiunea in contencios reținând in considerente că "există și alte persoane care pretins îndreptățite la restituirea aceluiași imobil, care au formulat notificări în baza legii 10/2001". Or, efectele sentinței mai sus invocate erau de natură să conducă la concluzia opusă, că o astfel de notificare a fost stabilită ca fiind formulată de o persoană neîndreptățită in baza Legii nr. 10/2001 să pretindă vreun drept asupra imobilului vizat de H.G. în litigiu.

Această hotărâre producea efectele autorității lucrului judecat conferite de disp. art. 166 C. proc. civ. (1864) sub imperiul cărora a fost pronunțată acea hotărâre.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se susține în primul rând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină prin raportare la faptul că nu s-a motivat în niciun mod respingerea apărării subsidiare a reclamanților invocate în susținerea interesului/dreptului legitim vătămat, anume solicitarea de suspendare a soluționării acțiunii in contencios administrativ până la soluționarea acțiunii în revendicare ce face obiectul dosarului x/2011

În al doilea rând se pretinde că motivarea este străină de natura pricinii întrucât obiectul acțiunii prezente era anularea actelor administrative litigioase pe argumentul esențial că nu fuseseră respectate anumite prevederi legale la momentul adoptării lor, între care se verifica și aspectul esențial al existenței unui act/fapt juridic care să justifice modalitatea de dobândire a bunului ce constituia obiectul actelor administrative în litigiu.

Or, instanța de fond s-a limitat a reține că "nu se impune analizarea criticilor de nelegalitate invocate în legătură cu hotărârile de guvern contestate" întrucât "majoritatea acestor critici privesc nevalabilitatea titlului statului, chestiune care urmează a fi, analizată și dezlegată de instanța de drept comun (civilă), nefiind în competența instanței de contencios administrativ."

Acest argument neagă însăși rațiunea acțiunii în contencios administrativ din moment ce condiția esențială pentru legala emitere a actului administrativ privind un bun imobil pretins aparținând statului, ar fi fost să aibă la bază un act care să ateste modul de dobândire al proprietății, în raport de dispozițiile legale care reglementează această materie.

Reclamanții-recurenți nu au solicitat să se constate "nevalabilitatea titlului statului" care nu ar fi permis atestarea ca bun aparținând domeniului privat sau public al statului și atribuirea lui în administrare. Recurenții au cerut instanței de contencios sa verifice legalitatea actelor atacate prin raportare la dispozițiile art. 1, art. 3 alin. (1), art. 4 și art. 7 din Legea nr. 213/1998, care prevăd modalitățile în care se dobândește dreptul de proprietate publică.

În consecință, instanța de fond trebuia să constate că emitentul actelor în litigiu (cum ar fi de exemplu, H.G. nr. 1438/2002 privind înființarea Muzeului Național al Hărților și Cărții Vechi) nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impuse de art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998, în ceea ce privește modalitatea prin care terenul pretins proprietate privată a intrat în domeniul public al Statului, simpla stabilire a sediului Muzeului Hărților și Cărții Vechi la adresa imobilului nostru neputând fi asimilată unei cauze de utilitate publică, în accepțiunea legii.

Este, în opinia recurenților, străină de natura cauzei și chiar contradictorie cu restul considerentelor motivarea potrivit căreia nu s-ar fi probat de reclamanți că "preluarea imobilului de către Statul român ar fi avut caracter abuziv, în sensul disp. art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001" și reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001."

Pentru exercitarea acțiunii în contencios administrativ nu era necesară o astfel de condiție, respectiv de a proba că preluarea imobilului s-ar fi făcut abuziv în sensul Legii nr. 10/2001. Dacă se aprecia că trebuie cercetată probatoriu o astfel de situație, ea trebuia efectuată în cadrul unei analize de fond a cauzei. Or, tocmai acest aspect instanța de fond nu a efectuat-o, reținând generic că nu este cazul a fi verificate motivele de nelegalitate ale actelor atacate.

Se mai învederează că este incident și motivul de casare prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât instanța de fond a apreciat în mod nelegal că nu ar fi întrunite în cauză condițiile prevăzute de disp. art. 2 lit. o) și p) din Legea nr. 554/2004, în sensul că reclamanții nu ar fi justificat atât un drept vătămat (dreptul de proprietate ca drept fundamental prevăzut de Constituție sau de lege, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrative), cât și un interes legitim privat (posibilitatea de a pretinde o anumita conduita din partea statului de a se abține să emită acte în exces de putere care să afecteze dreptul fundamental mai sus menționat).

