ÎCCJ, decizie (scj.ro #119936)

Acordarea în compensare a unei suprafețe de teren aflat în folosința unei stațiuni de cercetare științifică. Lipsa destinației de utilitate publică. Legalitatea dispoziției emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

dispoziție

teren

domeniu public

stațiune de cercetare

Legea nr. 18/1991, art. 35

Legea nr. 10/2001

Legea nr. 213/1998

Destinația de utilitate publică la care se referă art. I pct. 5 din Anexa 1 a Legii nr. 213/1998, potrivit căruia domeniul public al statului este alcătuit din „terenurile institutelor și stațiunilor de cercetări științifice și ale unităților de învățământ agricol și silvic, destinate cercetării (…)”, nu este aplicabilă terenului acordat în compensare, în temeiul Legii nr. 10/2001, în condițiile în care la momentul emiterii dispoziției, însăși unitatea deținătoare a apreciat terenul ca fiind disponibil, întrucât nu era utilizat pentru cercetare.  Prin urmare, nu se poate reține că dispoziția a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. (2) al Legii nr. 213/1998, prin omisiunea de a trece terenul din domeniul public al statului în domeniul privat, ca măsură prealabilă, necesară pentru a dispune acordarea sa ca măsură reparatorie în temeiul legilor de reparație.

Secția I civilă, decizia nr. 2557 din 3 octombrie 2014

Prin cererea formulată la data de 19 decembrie 2009, G.T.A. a chemat în judecată pe pârâtele Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B. și Academia  Ș.A.S.G.I.S., solicitând să fie obligate pârâtele să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea sa, situat în București, compus din construcție în suprafață de 82,51 mp și teren în suprafață de 1.417 mp, înscris în CF individuală nr. 31296 a Municipiului București sector 1, având număr cadastral 13359, pe care îl ocupă în prezent fără titlu.

În motivarea acțiunii, s-a arătat de către reclamant că, în temeiul deciziei nr. 17 din 13 martie 2002, emisă de Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B., a fost restituit în baza Legii nr. 10/2001, în cote egale de câte 1/3 către G.A., A.P.E. și G.D.T., imobilul, compus din construcție în suprafață de 82,51 mp și teren în suprafață de 1.417 mp. S-a mai precizat că imobilul a intrat în proprietatea reclamantului prin încheierea a trei contracte de vânzare-cumpărare cu proprietarii acestuia asupra cotei fiecăruia de 1/3, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x9/2008, contractul de vânzare-cumpărare nr. x3/2008, contractul de vânzare-cumpărare nr. x7/2008. Totodată, reclamantul a mai învederat că în octombrie 2008 s-a întâlnit cu reprezentanții Stațiunii de Cercetare și Producție Pomicolă B. pentru a solicita eliberarea imobilului și a clarifica situația juridică a acestuia, însă pârâta a refuzat să elibereze imobilul și să încheie contract de închiriere cu reclamantul.

În drept, au fost invocate art. 480 C.civ.

Pârâta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură B. a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat a se constata nulitatea absolută a deciziei nr. 17/2001, deoarece au fost încălcate dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, terenul restituit fiind în circuitul agricol, categoria de folosință livadă, situație în care  sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 18/1991 și nu cele ale  Legii nr. 10/2001.

La termenul din data de 06 decembrie 2010 s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenienți în interes propriu

,

a persoanelor pe numele cărora a fost emisă decizia contestată prin cererea reconvențională.

La termenul din 21 martie 2011 tribunalul, în baza art. 243 C.pr.civ., a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor  defuncților G.A. și A.P.E.

Prin sentința civilă nr. 956 din 14 mai 2012, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active și pasive, ca neîntemeiate și a respins acțiunea principală formulată în contradictoriu cu pârâta-reclamantă Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B., pârâta Academia Ș.A.S.G.I.S. și intervenienții  în nume propriu G.I.M. – moștenitor pentru G.A., G.D.T. și W.D.S. – moștenitor pentru A.P.E.

Prin încheierea de ședință în camera de consiliu din data de 17 septembrie 2012 pronunțată în același dosar s-a admis o cerere de îndreptare a erorilor materiale cuprinse în dispozitivul sentinței și s-a dispus îndreptarea omisiunii în sensul menționării respingerii cererii reconvenționale, ca neîntemeiată.

