ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2557/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2557/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București la data de 19 decembrie 2009, G.T.A. a chemat în judecată

pe pârâtele Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B. și Academia de Științe

Agricole și Silvice G.I.S., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să

fie obligate pârâtele să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

proprietatea sa, situat în București, str. I.I., compus din construcție în suprafață

de 82,51 m.p. și teren în suprafață de 1417 m.p., înscris în CF individuală nr.

xx a Municipiului București sector 1, având număr cadastral C1, pe care îl ocupă

în prezent fără titlu.

În motivarea acțiunii,

s-a arătat de către reclamant că, în temeiul deciziei nr. 17 din 13 martie 2002,

emisă de Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B. a fost restituit în baza

Legii nr. 10/2001, în cote egale de câte 1/3 către G.A., A.P.E. și G.D.T., imobilul

situat în București, str. I.I., compus din construcție în suprafață de 82,51 m.p.

și teren în suprafață de 1417 m.p. S-a mai precizat că imobilul a intrat în proprietatea

reclamantului prin încheierea a trei contracte de vânzare - cumpărare cu proprietarii

acestuia asupra cotei fiecăruia de 1/3, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

din 14 martie 2008, contractul de vânzare-cumpărare din 04 iulie 2008, contractul

de vânzare-cumpărare din 14 iulie 2008, autentificate de BNP G.B. Totodată, reclamantul

a mai învederat că în octombrie 2008 s-a întâlnit cu reprezentanții Stațiunii de

Cercetare și Producție Pomicolă B. pentru a solicita eliberarea imobilului și a

clarifica situația juridică a acestuia, însă pârâta a refuzat să elibereze imobilul

și să încheie contract de închiriere cu reclamantul.

În drept, au fost invocate

art. 480 C. civ.

La data de 20

februarie 2009 reclamantul a formulat cerere precizatoare, prin care a învederat

că valoarea totală a imobilului este de 86839,47 RON, reprezentând valoarea de impunere

a imobilului, astfel cum rezultă din certificatul de atestare fiscală din 22

ianuarie 2009 emis de către Consiliul local sector 1.

Pârâta Stațiunea de Cercetare

și Dezvoltare pentru Pomicultură B. a depus cerere reconvențională la data de 12

ianuarie 2010 prin care a solicitat a se constata nulitatea absolută a deciziei

nr. 17 din 13 martie 2001, deoarece au fost încălcate dispozițiile art. 8 din Legea

nr. 10/2001, terenul restituit fiind în circuitul agricol, categoria de folosință

livadă, situație în care sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991 și nu cele

ale Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă

nr. 360 din 09 martie 2010 Tribunalul București a declinat competența soluționării

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București și a constatat ivit un conflict

negativ de competență, iar în urma analizării acestui conflict, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a stabilit competența în favoarea Tribunalului București.

La termenul din data de

06 decembrie 2010 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenienți

în interes propriu, a persoanelor pe numele cărora a fost emisă decizia contestată

prin cererea reconvențională.

La termenul din 21

martie 2011 tribunalul, în baza art. 243 C. proc. civ., a dispus introducerea în

cauză a moștenitorilor defuncților G.A. și A.P.E.

Prin sentința civilă

nr. 956 din 14 mai 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale active și pasive, ca neîntemeiate, și a respins

acțiunea principală formulată de către reclamantul-pârât G.T.A. în contradictoriu

cu pârâta-reclamantă Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B., pârâta Academia

de Științe Agricole și Silvice G.I.S. și intervenienții în nume propriu G.I.M. -

moștenitor pentru G.A., G.D.T. și W.D.S. - moștenitor pentru A.P.E., având ca obiect

revendicare imobiliară.

Prin încheierea de ședință

în camera de consiliu din data de 17 septembrie 2012 pronunțată în același dosar

s-a admis o cerere de îndreptare a erorilor materiale cuprinse în dispozitivul sentinței

și s-a dispus îndreptarea omisiunii în sensul menționării respingerii cererii reconvenționale,

ca neîntemeiată.

Sub aspectul excepției

lipsei calității procesuale active pe cererea reconvențională, tribunalul a respins-o

ca neîntemeiată, având în vedere și faptul că nulitatea absolută a unui act poate

fi invocată de orice persoană interesată, pârâta - reclamantă justificând interesul

în contestarea deciziei nr. 17/2002.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că prin decizia nr. 17 din 13 martie 2002 (art. 3) Consiliul Științific

și de Administrare al pârâtei reclamante Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă

B. a recunoscut dreptul de proprietate al notificatorilor G.A., A.P.E. și G.D.T.,

conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, asupra imobilului compus din construcție

în suprafață de 81 m.p. și teren în suprafață de 1417, parcela L 705 situat în București,

str. I.I.