Interesul legitim vătămat - ca o condiție de analiză pe fond a acțiunii în contencios administrativ - era justificat și numai prin faptul că pârâtul Guvern a emis în regim de exces de putere acte administrative care să acopere lipsa unui titlu de dobândire al bunului pe care și l-a apropriat și îi posedă prin simpla declarare a acestuia ca aparținând domeniului public al statului, de care să poată dispune prin atribuire lui în administrare.

În acest mod se permite pârâților să uzeze, tot în exces de putere publică, de opunerea unor astfel de acte administrative unilateral în procesul de revendicare, prin invocarea lor în apărare pentru justificarea pretinsei proprietăți asupra bunului imobil litigios.

Dintr-o altă perspectivă, "dreptul subiectiv viitor si previzibil, prefigurat" al reclamanților îl constituie posibilitatea valorificării dreptului reclamanților în cadrul unei acțiuni în revendicare în baza normei interpretative de excepție din Decizia RIL 33/2008, drept căruia sa i se opună doar un titlu de proprietate corespunzător modurilor de dobândire ale proprietății publice prevăzute de Legea nr. 213/1998 și nu acte administrative emise în regim de putere publică, declarative, care nu au la baza un mod legal, originar de dobândire al proprietății.

Instanța de fond nu a avut în vedere în aprecierea interesului vătămat al reclamanților faptul că prin trecerea imobilului în domeniul public al statului, acesta devine inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, reclamanții neputându-și valorifica dreptul de proprietate în contradictoriu cu Statul Român, pe calea acțiunii în revendicare, în condiții de egalitate a regimului probatoriu al dreptului de proprietate (strict circumscris regimului de drept comun al comparării de titluri) fiind creată astfel o aparență de dobândire legală în domeniul public prin emiterea în regim de exces de putere a H.G. în litigiu, deși ea nu există în realitate.

Instanța de fond în mod nelegal nu a avut în vedere jurisprudența previzibilă a ICCJ atunci când a analizat o acțiune în anularea unei H.G. prin care se atesta domeniul public al județului, orașelor, comunelor din județ, raționamentul fiind similar cu cel aplicabil și cazului prezent prin care s-a statuat că "Art. 1 și art. 11 din Legea nr. 29/1990 (n.n. - actual art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 alin. (1) și art. 18 din Legea ntr. 554/2004) au instituit un contencios subiectiv de plină jurisdicție, care nu se limitează la dimensiunea formală a actului administrative și nu conține distincții între actele administrative cu efecte declarative și actele cu efecte constitutive de drepturi. În consecință, susținerea recurentului pârât Guvernul României privind calea dreptului comun care trebuie urmată pentru compararea și cenzurarea titlurilor de proprietate, este lipsită de fundament juridic".

Cu privire la justificarea interesului legitim vătămat de reclamanți recurenți se invocă raționamentul reținerii incidenței unui astfel de interes în situații similare (în care se contestase o poziție din anexa 1 la H.G. nr. 904/2002 privind un imobil atestat ca aparținând domeniului public al județului) din jurisprudența ICCJ prin care s-a statuat "Contestând această hotărâre, reclamanții au invocat și dovedit interesul legitim derivat din faptul că autorul a deținut în proprietate imobilul în discuție (...) împrejurarea că în cadru unui proces în revendicare pentru imobilul în discuție s-a reținut că reclamanții nu au făcut dovada pozitivă a dreptului de proprietate, concluzie însușită și folosită drept argument în soluția de respingere a acțiunii promovate de reclamanți în contencios administrativ, era nerelevantă. Aceasta întrucât ea aparține unei cauze cu obiect diferit de cel al litigiului de față, în care se analizează legalitatea emiterii unei hotărâri de guvern în raport de dispozițiile Legii nr. 213/1998, care stabilesc imperativ condițiile în care se poate determina apartenența unui bun la domeniul public."

În analiza existentei interesului legitim al reclamanților - ca o condiție a fond a admiterii acțiunii în contencios, instanța este investită să verifice exclusiv dacă imobilului în discuție i s-a declarat apartenența la domeniul public sau privat al statului prin actele administrative în litigiu cu respectarea condițiilor cuprinse în Legea nr. 213/1998, respectiv dacă dreptul de proprietate publică al statului fusese dobândit în mod legal prealabil emiterii actelor.

