CASE OF SHAROV v. RUSSIA

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE SHAROV v. RUSSIA (Depunerea nr. 38918/02) HOTĂRÂREA STRASBOURG 12 iunie 2008 FINAL 12/09/2008 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul lui Sharov v. Rusia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: Christos Rozakis, Președintele, Nina Vajić, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, judecători și Søren Nielsen, secretarul de secțiune după ce s-a deliberat în privat la 22 mai 2008, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 38918/02) împotriva Federației Ruse depusă Curții în temeiul art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național rus, dl Vyacheslav Georgiyevich Sharov („reclamantul”), la 8 octombrie 2002. Reclamantul a fost reprezentat de dl I. Telyatyev, un avocat practicant în RKKAngelsk. Guvernul Rus (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl P. Laptev și dna V. Milinchuk, reprezentanții Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 3 iulie 2006, Curtea a hotărât să anunțe cererii guvernului și a hotărât, de asemenea, să examineze fondurile cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1947 și trăiește în Arkhangelsk. Reclamantul a locuit într-o casă de consiliu sub amenințarea prăbușirii. Întrucât autoritatea locală nu a reușit să restabilească reclamantul, el a introdus o acțiune civilă. La 18 decembrie 2001, Curtea de district Lomonosovskiy din Arkhangelsk a deținut pentru reclamant și a ordonat autorității să: „asigurarea unei familii [de solicitant] de patru persoane cu o poziție bine echipată de cel puțin 48 m2 care îndeplinește standardele sănătoase și tehnice.” Această hotărâre a devenit obligatorie la 21 ianuarie 2002. La cererea reclamantului, la 21 iunie 2002, tribunalul de district a schimbat modalitatea de execuție și a ordonat autorității să plătească reclamantului prețul unui nou apartament. Această decizie a fost anulată în apel și după reexaminarea a fost majorată la 17 aprilie 2003. La 28 aprilie 2003, fondurile au fost creditate la contul judecătorului. Autoritatea a furnizat reclamantului un apartament de 43.1 m2, și reclamantul a fost de acord să se deplaseze. Autoritatea a solicitat instanței să-i ordone să plătească reclamantului prețul deficitului de 4,9 m2 pentru a rezolva datoria hotărârii, dar reclamantul a contestat și instanța a respins această cerere. La cererea judecătorului, la 28 aprilie 2005, tribunalul de district a revenit modalitatea de execuție de la moneda la în natură și, având în vedere că reclamantul a primit deja apartamentul, judecătorul a încheiat procedura de executare. La 6 februarie 2006, Curtea Regională Arkhangelsk a ordonat reluarea procedurii de executare, deoarece apartamentul primit de către reclamant a fost mai mic decât primirea inițială. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELATIVĂ 10. În temeiul articolului 9 din Legea Federală privind procedurile de executare din 21 iulie 1997, un judecător trebuie să pună în aplicare o hotărâre în termen de două luni. În temeiul articolului 242.2.2.6 din Codul bugetar din 31 iulie 1998, Ministerul Finanțelor trebuie să pună în aplicare o hotărâre în termen de trei luni. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 A CONVENȚIEI ȘI A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 11. Reclamantul s-a plâns că, în temeiul articolelor 2, 3 și 6 din Convenție și în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, privind neexecuția hotărârii. Curtea va examina această plângere numai în temeiul articolului 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1, în ceea ce privește caracterul relevant, aceste articole se citesc după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” Admisibilitatea 12. Curtea constată că cererea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a recunoscut că hotărârea nu a fost executată în întregime. Cu toate acestea, ei au pus vina pentru neexecuția împotriva reclamantului: el a refuzat să primească prețul deficitului de 4,9 m2, și nu a fost de acord că el va trece afară din cel aflat în prezent ocupat în cazul în care autoritatea locală i-a oferit un loc adecvat la 14. Reclamantul a insistat asupra plângerii sale. Autoritatea nu a făcut nici o încercare de a-l furniza o δat conform cu premiul și nu a fost dispusă să pună în aplicare hotărârea. Reclamantul a trebuit să accepte cel mai mic, deoarece vechia casă a riscat colaps. Reclamantul a trebuit să respingă prețul pentru deficitul de 4,9 m2 deoarece a fost subestimat. 15. Curtea reiterează că o întârziere nejustificată în aplicarea unei hotărâri obligatorii poate încălca Convenția (a se vedea Burdov c. Rusia , nr. 59498/00, ECHR 2002 III). Pentru a decide dacă întârzierea a fost rezonabilă, Curtea va examina cât de complexă a procedurii de executare au fost, cum s-a comportat reclamantul și autoritățile și ce natură a atribuirii (Raylan c. Rusia , nr. 22000/03, § 31, 15 februarie 2007). 16. Curtea remarcă că hotărârea rămâne neexecută, în măsura în care reclamantul încă nu a primit o valoare de 48 m2. Neexecuția a durat mai mult de șase ani, ceea ce este prima facie incompatibilă cu Convenția. Guvernul nu a demonstrat că reclamantul a fost oferit vreodată un δat care ar fi conform cu atribuirea. 17. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 18. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 36.027 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciu material și 20.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 20. Guvernul a contestat aceste afirmații ca fiind excesive și nefondate. 21. În ceea ce privește prejudiciile materiale, Curtea reiterează că încălcările constatate sunt cel mai bine remediate prin a pune reclamantul în poziția în care ar fi fost respectată Convenția. Prin urmare, Guvernul asigură, prin mijloace adecvate, executarea aprobării instanțelor interne (a se vedea, cu alte referințe, Poznakirina c. Rusia, nr. 25964/02, § 33, 24 februarie 2005). 22. În ceea ce privește prejudiciile morale, Curtea recunoaște că neexecuția hotărârii a afectat reclamantul. Pe o bază echitabilă, Curtea a atribuit 3000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 23. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1.326 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 24. Guvernul a susținut că reclamantul are dreptul la costuri neapărat suportate și rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. 25. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost efectiv și neapărat suportate și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 900 EUR pentru acțiunea în fața Curții. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declara admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1; deține litera (a) că statul pârât, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din convenție, asigură, prin mijloace adecvate, executarea atribuirii pronunțate de instanța internă și, în plus, plătește următoarele sume, care urmează să fie convertite în ruble ruse la rata aplicabilă la data decontare: (i) 3000 EUR (3 mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 900 EUR (nouă sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil pentru solicitant, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 12 iunie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