Pârâta-reclamantă prin

cererea reconvențională a invocat, ca motiv de nulitate absolută a deciziei menționate,

faptul că nu au fost respectate dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

în sensul că imobilul ce a făcut obiectul deciziei nu putea fi restituit întrucât

se afla în domeniul public al statului, iar deținătorul imobilului nu avea competența

de a dispune restituirea bunului în natură fără a parcurge procedura prevăzută de

Legea nr. 213/1998.

Prima instanță a apreciat

că Legea nr. 10/2001 are și caracter de complinire în raport de celelalte acte normative

reparatorii în materie imobiliară, inclusiv Legea nr. 18/1991. Ca atare, nu reprezintă

un impediment la restituirea în natură faptul că o suprafață de teren aparține domeniului

public, fiind fără relevanță juridică calificările Legii nr. 213/1998 și nedovedirea

faptului că imobilul respectiv făcea parte din domeniul public al statului, obligație

ce revenea entității deținătoare, conform art. 1169 C. proc. civ.

În ceea ce privește acțiunea

în revendicare întemeiată pe dreptul comun conform art. 480 C. civ., s-a constatat

că în baza procedurii speciale prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001, autorii

reclamantului au formulat notificarea din 25 iulie 2001, în baza căreia a fost emisă

decizia nr. 17 din 13 martie 2002.

Prin decizia nr. 33

din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu privire la

acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că în concursul dintre legea

specială și legea generală prioritate are legea specială, iar prioritatea Convenției

poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun,

o asemenea acțiune putând constitui un remediu efectiv întrucât în cazul procedurii

speciale a Legii nr. 10/2001, de care de altfel au uzat și autorii reclamantului

bunul imobil revendicat, a reintrat în proprietatea acestora după analiza dispozițiilor

speciale ale Legii nr. 10/2001, neexistând astfel un conflict intern între legea

internă și Convenție, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada refuzului pârâtei

- reclamante în predarea imobilului în cadrul unei eventuale executări a deciziei

care, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, constituie titlul executoriu

pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel reclamantul-pârât G.T.A. și pârâtul-reclamant Stațiunea de Cercetare

și Producție Pomicolă B.

Prin decizia civilă

nr. 195A din 19 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant

G.T.A., a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost admisă cererea

principală, au fost obligate pârâtele să lase reclamantului în deplină proprietate

și posesie imobilul situat în București, str. I.I., compus din construcție în suprafață

de 81 m.p. (82,51 m.p. din măsurători) și teren în suprafață de 1417 m.p. (1416,96

m.p.,din măsurători), având nr. cadastral C1 și intabulat în CF a localității București,

sector 1, cu nr. xx. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost

respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată în apel de intimata

- pârâtă Academia de Științe Agricole și Silvice G.I.S. A fost respins apelul formulat

de apelanta - pârâtă Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Pentru Pomicultură B.,

ca nefondat.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut următoarele:

În prealabil, cu privire

la excepțiile procesuale vizând exercitarea dreptului la acțiune în speță, atât

în privința cererii principale cât și a cererii reconvenționale, Curtea a considerat

că se impunea a se analiza limitele învestirii tribunalului, instanța de apel remarcând

și motivarea deficitară a hotărârii atacate în acest sens.

Curtea a reținut, astfel,

că prima instanță a fost învestită de către apelantul reclamant-pârât prin cererea

principală cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ. din 1865, având ca obiect

imobilul situat în București, str. I.I., compus din construcție

în suprafață de 82,51 m.p. și teren în suprafață de 1417 m.p., înscris în CF Individuală

nr. xx a Municipiului București sector 1, având număr cadastral C1.

Acțiunea a fost îndreptată

de reclamant împotriva Stațiunii de Cercetare și Producție Pomicolă B. și împotriva

Academiei de Științe Agricole și Silvice G.I.S., ca deținătoare în fapt ale imobilului

revendicat, în opinia reclamantului, fără nici un titlu.

Acest demers judiciar

a fost, în esență, justificat de reclamant prin faptul că imobilul a intrat în proprietatea

sa prin încheierea a trei contracte de vânzare-cumpărare cu proprietarii acestuia

privind cota fiecăruia de 1/3, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 14

martie 2008, contractul de vânzare-cumpărare din 04 iulie 2008, contractul de vânzare-cumpărare

din 14 iulie 2008, autentificate de BNP G.B., reclamantul arătând totodată că vânzătorii

au dobândit, la rândul lor, dreptul de proprietate asupra părților de imobil înstrăinate

prin Decizia nr. 17 din 13 martie 2002, emisă de Stațiunea de Cercetare și Producție

Pomicolă B. în baza Legii nr. 10/2001.

Au fost invocate astfel

dispozițiile art. 480 C. civ., reclamantul susținând că pârâtele refuză să îi recunoască

dreptul și să elibereze imobilul, construcție și teren.

Curtea a reținut că obiectul

cererii reconvenționale ce a fost dedusă judecății l-a constituit

constatarea nulității

absolute a deciziei nr.