Sub aspectul excepției lipsei calității procesuale active pe cererea reconvențională, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere și faptul că nulitatea absolută a unui act poate fi invocată de orice persoană interesată, pârâta - reclamantă justificând interesul în contestarea deciziei nr. 17/2002.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că prin decizia nr. 17/2002 (art.3) Consiliul Științific și de Administrare al pârâtei reclamante S.C.P.P.B. a recunoscut dreptul de proprietate al notificatorilor G.A., A.P.E. și G.D.T., conform art. 1 alin.(2) din Legea nr. 10/2001, asupra imobilului compus din construcție în suprafață de 81 mp. și teren în suprafață de 1417 parcela L 705.

Pârâta-reclamantă prin cererea reconvențională a invocat, ca motiv de nulitate absolută a deciziei menționate, faptul că nu au fost respectate dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în sensul că imobilul ce a făcut obiectul deciziei nu putea fi restituit întrucât se afla în domeniul public al statului, iar deținătorul imobilului nu avea competența de a dispune restituirea bunului în natură fără a parcurge procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998.

Prima instanță a apreciat că Legea nr. 10/2001 are și caracter de complinire în raport de celelalte acte normative reparatorii  în materie imobiliară, inclusiv Legea nr. 18/1991. Ca atare, nu reprezintă un impediment la restituirea în natură faptul că o suprafață de teren aparține domeniului public, fiind fără relevanță juridică calificările Legii nr. 213/1998 și nedovedirea faptului că imobilul respectiv făcea parte din domeniul public al statului, obligație ce revenea entității deținătoare, conform art. 1169 C.proc.civ.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun conform art.480 C.civ., s-a constatat că în baza procedurii speciale prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001, autorii reclamantului au formulat notificarea nr. 554/2001, în baza căreia a fost emisă decizia nr. 17/2002.

Prin decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că în concursul dintre legea specială și legea generală prioritate are legea specială, iar prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, o asemenea acțiune putând constitui un remediu efectiv întrucât în cazul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, de care de altfel au uzat și autorii reclamantului bunul imobil revendicat, a reintrat în proprietatea acestora după analiza dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, neexistând astfel un conflict intern între legea internă și Convenție, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada refuzului pârâtei - reclamante în predarea imobilului în cadrul unei eventuale executări a deciziei care, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, constituie titlul executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul-pârât și pârâta-reclamantă Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B.

Prin decizia civilă nr. 195/A din 19 septembrie 2013, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și  familie a fost admis apelul formulat de reclamant, a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost admisă cererea principală, au fost obligate pârâtele să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul compus din construcție în suprafață de 81 mp (82,51 mp din măsurători) și teren în suprafață de 1.417 mp, având nr. cadastral 13359 și intabulat în CF a localității București cu nr. 31296. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată în apel de intimata pârâtă Academia Ș.A.S.G.I.S. A fost respins apelul formulat de pârâta Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Pentru Pomicultură B., ca nefondat.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

În prealabil, cu privire la excepțiile procesuale vizând exercitarea dreptului la acțiune în speță, atât în privința cererii principale cât și a cererii reconvenționale, Curtea a considerat că se impunea a se analiza limitele învestirii tribunalului, instanța de apel remarcând și motivarea deficitară a hotărârii atacate în acest sens.

Curtea a reținut, astfel, că prima instanță a fost învestită prin cererea principală cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ., având ca obiect imobilul compus din construcție în suprafață de 82,51 mp și teren în suprafață de 1417 mp. Acțiunea a fost îndreptată împotriva Stațiunii de Cercetare și Producție Pomicolă B. și împotriva Academiei Ș.A.S.G.I.S., ca deținătoare în fapt ale imobilului revendicat, în opinia reclamantului, fără nici un titlu.

Acest demers judiciar a fost justificat de reclamant prin faptul că imobilul a intrat în proprietatea sa prin încheierea a trei contracte de vânzare-cumpărare cu proprietarii acestuia privind cota fiecăruia de 1/3, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x9/2008, contractul de vânzare-cumpărare nr. x3/2008, contractul de vânzare-cumpărare nr. x7/2008, reclamantul arătând totodată că vânzătorii au dobândit, la rândul lor, dreptul de proprietate asupra părților de imobil înstrăinate prin decizia nr. 17/2002, emisă de Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B. în baza Legii nr. 10/2001.

