ÎCCJ, decizie (scj.ro #141013)

Acțiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv de stat. Autoritate de lucru judecat. Identitate de părți, cauză și obiect

Cuprins pe materii

: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Efectele hotărârii judecătorești

Index alfabetic

: revendicare imobiliară

excepția autorității de lucru judecat

intervenient forțat

C.proc.civ., art. 22, art. 77, art. 431

C.civ., art. 563

Cum, atât în primul proces, cât și în procesul pendinte, cererea în revendicare formulată de reclamanți a fost întemeiată pe dispozițiile art. 563 și urm. din Codul civil și pe faptul preluării abuzive de către stat a aceluiași imobil din patrimoniul autorilor lor, identitatea de cauză și obiect a celor două cereri de chemare în judecată a fost corect reținută de instanțele de fond.

Totodată, este întrunită și condiția referitoare la identitatea de părți din cele două procese, în condițiile în care, în primul litigiu judecata s-a desfășurat în contradictoriu cu aceeași pârâtă, iar în ceea ce îl privește pe pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanțe, acesta din urmă a figurat în primul proces în calitate de intervenient forțat urmare a cererii de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtă. Deci, Ministerul Finanțelor, ca reprezentant al statului, citat în calitate de intervenient forțat, a deținut calitatea de parte în litigiul anterior, hotărârea pronunțată, ce conține dezlegarea problemei litigioase, fiindu-i opozabilă.

În consecință, în mod corect, s-a reținut incidența excepției autorității de lucru judecat în conformitate cu dispozițiile art. 431 din Codul de procedură civilă.

Secția I civilă, decizia nr. 1861 din 22 noiembrie 2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 8.10.2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București și Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului compus din teren în suprafață de 9000 mp situat în municipiul București, în temeiul art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998, să se dispună obligarea pârâtei Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa să restituie, în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamanților, imobilul menționat, evaluat la 300.000 lei, în temeiul art. 563 și urm. C.civ. și pârâții să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial, în temeiul art. 453 alin. (1) C.proc.civ.

Prin încheierea de ședință din 21.10.2015, Tribunalul București, Secția a V- a civilă a admis excepția autorității de lucru judecat față de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa și a acordat termen la 18.11.2015 pentru dezbateri asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar general.

Prin sentința nr. 1433 din 18.11.2015, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, pentru autoritate de lucru judecat, pentru considerentele mai sus evocate.

Prin aceeași sentință, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primar general, și a respins cererea dedusă judecății de reclamanți în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 858 din 6.12.2016, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții, invocând incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 teza I C.proc.civ.

În motivarea recursului, reclamanții susțin că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează excepția autorității de lucru judecat, cât timp nu sunt întrunite cumulativ cele trei condiții de admisibilitate și anume, identitatea de obiect, de părți și de cauză juridică.

În dezvoltarea criticilor, reclamanții reiterează faptul că în primul proces a avut calitatea de pârâtă doar Academia de Științe Agricole și Silvice – Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, nu și Ministerul Finanțelor, întrucât cererea de arătare a titularului dreptului, Statul Român, prin reprezentantul său legal Ministerul Finanțelor Publice, formulată de pârâtă în primul proces, a fost respinsă de prima instanță, soluție menținută și de instanța de apel.

Cât privește lipsa de identitate a obiectului celor două cereri de chemare în judecată, reclamanții susțin că obiectul cererii de chemare în judecată din primul dosar, nr. x/3/2012, l-a constituit acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanți a terenului în suprafață de 9000 mp situat în București, în timp ce în prezentul dosar, reclamanții au dedus judecății două acțiuni și anume o acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului asupra respectivului teren, precum și o acțiune în revendicare imobiliară a acestuia.

Reclamanții susțin, totodată, și că au formulat noua cerere în revendicare în raport de considerentele reținute în precedenta hotărâre a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, respectiv, în decizia nr. 67/A din 27.02.2014, potrivit cărora „...în cauză nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că apelanții – reclamanți – A. și B. – nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul lor”.