17

din 13 martie 2002, emisă în baza Legii nr. 10/2001 de pârâta-reclamantă, invocându-se

în acest sens încălcarea ordinii publice și a interesului public prin emiterea acestui

act, precum și a „intereselor altor persoane” respectiv încălcarea art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, regimul juridic al terenului restituit fiind cel prevăzut

de Legea fondului funciar nr. 18/1991, lipsa identității dintre construcția preluată

abuziv în perioada regimului politic comunist și cea restituită, apartenența imobilului

restituit la domeniul public al statului, care este inalienabil, insesizabil și

imprescriptibil.

Curtea a reținut că intimata-pârâtă

Academia

de Științe Agricole și Silvice G.I.S. a ridicat excepția lipsei calității sale procesual

pasive, întrucât aceasta nu a deținut niciodată și nici nu deține posesia imobilului

revendicat, arătând că apelanta-pârâtă-reclamantă Stațiunea de Cercetare și

Producție Pomicolă B. dispune singură de toate bunurile aflate în incinta acesteia.

Această excepție a fost

reiterată cu prilejul dezbaterilor în fond, iar prin sentința civilă apelată tribunalul

a respins atât excepția lipsei calității procesuale active - în discuție fiind legitimarea

procesuală de a ataca decizia emisă în 2002 prin cererea reconvențională - cât și

excepția lipsei calității procesuale pasive - legitimarea procesuală a pârâtei A.S.A.S.

fiind singurul aspect pus în discuție pe această cale.

Or, pârâta A.S.A.S. nu

a înțeles să critice modul de soluționare a acestei excepții, Curtea remarcând în

plus că lipsa oricărei justificări în cuprinsul sentinței redactate cu privire la

respingerea excepției era, de asemenea, o împrejurare ce putea fi cenzurată prin

intermediul apelului de către instanța de control judiciar.

Curtea a constatat că

ridicarea aceleiași excepții procesuale în faza apelului nu poate fi primită, cu

atât mai mult cu cât o anumită conduită procesuală a celor două entități acuzate

de reclamant că ar deține fără titlu imobilul revendicat, niciuna dintre pârâte

nu a înțeles să facă aplicarea dispozițiilor art. 64-65 C. proc. civ.

În ceea ce privește inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare, din perspectiva faptului că apelantul-reclamant, la momentul

introducerii cererii de chemare în judecată, avea deja un titlu executor pentru

punerea în posesie, Curtea a constatat că prin această apărare nu se pune în discuție

o inadmisibilitate procesuală constând în efectuarea unui act procedural pe care

legea nu îl prevede sau îl interzice expres sau exercitarea unui drept procesual

nerecunoscut ori care a fost epuizat prin intermediul unei alte căi procesuale,

ci constituie o apărare de fond, reiterată în apel, vizând o inadmisibilitate de

ordin material în promovarea acțiunii în revendicare - apărare pe care Curtea o

va analiza cu prilejul examinării criticilor de apel referitoare la respingerea

în fond a cererii principale.

Analizând în continuare

motivele de apel invocate de reclamantul-pârât referitoare la lipsa legitimării

procesuale a pârâtei-reclamante Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B.

în cererea de constatare a nulității absolute a deciziei nr. 17 din 13 martie 2002

și, în subsidiar, la tardivitatea contestării deciziei de către aceasta din urmă,

față de termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că aceste motive

nu sunt întemeiate.

C

ontrar criticii formulate

de apelant, instanța de fond corect a reținut că acțiunea în nulitate poate fi introdusă

de orice persoană interesată, instanța de apel reținând în același timp interesul

actual al pârâtei-reclamante în promovarea și susținerea cererii reconvenționale

din perspectiva împrejurării că Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B.

este o unitate de interes public a cărei activitate de cercetare științifică în

domeniul agricol (pomicultură/silvicultură) necesită deținerea de teren cu destinația

specială arătată în prezenta cauză, invocându-se faptul că terenul în litigiu ar

face parte din această categorie de imobile.

Conform art. 26 alin.

(3) din aceeași lege, decizia sau dispoziția motivată poate fi atacată de persoana

ce se pretinde îndreptățită în termen de 30 de zile de la comunicare, legiuitorul

reglementând deci o procedură administrativă, finalizată prin decizia/dispoziția

unității deținătoare a imobilului notificat și o procedură judiciară, declanșată

de persoana îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de Legea

nr. 10/2001, nemulțumită de modalitatea de soluționare a notificării.

Contestațiile împotriva

deciziilor sau dispozițiilor emise de deținătorul imobilului, calea de atac fiind

conferită de lege doar persoanelor îndreptățite, expres prevăzute prin art. 3 din

Legea nr. 10/2001.