Au fost invocate astfel dispozițiile art. 480 C.civ., reclamantul susținând că pârâtele refuză să îi recunoască dreptul și să elibereze imobilul, construcție și teren.

Curtea a reținut că obiectul cererii reconvenționale ce a fost dedusă judecății l-a constituit constatarea nulității absolute a deciziei nr. 17/2002, emisă în baza Legii nr. 10/2001 de pârâta-reclamantă, invocându-se în acest sens încălcarea ordinii publice și a interesului public prin emiterea acestui act, precum și a „intereselor altor persoane”, respectiv încălcarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, regimul juridic al terenului restituit fiind cel prevăzut de Legea fondului funciar nr. 18/1991, lipsa identității dintre construcția preluată abuziv în perioada regimului politic comunist și cea restituită, apartenența imobilului restituit la domeniul public al statului, care este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil.

Curtea a reținut că intimata-pârâtă Academia Ș.A.S.G.I.S. a ridicat excepția lipsei calității sale procesual pasive, întrucât aceasta nu a deținut niciodată și nici nu deține posesia imobilului revendicat, arătând că apelanta-pârâtă-reclamantă S.C.D.P.B. dispune singură de toate bunurile aflate în incinta acesteia.

Această excepție a fost reiterată cu prilejul dezbaterilor în fond, iar prin sentința civilă apelată tribunalul a respins atât excepția lipsei calității procesuale active - în discuție fiind legitimarea procesuală de a ataca decizia emisă în 2002 prin cererea reconvențională - cât și excepția lipsei calității procesuale pasive - legitimarea procesuală a pârâtei A.S.A.S. fiind singurul aspect pus în discuție pe aceasta cale.

Or, pârâta A.S.A.S. nu a înțeles să critice modul de soluționare a acestei excepții, Curtea remarcând în plus că lipsa oricărei justificări în cuprinsul sentinței redactate cu privire la respingerea excepției era, de asemenea, o împrejurare ce putea fi cenzurată prin intermediul apelului de către instanța de control judiciar.

Curtea a constatat că ridicarea aceleiași excepții procesuale în faza apelului nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât o anumită conduită procesuală a celor două entități acuzate de reclamant că ar deține fără titlu imobilul revendicat, niciuna dintre pârâte nu a înțeles să facă aplicarea dispozițiilor art. 64 - 65 C.proc.civ.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, din perspectiva faptului că reclamantul, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, avea deja un titlu executor pentru punerea în posesie, Curtea a constatat că prin această apărare nu se pune în discuție o inadmisibilitate procesuală constând în efectuarea unui act procedural pe care legea nu îl prevede sau îl interzice expres sau exercitarea unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat prin intermediul unei alte căi procesuale, ci constituie o apărare de fond, reiterată în apel, vizând o inadmisibilitate de ordin material în promovarea acțiunii în revendicare - apărare pe care Curtea a analizat-o cu prilejul examinării criticilor de apel referitoare la respingerea în fond a cererii principale.

Analizând în continuare motivele de apel invocate de reclamantul-pârât referitoare la lipsa legitimării procesuale a pârâtei-reclamante S.C.D.P. B. în cererea de constatare a nulității absolute a deciziei nr. 17/2002 și, în subsidiar, la tardivitatea contestării deciziei de către aceasta din urmă, față de termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că aceste motive nu sunt întemeiate.

Contrar criticii formulate de apelant, instanța de fond corect a reținut că acțiunea în nulitate poate fi introdusă de orice persoană interesată, instanța de apel reținând în același timp interesul actual al pârâtei-reclamante în promovarea și susținerea cererii reconvenționale din perspectiva împrejurării că S.C.D.P. B. este o unitate de interes public a cărei activitate de cercetare științifică în domeniul agricol (pomicultură/silvicultură) necesită deținerea de teren cu destinația specială arătată în prezenta cauză, invocându-se faptul că terenul în litigiu ar face parte din această categorie de imobile.