Din acest punct de vedere se consideră că verificarea pe fond a legalității actelor administrative în litigiu este impusă de faptul că însuși statul este obligat să garanteze drepturile cetățenilor - între care și dreptul de proprietate și de succesiune (cum sunt cele ale reclamanților), neputând fi conceput ca, prin exces de putere, tocmai el să încalce un drept fundamental prin includerea nelegală în pretinsul domeniu public al statului. Or, prin cuprinderea imobilului în domeniul public prin H.G. în litigiu reclamanții sunt împiedicați să le includă în masa succesorală a autorilor lor, fiind lezați astfel și în dreptul lor la moștenire, garantat și el constituțional.

Se invocă în acest sens și decizia Curții Constituționale nr. 256/2006 prin care s-a considerat că "posibilitatea recunoscută persoanelor fizice de a introduce acțiune în contencios administrativ pentru apărarea unui interes legitim public, mai ales când se are în vedere un act administrativ normativ, reprezintă o măsură eficientă pentru a înlătura din primul moment posibil eventualele abuzuri ale administrației publice, cu atât mai mult cu cât interesul legitim public are în vedere și interesele legitime ale unei persoane".

Analiza pe fond a actelor litigioase și greșita soluționare pe pretinsa lipsa a interesului legitim vătămat era imperios necesară pentru a se putea constata că actele administrative litigioase sunt emise cu exces de putere, în sensul noțiunii din art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 ("exercitarea dreptului de apreciere, aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea drepturilor si libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege").

Interesul legitim trebuia analizat și din perspectiva verificării încălcării principiul evitării abuzului de putere în conduita administrativă.

Au fost încălcate dispozițiile art. 44 din Constituția României și cele ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care consacră și garantează dreptul la protecția proprietății asupra bunului prin aprecierile instanței de fond.

Prin expunerea situației faptice s-a arătat care sunt actele care justifică dreptul de proprietate al reclamanților recurenți si al autorilor lor. Se reține eronat că certificatele de calitate de moștenitor cumulate cu actul de proprietate al autorilor și înscrierea în cartea funciară nu ar face dovada dreptului de proprietate ce se reclamă a fi vătămat prin actele în litigiu.

Recunoașterea dreptului la restituirea bunului pe calea dreptului comun este consacrat de decizia RIL 33/2007, fiind în situația de excepție de la aplicarea legii speciale (Legea nr. 10/2001) avută în vedere de ICCJ, în care revendicarea bunului nu aduce atingere siguranței circuitului civil și nu afectează un alt drept din moment ce bunul uzurpat de stat se afla în posesia acestuia.

Din moment ce imobilul format din teren și construcție nu a ieșit din patrimoniul autorilor noștri printr-o modalitate de transmitere a dreptului de proprietate, orice trecere în domeniul public (cum este cazul actelor litigioase) încalcă dreptul la restituire al reclamanților și nu poate genera drepturi în favoarea statului, trecerea lui în domeniul public nefiind validă, aspect care poate face si trebuie sa facă obiectul verificării in cadrul acțiunii in contencios.

Lipsa oricărui titlu de preluare al statului - din perspectiva disp. art. 7 din Legea nr. 213/1998, conferă petenților calitatea de proprietar, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Nelegalitatea soluției din perspectiva statuărilor asupra lipsei dreptului reclamanților care sa justifice acțiune în contencios rezida din faptul că instanța de fond nu a avut in vedere în mod special efectul înscrierii în cartea funciară a Mun. București sub nr. x/1940 (anexa 7) pe numele soților I. și J., în cote egale pentru fiecare soț. Din procesul-verbal de carte funciară rezultă că imobilul era compus din teren în suprafață de 996 mp pe care erau situate două corpuri de casă: un corp subsol, etaj și mansardă și un corp compus din parter, garaj și etaj. înscrierea. dreptului in cartea funciară nu a fost anulată, astfel că produce efecte de opozabilitate, care confirmă existența dreptului vătămat prin actele litigioase.