Este evident că termenul

de 30 de zile prevăzut de lege pentru formularea contestației împotriva deciziei

emisă în baza Legii nr. 10/2001 nu poate fi avut în vedere de instanța de judecată

ca termen de decădere decât în cadrul respectivei contestații formulată de

persoana ce se pretinde

îndreptățită. Prin urmare, este nefondat motivul de apel formulat de reclamant vizând

nerespectarea termenului arătat în cadrul acțiunii cu caracter incidental promovate,

conform dreptului comun, de către pârâta-reclamantă.

Nu este exclusă declanșarea

unui control judecătoresc al actului pe calea dreptului comun de către persoana

interesată care nu are la îndemână calea contestației cu caracter special.

Reținând admisibilitatea

sesizării instanței de drept comun pentru cenzurarea legalității unei decizii cum

este aceea ce face obiectul cererii reconvenționale în prezentul dosar, în condițiile

în care aceasta nu a fost contestată de persoanele îndreptățite beneficiare ale

măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001 și

a intrat în circuitul

civil, neputând fi revocată, văzând și împrejurarea că acest act

nu putea face nici obiectul

controlului

de legalitate exercitat de către prefect în conformitate cu prevederile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, pe calea contenciosului administrativ, Curtea a constatat,

pentru considerentele ce succed și care suplinesc în parte cele reținute în cuprinsul

sentinței apelate, că în mod judicios s-a apreciat de către tribunal asupra caracterului

nefondat al cererii.

Referitor la apartenența

la domeniul public al imobilului restituit, Curtea a reținut că este corectă statuarea

primei instanței în sensul că nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu interzice

restituirea pentru imobile ce aparțin domeniului public al statului sau al unităților

administrativ teritoriale, dacă acestea au fost preluate în mod abuziv de stat în

perioada de referință a legii.

Potrivit art. 1 și art.

21 din Legea nr. 10/2001, este deținător al imobilului notificat, în sensul legii,

orice entitate, cu personalitate juridică, care exercită în numele statului, dreptul

de proprietate publică sau privată, ori care are bunurile înregistrate în patrimoniul

său.

Trebuie observat că principiul

prevalenței restituirii în natură funcționează chiar și în ipotezele avute în vedere

de art. 16 din lege.

Curtea Constituțională,

prin decizia nr. 136 din 31 octombrie 1998, a arătat fără echivoc că prerogativa

statului de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în

patrimoniul său în baza unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul

dobândirii lor, precum și de a stabili modul în care - prin restituire în natură,

prin plata unor despăgubiri sau în orice altă modalitate - foștii proprietari sau

moștenitorii acestora vor beneficia de reparații pentru prejudiciile suferite prin

aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

este pe deplin compatibilă cu competența instanțelor judecătorești de a stabili,

în baza art. 6 alin. (3) din lege, în fiecare caz în parte, valabilitatea titlului

de preluare, ceea ce este în deplină concordanță cu prevederile art. 21 și 125 din

Constituție.

„Simpla apartenență a

unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natură

vechiului proprietar și, cu atât mai puțin, pentru despăgubirea acestuia prin echivalent”

.

Prevederile Legii nr.

10/2001 au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale

anterioare, inclusiv în raport cu prevederile legilor fondului funciar, Legea

nr. 18/1991 și, respectiv Legea nr. 167/1997, ceea ce nu înseamnă că normele Legii

nr. 10/2001 ar putea fi însă folosite pentru eludarea dispozițiilor restrictive

prevăzute de alte acte normative reparatorii.

Curtea a reținut că susținerile

apelantei-pârâte referitoare la categoria terenului în litigiu sunt combătute de

înscrisurile depuse la dosar, menționând terenul ca fiind în intravilanul localității.

Afirmațiile apelantei

referitoare la procedura de trecere din domeniul public al statului în domeniul

privat al statului stabilită în mod expres de Legea nr. 213/1998, prin prevederile

art. 10 alin. (2), sunt lipsite de relevanță prin raportare la obiectului acțiunii

reconvenționale - constatarea nulității absolute a deciziei - sancțiune care

intervine în cazul încălcării prin emiterea actului juridic a unor norme imperative

în vigoare ce ocrotesc un interes public.

Curtea a apreciat ca întemeiate

apărările apelantului-reclamant și cele ale intimaților-intervenienți vizând imposibilitatea

invocării de către unitatea emitentă a actului a nulității acestuia din perspectiva

încălcării prevederilor Legii nr. 10/2001 referitoare la calitatea de persoane îndreptățite

a notificatorilor, având în vedere chiar natura juridică a deciziei nr.

17 din 13 martie 2002.

Respectiva decizie a fost

emisă în cadrul procedurii de restituire prin echivalent, reglementată de Legea

nr. 10/2001, căreia i s-a dat curs de pârâta-reclamantă după ce a constatat că notificarea

persoanelor îndreptățite la restituire, autorii reclamantului, viza un imobil-teren

ocupat cu plantații pomicole cu o mare valoare științifică, restituirea în natură

neputându-se face pe vechiul amplasament, fără a afecta grav activitatea Stațiunii.