Conform art. 26 alin.(3) din aceeași lege, decizia sau dispoziția motivată poate fi atacată de persoana ce se pretinde îndreptățită în termen de 30 de zile de la comunicare, legiuitorul reglementând deci o procedură administrativă, finalizată prin decizia/dispoziția unității deținătoare a imobilului notificat și o procedură judiciară, declanșată de persoana îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, nemulțumită de modalitatea de soluționare a notificării. Contestațiile împotriva deciziilor sau dispozițiilor emise de deținătorul imobilului, calea de atac fiind conferită de lege doar persoanelor îndreptățite, expres prevăzute prin art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Este evident că termenul de 30 de zile prevăzut de lege pentru formularea contestației împotriva deciziei emisă în baza Legii nr. 10/2001 nu poate fi avut în vedere de instanța de judecată ca termen de decădere decât în cadrul respectivei contestații formulată de persoana ce se pretinde îndreptățită. Prin urmare, este nefondat motivul de apel formulat de reclamant vizând nerespectarea termenului arătat în cadrul acțiunii cu caracter incidental promovate, conform dreptului comun, de către pârâta-reclamantă.

Nu este exclusă declanșarea unui control judecătoresc al actului pe calea dreptului comun de către persoana interesată care nu are la îndemână calea contestației cu caracter special.

Reținând admisibilitatea sesizării instanței de drept comun pentru cenzurarea legalității unei decizii cum este aceea ce face obiectul cererii reconvenționale în cauză, în condițiile în care aceasta nu a fost contestată de persoanele îndreptățite beneficiare ale măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001 și a intrat în circuitul civil, neputând fi revocată, văzând și împrejurarea că acest act nu putea face nici obiectul controlului de legalitate exercitat de către prefect în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, pe calea contenciosului administrativ, Curtea a constatat, pentru considerentele ce succed și care suplinesc în parte cele reținute în cuprinsul sentinței apelate, că în mod judicios s-a apreciat de către tribunal asupra caracterului nefondat al cererii.

Referitor la apartenența la domeniul public al imobilului restituit, Curtea a reținut că este corectă statuarea primei instanței în sensul că nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu interzice restituirea pentru imobile ce aparțin domeniului public al statului sau al unităților administrativ teritoriale, dacă acestea au fost preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii.

Potrivit art. 1 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, este deținător al imobilului notificat, în sensul legii, orice entitate, cu personalitate juridică, care exercită în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată, ori care are bunurile înregistrate în patrimoniul său.

Trebuie observat că principiul prevalenței restituirii în natură funcționează chiar și în ipotezele avute în vedere de art. 16 din lege.

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 136/1998, a arătat  fără echivoc că prerogativa statului de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său în baza unor titluri conforme cu legislația existentă în momentul dobândirii lor, precum și de a stabili modul în care - prin restituire în natură, prin plata unor despăgubiri sau în orice altă modalitate - foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor beneficia de reparații pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este pe deplin compatibilă cu competența instanțelor judecătorești de a stabili, în baza art. 6 alin. (3) din lege, în fiecare caz în parte, valabilitatea titlului de preluare, ceea ce este în deplină concordanță cu prevederile art. 21 și 125 din Constituție. „Simpla apartenență a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natură vechiului proprietar și, cu atât mai puțin, pentru despăgubirea acestuia prin echivalent” .

Prevederile Legii nr. 10/2001 au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare, inclusiv în raport cu prevederile legilor fondului funciar, Legea nr. 18/1991 și, respectiv Legea nr. 167/1997, ceea ce nu înseamnă că normele Legii nr. 10/2001 ar putea fi însă folosite pentru eludarea dispozițiilor restrictive prevăzute de alte acte normative reparatorii.

Curtea a reținut că susținerile apelantei-pârâte referitoare la categoria terenului în litigiu sunt combătute de înscrisurile depuse la dosar, menționând terenul ca fiind în intravilanul localității.

Afirmațiile apelantei referitoare la procedura de trecere din domeniul public al statului în domeniul privat al statului stabilită în mod expres de Legea nr. 213/1998, prin prevederile art.10 alin.(2), sunt lipsite de relevanță prin raportare la obiectului acțiunii reconvenționale - constatarea nulității absolute a deciziei - sancțiune care intervine în cazul încălcării prin emiterea actului juridic a unor norme imperative în vigoare ce ocrotesc un interes public.