SHAROV v. RUSSIA

(Application no. 38918/02)

JUDGMENT

STRASBOURG

12 June 2008

FINAL

12/09/2008

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Sharov v. Russia

,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Christos Rozakis,

President,

Nina Vajić,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Dean Spielmann,

Sverre Erik Jebens,

judges,

and Søren Nielsen,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 22 May 2008,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 38918/02) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Russian national, Mr Vyacheslav Georgiyevich Sharov (“the applicant”), on 8 October 2002.

2.

The applicant was represented by Mr I. Telyatyev, a lawyer practising in Аrkhangelsk. The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr P. Laptev and Mrs V. Milinchuk, the Representatives of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.

3.

On 3 July 2006 the Court decided to give notice of the application to the Government. It also decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility (Article 29 § 3).

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1947 and lives in Arkhangelsk.

5.

The applicant lived in a council house under the threat of collapse. As the local authority had failed to resettle the applicant, he brought a civil action.

6.

On 18 December 2001 the Lomonosovskiy District Court of Arkhangelsk held for the applicant and ordered the authority to:

“provide [the applicant’s] family of four with a well-equipped at of at least 48 m² meeting sanitary and technical standards.”

This judgment became binding on 21 January 2002.

7.

On the applicant’s request, on 21 June 2002 the district court changed the mode of execution, and ordered the authority to pay to the applicant the price of a new flat. This decision was quashed on appeal, and after a rehearing, the award was increased. On 17 April 2003 the funds were credited to the bailiff’s account.