În aceste condiții, de comun acord cu beneficiarii restituirii, pârâta-reclamantă

a stabilit care să fie terenul acordat în compensare, împreună cu construcția, neidentificând

la acel moment nici un impediment legat de calificarea imobilului propus spre compensare

care să facă inoperabilă această modalitate de restituire, reglementată de Legea

nr. 10/2001 - act normativ considerat, de asemenea, incident restituirii prin raportare

la imobilul notificat, conform art. 2 lit. e) din aceeași lege.

O

dată acceptată oferta

de restituire prin echivalent, conform procedurilor instituite prin Legea nr. 10/2001,

între părți intervine un veritabil contract de dare în plată, act bilateral cu titlu

oneros având ca finalitate transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun,

împrejurare în care transmițătorul este ținut de obligația de a garanta dobânditorului/subdobânditorilor

că nu vor fi tulburați în exercitarea prerogativelor de proprietar, conform dreptului

comun.

Or, pârâta-reclamantă,

care nu este un terț vătămat prin actul contestat, tinde, pe calea acestei acțiuni

în nulitate, să repună în discuție chiar procedura de restituire prin compensare,

finalizată prin emiterea propriei decizii necontestate conform procedurii judiciare

reglementată de legea specială și intrată astfel în circuitul civil, contrar principiului

securității raporturilor juridice, exclusiv în scopul valorificării unui interes

personal, legat de întinderea dreptului său de administrare.

În privința soluției date

de tribunal cererii principale, Curtea a constatat că sunt fondate criticile formulate

în cauză de apelantul-reclamant, în mod greșit fiind respinse pretențiile acestuia

privitoare la imobilul în litigiu.

Astfel, Curtea a reținut

că, printr-o motivare confuză și contradictorie, tribunalul a considerat neîntemeiat

demersul judiciar al reclamantului, reținând, pe de o parte, că acțiunea în revendicare

fundamentată pe art. 480 C. civ. ar constitui un remediu efectiv pentru valorificarea

dreptului de proprietate, în condițiile în care autorii reclamantului au dobândit

dreptul asupra imobilului revendicat conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001

(menționând în acest sens jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, respectiv, decizia de recurs în interesul legii nr. XXXIII/2008) iar,

pe de altă parte, că nu s-a dovedit refuzul predării imobilului în temeiul deciziei

emise conform Legii nr. 10/2001, care constituie titlu executoriu după îndeplinirea

formalităților de publicitate imobiliară.

Tribunalul a fost învestit

cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca scop recunoașterea dreptului

de proprietate invocat de reclamant, în baza art. 480 C. civ., ținându-se seama

de titlurile exhibate de acesta - contractele de vânzare-cumpărare mai sus-menționate

având ca obiect dreptul de proprietate asupra părților de imobil acordate vânzătorilor

prin decizia nr. 17 din 13 martie 2002, emisă de Stațiunea de Cercetare și Producție

Pomicolă B. în baza Legii nr. 10/2001 și dobândirea posesiei asupra imobilului revendicat,

deținut în prezent fără titlu de unitățile pârâte.

Prin urmare, trimiterile

primei instanțe la considerentele Deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008

,

pronunțată de

Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, nu au legătură cu cadrul procesual

reținut, având în vedere că prin respectiva decizie s-a statuat că, de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea

de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., căci ar însemna

să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Curtea a constatat deci

că singura posibilitate de valorificare a dreptului de proprietate pretins de reclamant

îl constituie această acțiune de drept comun, perfectarea convențiilor translative

de proprietate intrând, de asemenea, sub incidența dreptului comun urmând a fi respinse

în acest context și susținerile legate de punerea în executare a deciziei nr.

17 din 13 martie 2002, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, punerea în executare

a deciziei se poate face, în termenul de prescripție, în cazul existenței unui refuz

de predare a imobilului restituit. Curtea a reținut însă că, în virtutea Convenției

înregistrată sub nr. 261 din 16 mai 2002 beneficiarii deciziei, obligându-se să

păstreze intacte plantațiile existente pe parcelele retrocedate, să permită neîngrădit

pârâtelor accesul pentru colectarea datelor de cercetare, a probelor de fructe,

precum și a producțiilor rezultate, au acordat pârâtei-reclamante posibilitatea

de a efectua toate lucrările de întreținere a plantației, aceasta din urmă deținând

ca atare un drept temporar de a utiliza imobilul, drept ce a încetat în toamna anului

2002.

La acest moment, în calitate

de subdobânditor cu titlu oneros al imobilului în litigiu, apelantul-reclamant nu

mai poate proceda la punerea în executare a titlului de proprietate deținut de autorii

săi, puși în posesie conform convenției menționate, urmând deci a fi respinsă și

apărarea legată de pretinsa inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, invocată

de intimata-pârâtă prin întâmpinare din perspectiva caracterului executoriu al deciziei

emise conform Legii nr. 10/2001.