Curtea a apreciat ca întemeiate apărările apelantului-reclamant și cele ale intimaților-intervenienți vizând imposibilitatea invocării de către unitatea emitentă a actului a nulității acestuia din perspectiva încălcării prevederilor Legii nr. 10/2001 referitoare la calitatea de persoane îndreptățite a notificatorilor, având în vedere chiar natura juridică a deciziei nr. 17/2002.

Respectiva decizie a fost emisă în cadrul procedurii de restituire prin echivalent, reglementată de Legea nr. 10/2001, căreia i s-a dat curs de pârâta-reclamantă după ce a constatat că notificarea persoanelor îndreptățite la restituire, autorii reclamantului, viza un imobil-teren ocupat cu plantații pomicole cu o mare valoare științifică, restituirea în natură neputându-se face pe vechiul amplasament, fără a afecta grav activitatea Stațiunii. În aceste condiții, de comun acord cu beneficiarii restituirii, pârâta-reclamantă a stabilit care să fie terenul acordat în compensare, împreună cu construcția, neidentificând la acel moment nici un impediment legat de calificarea imobilului propus spre compensare care să facă inoperabilă această modalitate de restituire, reglementată de Legea nr. 10/2001 - act normativ considerat, de asemenea, incident restituirii prin raportare la imobilul notificat, conform art. 2 lit. e) din aceeași lege.

Odată acceptată oferta de restituire prin echivalent, conform procedurilor instituite prin Legea nr. 10/2001, între părți intervine un veritabil contract de dare în plată, act bilateral cu titlu oneros având ca finalitate transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun, împrejurare în care transmițătorul este ținut de obligația de a garanta dobânditorului/subdobânditorilor că nu vor fi tulburați în exercitarea prerogativelor de proprietar, conform dreptului comun.

Or, pârâta-reclamantă, care nu este un terț vătămat prin actul contestat, tinde, pe calea acestei acțiuni în nulitate, să repună în discuție chiar procedura de restituire prin compensare, finalizată prin emiterea propriei decizii necontestate conform procedurii judiciare reglementată de legea specială și intrată astfel în circuitul civil, contrar principiului securității raporturilor juridice, exclusiv în scopul valorificării unui interes personal, legat de întinderea dreptului său de administrare.

În privința soluției date de tribunal cererii principale, Curtea a constatat că sunt fondate criticile formulate de apelantul-reclamant, în mod greșit fiind respinse pretențiile acestuia privitoare la imobilul în litigiu.

Astfel, Curtea a reținut că, printr-o motivare confuză și contradictorie, tribunalul a considerat neîntemeiat demersul judiciar al reclamantului, reținând, pe de o parte, că acțiunea în revendicare fundamentată pe art. 480 C.civ. ar constitui un remediu efectiv pentru valorificarea dreptului de proprietate, în condițiile în care autorii reclamantului au dobândit dreptul asupra imobilului revendicat conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (menționând în acest sens jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv, decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008) iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit refuzul predării imobilului în temeiul deciziei emise conform Legii nr. 10/2001, care constituie titlu executoriu după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Tribunalul a fost învestit cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca scop recunoașterea dreptului de proprietate invocat de reclamant, în baza art. 480 C.civ., ținându-se seama de titlurile exhibate de acesta - contractele de vânzare-cumpărare mai sus-menționate având ca obiect  dreptul de proprietate asupra părților de imobil acordate vânzătorilor prin decizia nr. 17/2002, emisă de Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B. în baza Legii nr. 10/2001 și dobândirea posesiei asupra imobilului revendicat, deținut în prezent fără titlu de unitățile pârâte.

Prin urmare, trimiterile primei instanțe la considerentele Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite nu au legătură cu cadrul procesual reținut, având în vedere că prin respectiva decizie s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C.civ., căci ar însemna să se încalce principiul

specialia generalibus derogant

.