Înscrierea în cartea funciară are efect de opozabilitate erga omnes, în baza dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 7/1996 (republicată), raportat la dispozițiile art. 58 din aceeași lege, care prevăd că înscrierile făcute în cartea funciară înainte de intrarea în vigoare a legii își vor produce efectele și după această dată. Aceleași dispoziții legale au fost menținute și în prevederile art. 21 și art. 38 din Legea nr. 7/1996 republicată 2015.

Dobândirea în mod valabil a dreptului de proprietate privată asupra imobilului în discuție este o condiție sine qua non a trecerii imobilului din domeniul privat al Statului în domeniul public al acestuia în temeiul art. 8 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998, întrucât imobilul în cauză nu a trecut în mod valabil în proprietatea privată a Statului, nu putea fi reținut nici că reclamanții nu dovedesc dreptul de proprietate asupra imobilului, căci el nu avea cum să fie transferat nici în domeniul public, câtă vreme Statul nu avea calitatea de dominus; per a contrario, se încalcă principiul nemo dat quod non habet. Chiar art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prevede că:

"Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".

Acestea sunt rațiunile pentru care, în mod nelegal instanța de fond a refuzat să facă o analiză de fond a cauzei, limitându-se la respingerea acțiunii pe pretinsa lipsa a interesului legitim vătămat sau a unui drept vătămat.

Operațiunea de atribuire a unor bunuri pretins aparținând domeniului public al Statului prin simpla emitere a unei hotărâri de Guvern nu face parte din modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate publică reglementate de art. 7 din Legea nr. 213/1998. Pe acest considerent se impunea ca, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii celor două Hotărâri de Guvern în litigiu care au vizat atribuirea în administrare, instanța să dispună anularea lor pentru neîndeplinirea cerințelor legale referitoare la apartenența bunului în discuție la domeniul public al Statului și darea acestuia în administrare.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinările formulate pârâții Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului și Ministerul Culturii și Identității Naționale au solicitat respingerea recursului reclamanților ca nefondat.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs

2.1. În ceea ce privește cererea de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea acțiunii în revendicare ce face obiectul dosarului x/2011, formulată de reclamanți, constată că nu sunt îndeplinite condițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Prin norma anterior menționată a fost reglementat un caz de suspendare facultativă a judecății cauzei, în temeiul căruia instanța de judecată poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul altei judecăți.

Promovarea și succesul acțiunii în revendicare declanșată de reclamanți, prin efectele hotărârii care se va pronunța în acea cauză, respectiv recunoașterea dreptului de proprietate a reclamanților asupra imobilului a căror proprietate o pretind, nu este de natură a impieta asupra soluționării cauzei de față, unde instanța de contencios administrativ a fost învestită a verifica îndeplinirea condițiilor de validitate a hotărârilor de guvern pretins vătămătoare.

Prin urmare, instanța de control judiciar consideră că în raport de soluția pronunțată de instanța de fond și cadrul procesual fixat prin cererea de recurs, judecarea acțiunii în revendicare n-ar prezenta interes pentru soluționarea cauzei de față, astfel că va respinge cererea de suspendare formulată de reclamanții recurenți.

2.2. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea recursului, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat de instanța de control judiciar.

În această privință instanța de control judiciar reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților, fiind afectată de viciu nelegalității hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate, considerentele acesteia conținând analiza complexă și detaliată a condiției vătămării într-un drept subiect sau interese legitim al reclamanților prin actele administrative contestate, cu luarea în considerare și diseminarea apărărilor părților împrocesuate.

Instanța nu s-a pronunțat asupra cererii subsidiare a reclamanților de suspendare a judecării cauzei și în mod logic pretenția unei motivări a soluției asupra acestei cereri este lipsită de obiect. De altfel, reclamanții au reiterat cererea de suspendare, de această dată cu caracter principal, care a fost soluționată motivat prin prezenta decizie.

Pe de altă parte, considerentele instanței de fond prin care s-a reținut că nu se impune analizarea criticilor de nelegalitate invocate în legătură cu hotărârile de guvern contestate întrucât majoritatea acestor critici privesc nevalabilitatea titlului statului, chestiune care urmează a fi, analizată și dezlegată de instanța de drept comun (civilă), nefiind în competența instanței de contencios administrativ, nu sunt străine de natura cauzei cum pretind reclamanții.

Prin aceste considerente se subliniază și evidențiază competențele instanțelor de contencios administrativ, în contrapondere cu cele ale instanțelor de drept comun, menționându-se în cadrul analizei condiției vătămării unui drept sau interes legitim prin actele administrative că obiectul acțiunii în contencios administrativ nu este reprezentat de recunoașterea dreptului vătămat prin actele administrative atacate, care este în competența exclusivă a instanțelor civile.