Curtea a reținut, din

actele depuse la dosar, refuzul pârâtelor de a preda imobilul revendicat, acestea

fiind puse în întârziere, sub aspectul obligației de a elibera imobilul, prin comunicarea

notificării-somație înregistrată la BEJA D.G. și L.G., sub nr. 2775 din 05

decembrie 2008. De altfel, această conduită s-a manifestat în tot cursul procesului,

poziția acestora fiind evidentă în acest sens, contrar celor reținute de tribunal

prin sentința atacată.

În consecință, Curtea

a constatat că apelantul-reclamant și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului

revendicat prin contractele de vânzare-cumpărare din 14 martie 2008, din 04

iulie 2008 respectiv, din 14 iulie 2008, autentificate de B.N.P. G.B. și intabulate

în cartea funciară, în condițiile în care pârâtele ocupă fără nici un titlu acest

imobil, nemaiputând opune vreun drept real după finalizarea procedurii administrative

prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin emiterea deciziei nr. 17 din 3 martie 2002

a Stațiunii de Cercetare și Producție Pomicolă B.

Împotriva menționatei

decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, pârâtele Stațiunea de Cercetare

și Producție Pomicolă B., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și Academia de Științe Agricole și Silvice G.I.S.,

în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

de recurs formulate, pârâta Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B. a arătat

că instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal a admis acțiunea în revendicare

formulată de reclamanții-pârâți, motivarea instanței fiind dată cu interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecății. În mod nelegal a respins cererea reconvențională

formulată prin care a solicitat constatarea nulității absolute a deciziei nr.

17 din 13 martie 2002, deoarece Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B.

nu are calitatea de a atribui bunuri din domeniul public și privat al statului,

deoarece aceasta este concesionar, conform contractului de concesiune nr. AA/2002,

calitatea de proprietar o deține Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Domeniilor

Statului, ca administrator. De aceea, decizia Consiliului de Administrație nr.

17 din 13 martie 2002 a încălcat legislația privind drepturile de proprietate ale

Ministerului Finanțelor Publice.

Prin urmare, reclamanți

au încercat să inducă în eroare instanța și să intre în posesia unui teren și a

unei construcții care de fapt sunt proprietatea Statului Român.

Așa cum rezultă din Legea

nr. 213/2008, cât și din Legea nr. 45/2009 modificată și completată prin Legea

nr. 72/2011 anexa 3.35, terenul reclamat și construcția existentă pe acesta se află

în domeniul public al statului care, conform actelor normative menționate mai sus,

precum și a Constituției Române sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Decizia a cărei nulitate

absolută se solicită a se constata a fost emisă ilegal, în temeiul Legii nr. 10/2001,

în condițiile în care, față de situația juridică a autorului reclamanților-pârâți,

acestuia îi erau aplicabile dispozițiile legislației reparatorii în materie de fond

funciar, respectiv Legea nr. 18/1991 cu modificările ulterioare, ci nu Legea

nr. 10/2001 aplicabilă imobilelor naționalizate.

Natura juridică a imobilului

este aceea de teren agricol extravilan iar la pct. 1 din anexa Legii nr. 213/1998

sunt menționate în mod expres ca făcând parte din domeniul public al statului „terenurile

institutelor și stațiunilor de cercetări științifice și ale unităților de învățământ

agricol și silvice destinate cercetării și producerii de semințe și de material

săditor din categoriile biologice superioare și de animale de rasă”.

Potrivit art. 10

alin. (2) „trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre

a Guvernului (...)” însă, din acest punct de vedere, instanțele au analizat în mod

superficial înscrisurile depuse în sprijinul cererii reconvenționale.

Apartenența la domeniul

public al statului a acestei suprafețe de teren este atestată și de Legea nr. 72/2011

care stabilește și patrimoniul Stațiunii de Cercetare și Producție Pomicolă B. care

are calitatea de concesionar a terenului, urmare contractului încheiat cu Agenția

Domeniilor Statului. Ca atare, potrivit unor dispoziții legale inaplicabile în speță

(Legea nr. 10/2001), în mod ilegal s-a dispus prin decizia atacată restituirea în

natură.

Totodată restituirea în

natură a terenului în cauză s-a făcut cu încălcarea art. 136 din Constituția României

și a legislației privind proprietatea publică a statului. Legea nr. 45/2009 privind

organizarea și funcționarea Academiei de Științe Agricole și Silvice G.I.S. și a

sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii și

industriei alimentare are prevederi explicite față de apartenența terenului la domeniul

public al statului - art. 31 alin. (2). Potrivit art. 26 și 28 din Legea nr. 45/2009,

Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă B. este instituție de drept public.