Curtea a constatat deci că singura posibilitate de valorificare a dreptului de proprietate pretins de reclamant îl constituie această acțiune de drept comun, perfectarea convențiilor translative de proprietate intrând, de asemenea, sub incidența dreptului comun urmând a fi respinse în acest context și susținerile legate de punerea în executare a deciziei nr. 17/2002, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, punerea în executare a deciziei se poate face, în termenul de prescripție, în cazul existenței unui refuz de predare a imobilului restituit. Curtea a reținut însă că, în virtutea Convenției înregistrată sub nr. 261/2002 beneficiarii deciziei, obligându-se să păstreze intacte plantațiile existente pe parcelele retrocedate, să permită neîngrădit pârâtelor accesul pentru colectarea datelor de cercetare, a probelor de fructe, precum și a producțiilor rezultate, au acordat pârâtei-reclamante posibilitatea de a efectua toate lucrările de întreținere a plantației, aceasta din urmă deținând ca atare un drept temporar de a utiliza imobilul, drept ce a încetat în toamna anului 2002.

La acest moment, în calitate de subdobânditor cu titlu oneros al imobilului în litigiu, apelantul-reclamant nu mai poate proceda la punerea în executare a titlului de proprietate deținut de autorii săi, puși în posesie conform convenției menționate, urmând deci a fi respinsă și apărarea legată de pretinsa inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare din perspectiva caracterului executoriu al deciziei emise conform Legii nr. 10/2001.

Curtea a reținut, din actele depuse la dosar, refuzul pârâtelor de a preda imobilul revendicat, acestea fiind puse în întârziere, sub aspectul obligației de a elibera imobilul, prin comunicarea notificării-somație înregistrată la BEJ D.G., sub nr. xx5/2008. De altfel, această conduită s-a manifestat în tot cursul procesului, poziția acestora fiind evidentă în acest sens, contrar celor reținute de tribunal prin sentința atacată.

În consecință, Curtea a constatat că apelantul-reclamant și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x9/2008, nr. x3/2008 respectiv, nr. x7/2008,  intabulate în cartea funciară, în condițiile în care pârâtele ocupă fără nici un titlu acest imobil, nemaiputând opune vreun drept real după finalizarea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin emiterea deciziei nr. 17/2002 a S.C.D.P. B.

Împotriva menționatei decizii au formulat recurs pârâtele Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ. și Academia Ș.A.S.G.I.S., în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Prin urmare, reclamantul a încercat să inducă în eroare instanța și să intre în posesia unui teren și a unei construcții care de fapt sunt proprietatea Statului Român.

Așa cum rezultă din Legea nr. 213/2008, cât și din Legea nr. 45/2009 modificată și completată prin Legea nr. 72/2011 anexa 3.35, terenul reclamat și construcția existentă pe acesta se află în domeniul public al statului care, conform actelor normative menționate mai sus, precum și a Constituției sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Decizia a cărei nulitate absolută se solicită a se constata a fost emisă ilegal, în temeiul Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, față de situația juridică a autorului reclamantului-pârât, acestuia îi erau aplicabile dispozițiile legislației reparatorii în materie de fond funciar, respectiv Legea nr. 18/1991 cu modificările ulterioare, ci nu Legea nr. 10/2001 aplicabilă imobilelor naționalizate.

Natura juridică a imobilului este aceea de teren agricol extravilan iar la poziția 5 pct. I din anexa Legii nr. 213/1998 sunt menționate în mod expres ca făcând parte din domeniul public al statului „terenurile institutelor și stațiunilor de cercetări științifice și ale unităților de învățământ agricol și silvice destinate cercetării și producerii de semințe și de material săditor din categoriile biologice superioare și de animale de rasă”.

Potrivit art. 10 alin. (2) „trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului...” însă, din acest punct de vedere, instanțele au analizat în mod superficial înscrisurile depuse în sprijinul cererii reconvenționale.

Apartenența la domeniul public al statului a acestei suprafețe de teren este atestată și de Legea nr.72/2011, care stabilește și patrimoniul S.C.D.P. B. care are calitatea de concesionar a terenului, urmare contractului încheiat cu A.D.S. Ca atare, potrivit unor dispoziții legale inaplicabile în speță (Legea nr. 10/2001), în mod ilegal s-a dispus prin decizia atacată restituirea în natură.