Prin urmare, este nefondată această critică de nelegalitate.

Nu sunt fondate nici criticile reclamanților subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prin acest motiv de nelegalitate se urmărește prevenirea pronunțării unei hotărâri judecătorești în contradicție cu statuările unei hotărâri pronunțate între aceleași părți, cu același obiect și întemeiată pe aceeași cauză sau prin care între aceleași părți s-a dat o dezlegare unei probleme de drept întemeiată pe aceeași stare de fapt, privită ca parte din ansamblul silogismului judiciar care a stat la baza pronunțării acestei hotărâri, fiind astfel pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat de care se bucură cea din urmă.

Or, reclamanții, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu se prevalează de o hotărâre judecătorească ale cărei dezlegări sau soluție ar fi putut fi opuse judecătorul fondului care să influențeze hotărârea ce s-a pronunțat în cauză, prin valorificarea autorității de lucru judecat integrale sau parțiale ale celei dintâi.

Recurenții au pretins că în analiza vătămării unui drept sau interes legitim, privită ca o condiție de admitere a acțiunii în contencios administrativ promovate, instanța de fond a reținut o stare de fapt care nu mai este de actualitate, întrucât hotărârile menționate în considerentele instanței de fond au fost infirmate prin decizii ale instanțelor superioare, situație care nu se încadrează în motivul de casare analizat.

Nu pot fi validate nici criticile reclamanților referitoare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, este de observat că potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată."

De asemenea, conform art. 8 din același act normativ "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale."

Prin urmare, pentru a fi admisă acțiunea în contencios se impun a fi dovedite și verificate două condiții cumulative, respectiv nelegalitatea actului administrativ și efectul prejudicial al acestuia. Astfel, poate fi aplicată sancțiunea anulării actului administrativ, dacă acesta nu respectă dispozițiile legale edictate de legiutor pentru pregătirea, încheierea sau emiterea sa în mod valabilă și prin efectele sale produce o vătămare unui drept subiectiv sau interes legitim al unei persoane.

Dacă nerespectarea condițiilor de nelegalitate pentru antrenarea acestei sancțiuni juridice poate fi din punct de vedere temporal, anterioară sau cel mult concomitentă încheierii sau emiterii actului administrativ, vătămarea dreptului subiectiv sau interesului legitim poate fi concomitentă comunicării actului administrativ sau aducerii sale la cunoștință publică, prin modalitățile prevăzute de lege sau ulterioară acestor momente, funcție de producerea efectelor sale în timp.

Însă la momentul sesizării instanței de contencios administrativ vătămarea trebuie să se fi produs, să fie certă și verificabilă, pentru că așa cum s-a arătat în precedent, aceasta constituie o condiție de valorificare a acțiunii în contencios.

Reclamantele nu au făcut dovada vătămării concrete a dreptului lor de proprietate asupra imobilului care face obiectului hotărârilor de Guvern contestate, așa încât se impunea respingerea acțiunii lor ca nefondată, pentru neîndeplinirea unei condiții esențiale aplicării sancțiunii nulității, cum în mod just a dispus instanța de fond.

Este adevărat, așa cum pretind reclamanții, că prin contenciosul administrativ național s-a reglementat un contencios administrativ de deplină jurisdicție, în temeiul căreia instanța specializată în acest sens poate anula actul administrativ vătămător și poate restabili situația anterioară pentru repararea pagubei cauzate, însă nu poate în virtutea acestei jurisdicții și să recunoască dreptul pretins vătămat, care este o condiție prealabilă declanșării acțiunii în contencios administrativ, așa cum a reținut instanța de fond, a cărei temeinicie este în căderea instanțelor de drept comun competente.

În acest context, se impun validate aserțiunile instanței de fond în sensul că la momentul actual, reclamanții prin situația lor juridică nu pot proba producerea unei vătămări nici într-un drept subiectiv (dreptul de proprietate), nici într-un interes legitim privat, care este definit de legiuitor în strânsă legătură cu un "drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat"

2.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, va respinge recursul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței nr. 2422 din 24 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecății cauzei.

Respinge recursul, formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței nr. 2422 din 24 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2020.