Prin efectul legii și

prin afectațiune dată prin lege acestor terenuri, acestea sunt imprescriptibile,

insesizabile și inalienabile, condiții în care în mod greșit au fost atribuite unor

persoane fizice, urmare reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor.

de recurs formulate, pârâta Academia de Științe Agricole și Silvice G.I.S. a arătat

că a invocat prima dată excepția lipsei calității procesuale pasive a A.S.A.S. prin

întâmpinare, la fond, în temeiul art. 161 C. proc. civ. A reiterat această excepție

și cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, însă instanța de fond a respins excepția,

fără a justifica în vreun fel motivele de fapt și de drept pentru care a respins

excepția.

În faza apelului, a reiterat

excepția lipsei calității procesuale pasive a A.S.A.S., motivat de faptul că nu

a avut niciodată posesia imobilului revendicat.

Stațiunea de

Cercetare și Producție Pomicolă B., potrivit art. 28 alin (3) din Legea nr. 72/2011,

are personalitate juridică, dispunând singură de toate bunurile aflate în incinta

sa, indiferent de modul în care le deține. Se justifică reiterarea excepției în

faza apelului, chiar dacă pârâta nu a declarat apel pe acest motiv deoarece, prin

lipsa oricăror argumente în soluționarea de către instanța de fond a excepției lipsei

calității procesuale pasive invocate de A.S.A.S., neexaminând în vreun fel prin

considerente apărările subscrisei pe această excepție, instanța de fond nu a devoluat

acest aspect și astfel nu a intrat în puterea de lucru judecat.

Instanța de apel a constatat

că ridicarea aceleiași excepții procesuale în faza apelului nu poate fi primită,

nemaiputând fi pusă în discuție legitimarea procesuală a recurentei, motiv pentru

care, în mod nefondat, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată

în apel de A.S.A.S.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea

sunt nefondate pentru următoarele considerente:

pârâta Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B. critică menținerea de către

instanța de apel a soluției de respingere a cererii reconvenționale apreciind că,

în mod greșit, au fost considerate ca nefondate aspectele care susțin cererea de

constatare a nulității absolute a dispoziției nr. 17 din 13 martie 2001.

Recurenta invocă, pe de

o parte, faptul că terenul în litigiu nu se afla în intravilan, ci era un teren

agricol, situație juridică în raport de care măsurile reparatorii nu puteau fi acordate

în temeiul Legii nr. 10/2001, ci al Legii nr. 18/1991, iar, pe de altă parte, faptul

că terenul acordat în compensare nu putea fi restituit în natură deoarece făcea

parte din domeniul public al statului, fiind imprescriptibil, insesizabil și inalienabil,

și nu fusese trecut în domeniul privat pentru a putea fi retrocedat.

Întrucât aspectele menționate

reprezintă motive de nulitate absolută ale dispoziției nr. 17 din 13 martie 2001,

se impune verificarea valabilității acestei dispoziții în raport de situația juridică

a imobilului și de legislația în vigoare la momentul emiterii dispoziției nr. 17

din 13 martie 2001, motiv pentru care prevederile Legii nr. 45/2009 și Legii

nr. 72/2011 nu sunt incidente în cauză.

Potrivit art. 35

alin. (2) al Legii nr. 18/1991 terenurile proprietate de stat, administrate de stațiunile

de cercetări științifice, destinate cercetării aparțin domeniului public și rămân

în administrarea acestora, urmând ca în 90 de zile de la intrarea în vigoare a legii,

Guvernul să delimiteze suprafețele de teren strict necesare cercetării.

Această delimitare s-a

realizat în anexa H.G. nr. 517/1999, unde Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă

B. este menționată cu 442 ha pentru cercetare. Ulterior, pentru acest teren s-a

încheiat contractul de concesiune nr. AA/2002 cu Ministerul Finanțelor Publice.

Însă la 13 martie 2002,

anterior contractului de concesiune, cât și a altor acte precum procesul-verbal

de inventariere a terenului menționat în Ordinul M.A.A.P. nr. 150/2002 și Ordinul

M.A.P. nr. 106/2002, pârâta Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B. a emis

dispoziția nr. 17 prin care, din suprafața totală de 442 ha, au fost identificate

terenul și construcția în litigiu pentru a fi restituite în compensare către reclamanți,

în temeiul Legii nr. 10/2001, argumentat de faptul că erau „disponibile”, astfel

cum rezultă din cuprinsul notei din data de 12 decembrie 2001.

Prin urmare, la momentul

emiterii dispoziției, terenul acordat în compensare a fost apreciat de către unitatea

deținătoare ca fiind disponibil, ceea ce înseamnă că nu era utilizat la acel moment

pentru cercetare. Conform art. I pct. 5 din Anexa 1 a Legii nr. 213/1998, domeniul

public al statului este alcătuit din „terenurile institutelor și stațiunilor de

cercetări științifice și ale unităților de învățământ agricol și silvic, destinate

cercetării (…)”.