Totodată restituirea în natură a terenului în cauză s-a făcut cu încălcarea art. 136 din Constituția României și a legislației privind proprietatea publică a statului. Legea nr. 45/2009 privind organizarea și funcționarea Academiei Ș.A.S.G.I.Ș. și a sistemului de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii și industriei alimentare are prevederi explicite față de apartenența terenului la domeniul public al statului [art. 31 alin. (2)]. Potrivit art. 26 și 28 din Legea nr. 45/2009, Stațiunea de

Cercetare și Dezvoltare Pomicolă B. este instituție de drept public.

Prin efectul legii și prin afectațiune dată prin lege acestor terenuri, acestea sunt imprescriptibile, insesizabile și inalienabile, condiții în care în mod greșit au fost atribuite unor persoane fizice, urmare reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor.

În faza apelului, a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a A.S.A.S., motivat de faptul că nu a avut niciodată posesia imobilului revendicat.

S.C.D.P. B., potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 72/2011, are personalitate juridică, dispunând singură de toate bunurile aflate în incinta sa, indiferent de modul în care le deține. Se justifică reiterarea excepției în faza apelului, chiar dacă pârâta nu a declarat apel pe acest motiv deoarece, prin lipsa oricăror argumente în soluționarea de către instanța de fond a excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de A.S.A.S., neexaminând în vreun fel prin considerente apărările subscrisei pe această excepție, instanța de fond nu a devoluat acest aspect și astfel nu a intrat în puterea de lucru judecat.

Instanța de apel a constatat că ridicarea aceleiași excepții procesuale în faza apelului nu poate fi primită, nemaiputând fi pusă în discuție legitimarea procesuală a recurentei, motiv pentru care, în mod nefondat, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată în apel de A.S.A.S.

Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Recurenta a invocat, pe de o parte, faptul că terenul în litigiu nu se afla în intravilan, ci era un teren agricol, situație juridică în raport de care măsurile reparatorii nu puteau fi acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, ci al Legii nr. 18/1991, iar, pe de altă parte, faptul că terenul acordat în compensare nu putea fi restituit în natură deoarece făcea parte din domeniul public al statului, fiind imprescriptibil, insesizabil și inalienabil și nu fusese trecut în domeniul privat pentru a putea fi retrocedat.

Întrucât aspectele menționate reprezintă motive de nulitate absolută ale dispoziției nr. 17/2001, se impune verificarea valabilității acestei dispoziții în raport de situația juridică a imobilului și de legislația în vigoare la momentul emiterii dispoziției nr. 17/2001, motiv pentru care prevederile Legii nr. 45/2009 și Legii nr. 72/2011  nu sunt incidente în cauză.

Potrivit art. 35 alin. (2) al Legii nr. 18/1991 terenurile proprietate de stat, administrate de stațiunile de cercetări științifice, destinate cercetării aparțin domeniului public și rămân în administrarea acestora, urmând ca în 90 de zile de la intrarea în vigoare a legii, Guvernul să delimiteze suprafețele de teren strict necesare cercetării.

Această delimitare s-a realizat în anexa H.G. nr. 517/1999, la poziția nr. 22, unde Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B. este menționată cu 442 ha pentru cercetare. Ulterior, pentru acest teren s-a încheiat contractul de concesiune nr. 70/2002 cu Ministerul Finanțelor Publice.

Însă la 13 martie 2002, anterior contractului de concesiune, cât și a altor acte precum procesul-verbal de inventariere a terenului menționat în Ordinul M.A.A.P. nr. 150/2002 și Ordinul M.A.P. nr. 106/2002, pârâta S.C.P.P.B. a emis dispoziția nr. 17 prin care, din suprafața totală de 442 ha, au fost identificate terenul și construcția în litigiu pentru a fi restituite în compensare către reclamant, în temeiul Legii nr.10/2001, argumentat de faptul că erau „disponibile”, astfel cum rezultă din cuprinsul notei din data de 12 decembrie 2001.

Prin urmare, la momentul emiterii dispoziției, terenul acordat în compensare a fost apreciat de către unitatea deținătoare ca fiind disponibil, ceea ce înseamnă că nu era utilizat la acel moment pentru cercetare. Conform art. I pct. 5 din Anexa 1 a Legii nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din „terenurile institutelor și stațiunilor de cercetări științifice și ale unităților de învățământ

agricol și silvic, destinate cercetării (…)”.