8.

On 28 April 2003 the authority provided the applicant with a flat of 43.1

m², and the applicant agreed to move in. The authority asked the court to order it to pay to the applicant the price of the 4.9 m² shortfall in order to settle the judgment debt, but the applicant objected, and the court dismissed this request.

9.

On the bailiff’s request, on 28 April 2005 the district court reverted the mode of execution from monetary to in-kind, and since the applicant had already received the flat, the bailiff closed the enforcement proceedings. On 6

February 2006 the Arkhangelsk Regional Court ordered the enforcement proceedings to resume because the flat received by the applicant was smaller than originally awarded.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

10.

Under section 9 of the Federal Law on Enforcement Proceedings of 21

July 1997, a bailiff must enforce a judgment within two months. Under section 242.2.6 of the Budget Code of 31 July 1998, the Ministry of Finance must enforce a judgment within three months.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION AND OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1

11.

The applicant complained that under Articles 2, 3, and 6 of the Convention, and under Article 1 of Protocol No. 1, about the non-enforcement of the judgment. The Court will examine this complaint only under Article

6

§

1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1. As far as relevant, these Articles read as follows:

Article 6

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair

... hearing ... by [a] ... tribunal...”

Article 1 of Protocol No. 1

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

A.

Admissibility

12.

The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

13.

The Government acknowledged that the judgment had not been enforced in full. Nevertheless, they put the blame for the non-enforcement on the applicant: he had refused to receive the price of the 4.9 m² shortfall, and had not agreed that he would move out of the currently occupied at if the local authority offered him an appropriate at.

14.

The applicant insisted on his complaint. The authority had made no attempt to provide him with a at conforming to the award and had not been willing to enforce the judgment. The applicant had had to accept the smaller at because the old house risked collapse. The applicant had had to reject the price for the 4.9 m² shortfall because it was underestimated.

15.

The Court reiterates that an unreasonably long delay in the enforcement of a binding judgment may breach the Convention (see

Burdov v. Russia

, no.

59498/00, ECHR 2002

‑

III). To decide if the delay was reasonable, the Court will look at how complex the enforcement proceedings were, how the applicant and the authorities behaved, and what the nature of the award was (

Raylyan v. Russia

, no.

22000/03, §

31, 15

February 2007).

16.

The Court notes that the judgment remains unenforced, insofar as the applicant still has not received a at of 48 m². The non-enforcement has lasted more than six years, which is

prima facie

incompatible with the Convention. The Government have not shown that the applicant has ever been offered a at that would conform to the award.

17.

There has, accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

18.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

19.

The applicant claimed 36,027 euros (EUR) in respect of pecuniary damage and EUR 20,000 in respect of non-pecuniary damage.

20.

The Government contested these claims as excessive and ill-founded.

21.

As to pecuniary damage, the Court reiterates that the violations found are best redressed by putting the applicant in the position he would have been if the Convention had been respected. The Government shall therefore secure, by appropriate means, the enforcement of the domestic courts’ award (see, with further references,

Poznakhirina v. Russia

, no.

25964/02, §

33, 24 February 2005).

22.

As to non-pecuniary damage, the Court admits that the non-enforcement of the judgment has distressed the applicant. On an equitable basis, the Court awards EUR 3,000 under this head.

B.

Costs and expenses

23.

The applicant also claimed EUR 1,326 for the costs and expenses incurred before the Court.

24.

The Government submitted that the applicant is entitled only to costs necessarily incurred and reasonable as to quantum.

25.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 900 for the proceedings before the Court.

C.

Default interest

26.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the application admissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1;

3.

Holds

(a)

that the respondent State, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, shall secure, by appropriate means, the enforcement of the award made by the domestic court, and in addition pay the following amounts, to be converted into Russian roubles at the rate applicable at the date of settlement:

(i)

EUR 3,000 (three thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 900 (nine hundred euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 12 June 2008, pursuant to Rule

77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren Nielsen

Christos Rozakis

Registrar

President