În aceste condiții, deși

Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B. deținea o suprafață de 442 ha de

teren în folosință, în calitatea sa de stațiune de cercetare științifică, în temeiul

Legii nr. 213/1998, destinația de utilitate publică la care se referă art. I

pct. 5 din Anexa 1 a acestei legi nu este aplicabilă pentru terenul acordat în compensare,

ca urmare a neîndeplinirii condiției ca terenul să fie destinat cercetării. Ca atare,

nu se poate reține că terenul acordat în compensare făcea parte din domeniul public

al statului și, în aceste condiții, rămâne fără obiect critica recurentului referitoare

la încălcarea art. 10 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 prin omisiunea de a trece

terenul din domeniul public al statului în domeniul privat, ca măsură prealabilă,

necesară pentru a dispune acordarea sa ca măsură reparatorie în temeiul legilor

de reparație.

Deținătoarea imobilului

la momentul emiterii dispoziției nr. 17/2002 era Stațiunea de Cercetare și Producție

Pomicolă B. Art. 20 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data

emiterii dispoziției nr. 17/2002, stipula că emiterea dispozițiilor de restituire

a imobilelor se realizează de către unitățile deținătoare ale bunurilor, iar nu

de către proprietarii acestora, motiv pentru care apare ca nefondată și susținerea

recurentei că dispoziția nr. 17/2002 nu putea fi emisă decât de către Ministerului

Finanțelor Publice, în calitate de proprietar al imobilelor restituite.

Recurentul critică modul

de soluționare a cererii reconvenționale și din perspectiva greșitei aplicări a

Legii nr. 10/2001. În opinia sa, luând în considerare situația juridică a terenului

acordat în compensare, care se afla în categoria de folosință teren arabil, în cauză

sunt aplicabile prevederile Legii nr. 18/1991, iar nu cele ale Legii nr. 10/2001

în temeiul căreia a fost emisă dispoziția nr. 17/2002.

Și această critică este

nefondată întrucât imobilele acordate în compensare au fost identificate în raportul

de expertiză efectuat de expert M.T. la data de 9 septembrie 2009 și constau în:

terenul în suprafață de 1417 m.p. (ocupat de cultură pomicolă tip arbori fructiferi

și de alei betonate) și o clădire asimilată locuinței.

Verificând situația juridică

a acestui teren la momentul la care s-a emis dispoziția atacată, se constată că

destinația sa era aceea de teren intravilan. Astfel, notificarea din 25 iulie 2001

a vizat terenul în suprafață de 8 ha situat în incinta Stațiunii de Cercetare și

Producție Pomicolă B. din București, Bdul. I.I., iar din planul de amplasament al

aceluiași imobil, emis de S.C.P.A. R.M.D.T. la 22 iulie 2002 și avizat de Ministerul

Administrației Publice, rezultă că terenul era situat în intravilan.

Acest aspect se coroborează

cu evidențele fiscale actuale și cu cele de carte funciară din care rezultă că imobilul

în litigiu este situat în prezent în intravilan, ceea ce dovedește că și-a păstrat

această destinație și ulterior anului 2002 și că mențiunile din Ordinul M.A.A.P.

nr. 150/2002 și Ordinul M.A.P. nr. 106/2002 sunt eronate.

Prin urmare, ambele instanțe

de fond au apreciat în mod corect că dispoziția nr. 17 din 13 martie 2002 a fost

emisă în mod valabil în temeiul Legii nr. 10/2001.

Deși recursul declarat

de pârâta-reclamantă Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B. s-a întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., argumentele aduse în susținerea

sa pot fi încadrate doar în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9, astfel

că motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 a fost invocat doar formal

și nu va putea fi analizat.

formulat de Academia de Științe Agricole și Silvice G.I.S., se observă că acesta

se referă exclusiv la greșita soluționare a apelului din perspectiva menținerii

soluției primei instanțe care a respins excepția lipsei calității procesuale pasive

a Academiei. Instanța de apel a motivat această soluție în sensul că, deși excepția

a fost respinsă fără a fi motivată, reiterarea sa în apel nu se poate realiza în

absența unei cereri de apel.

Această soluție este corectă

întrucât, deși excepția lipsei calității procesuale pasive constituie o excepție

de ordine publică, care poate fi invocată în orice fază procesuală, odată ce a fost

invocată la prima instanță de fond, nu mai poate fi reiterată în căile de atac,

eventualele critici cu privire la modul de soluționare a acestei excepții de către

prima instanță putând fi invocate exclusiv prin motivele de apel și de recurs.

Or, atâta vreme cât Academia

de Științe Agricole și Silvice G.I.S. nu a formulat apel, soluția dată acestei excepții,

chiar dacă nu a fost motivată, a intrat sub putere de lucru judecat, deci nu mai

poate fi supusă controlului de legalitate sub nici un aspect.

Față de toate aceste considerente

ambele recursuri se privesc a fi nefondate și vor fi respinse în consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâtele Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B.

și Academia de Științe Agricole și Silvice G.I.S. împotriva deciziei nr. 195 A din

19 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 3 octombrie 2014.