În aceste condiții, deși Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B. deținea o suprafață de 442 ha de teren în folosință, în calitatea sa de stațiune de cercetare științifică, în temeiul Legii nr. 213/1998, destinația de utilitate publică la care se referă art. I pct. 5 din Anexa 1 a acestei legi nu este aplicabilă pentru terenul acordat în compensare, ca urmare a neîndeplinirii condiției ca terenul să fie destinat cercetării. Ca atare, nu se poate reține că terenul acordat în compensare făcea parte din domeniul public al statului și, în aceste condiții, rămâne fără obiect critica recurentului referitoare la încălcarea art. 10 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 prin omisiunea de a trece terenul din domeniul public al statului în domeniul privat, ca măsură prealabilă, necesară pentru a dispune acordarea sa ca măsură reparatorie în temeiul legilor de reparație.

Deținătoarea imobilului la momentul emiterii dispoziției nr. 17/2002 era Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B. Art. 20 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției nr. 17/2002, stipula că emiterea dispozițiilor de restituire a imobilelor se realizează de către unitățile deținătoare ale bunurilor, iar nu de către proprietarii acestora, motiv pentru care apare ca nefondată și susținerea recurentei că dispoziția nr. 17/2002 nu putea fi emisă decât de către Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de proprietar al imobilelor restituite.

Recurentul a criticat modul de soluționare a cererii reconvenționale și din perspectiva greșitei aplicări a Legii nr. 10/2001. În opinia sa, luând în considerare situația juridică a terenului acordat în compensare, care se afla în categoria de folosință teren arabil, în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 18/1991, iar nu cele ale Legii nr. 10/2001 în temeiul căreia a fost emisă dispoziția nr. 17/2002.

Și această critică este nefondată întrucât imobilele acordate în compensare au fost identificate în raportul de expertiză efectuat la data de 9 septembrie 2009 și constau în: terenul în suprafață de 1.417 mp (ocupat de cultură pomicolă tip arbori fructiferi și de alei betonate) și o clădire asimilată locuinței.

Verificând situația juridică a acestui teren la momentul la care s-a emis dispoziția atacată, se constată că destinația sa era aceea de teren intravilan. Astfel, notificarea nr. 554/2001 a vizat terenul în suprafață de 8 ha situat în incinta Stațiunii de Cercetare și Producție Pomicolă B., iar din planul de amplasament al aceluiași imobil, emis de SCPA RMDT la 22 iulie 2002 și avizat de Ministerul Administrației Publice, rezultă că terenul era situat în intravilan.

Acest aspect se coroborează cu evidențele fiscale actuale și cu cele de carte funciară din care rezultă că imobilul în litigiu este situat în prezent în intravilan, ceea ce dovedește că și-a păstrat această destinație și ulterior anului 2002 și că mențiunile din Ordinul M.A.A.P. nr. 150/2002 și Ordinul M.A.P. nr. 106/2002 sunt eronate.

Prin urmare, ambele instanțe de fond au apreciat în mod corect că dispoziția nr. 17/2002 a fost emisă în mod valabil în temeiul Legii nr. 10/2001.

Deși recursul declarat de pârâta-reclamantă Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă B. s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ., argumentele aduse în susținerea sa pot fi încadrate doar în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9, astfel că motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 a fost invocat doar formal și nu va  putea fi analizat.

Această soluție este corectă întrucât, deși excepția lipsei calității procesuale pasive constituie o excepție de ordine publică, care poate fi invocată în orice fază procesuală, odată ce a fost invocată la prima instanță de fond, nu mai poate fi reiterată în căile de atac, eventualele critici cu privire la modul de soluționare a acestei excepții de către prima instanță putând fi  invocate exclusiv prin motivele de apel și de recurs.

Or, atâta vreme cât Academia Ș.A.S.G.I.S. nu a formulat apel, soluția dată acestei excepții, chiar dacă nu a fost motivată, a intrat sub putere de lucru judecat, deci nu mai poate fi supusă controlului de legalitate sub nici un aspect.

Față de toate aceste considerente ambele recursuri au fost respinse în temeiul art. 312 alin. (1)

C.proc.civ.