Așa fiind, reclamanții susțin că nu există identitatea de obiect a celor două acțiuni în justiție, precizând că nu s-a pus în discuție inadmisibilitatea vreunei cauze juridice noi [art. 478 alin. (3) C.proc.civ.] și nu s-au evocat dispozițiile art. 22 alin. (4) C.proc.civ., în sensul dării ori restabilirii calificării juridice a actelor și faptelor deduse judecății, încălcându-se astfel, în mod vădit, dreptul reclamanților la un proces echitabil [art. 6 par. 1 din Convenție și art. 21 alin. (3) din Constituție].

Cât privește lipsa de identitate a cauzei juridice a celor două cereri  de chemare în judecată, reclamanții arată că și-au fundamentat cererea ce a făcut obiectul  dosarului nr. x/3/2012 pe dispozițiile art. 563 și urm. C.civ., cu aplicarea art. 5 alin.(2) din Legea nr. 71/2011, în timp ce cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului pendinte, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 și art. 563 și urm. C.civ. Reclamanții apreciază că nesocotirea lipsei de identitate a cauzei juridice dintre cele două pricini este recunoscută

expressis verbis

de judecătorii apelului în cuprinsul hotărârii recurate prin consemnarea potrivit căreia „Cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie așadar căutată în drept ci în principiul generator al dreptului subiectiv reclamat”.

În fine, reclamanții susțin că instanța de apel, încălcând grav dispozițiile art. 1 alin. (3) teza V din Constituție, eludează dreptatea statuând în decizia recurată că

reclamanții au arătat în mod expres că „Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa care posedă imobilul – teren”, aceasta fiind o aserțiune care ilustrează inexistența vreunei modificări între timp a situației de fapt (reținute în litigiul anterior) sub acest aspect

. Altfel spus, susțin recurenții că pentru judecătorii apelului privarea ilegală a reclamanților de dreptul lor fundamental de proprietate timp de 65 de ani este o aserțiune.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata – pârâtă Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură - Băneasa a solicitat respingerea recursului, susținând că decizia atacată este legală și temeinică.

Recurenții – reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea ca nefondate a apărărilor formulate de pârâtă. Reclamanții au reiterat faptul că petitul privind constatarea nevalabilității titlului statului este un capăt de cerere distinct care are o consacrare legală expresă prin intermediul dispozițiilor art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, acest prim capăt de cerere cu care a fost învestită instanța de judecată nefiind soluționat printr-o soluție de admitere sau respingere.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept,

potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.,  se poate cere casarea

unei hotărâri când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (1) C.proc.civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, dată fiind autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri judecătorești.

În fapt, în speța supusă analizei, astfel cum rezultă din constatările instanțelor de fond,  reclamanții B. și A. au dedus judecății

o primă cerere în revendicare

a imobilului în litigiu la data de 6.04.2012, înregistrată în dosarul nr. x/3/2012, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 563 și urm. C.civ. coroborate cu dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind Codul civil, susținând în esență că imobilul a aparținut autorilor săi și că a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire și că, ulterior, fără a deține un titlu valabil, statul a concesionat imobilul pârâtei Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă Băneasa.

Această cerere în revendicare a fost respinsă prin sentința civilă nr. 142 din 23.01.2013 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă, hotărâre rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 67/A din 27.02.2014 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze pentru minori și familie. În motivarea soluției, instanțele au reținut, în esență, că pentru imobilul în litigiu reclamanții puteau obține măsuri reparatorii în cadrul legilor speciale de reparație adoptate în acest scop și că, în raport de momentul înregistrării cererii de chemare în judecată și de dispozițiile deciziei nr. XXXIII/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu pot opta între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și calea dreptului comun în materia revendicării.

În acest prim proces, judecata s-a desfășurat în contradictoriu cu pârâta Academia de Științe Agricole și Silvice – Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa și cu intervenientul Ministerul Finanțelor, ca reprezentant al statului, indicat de pârâtă ca fiind titular al dreptului real de proprietate, în conformitate cu dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998.

În

cea doua cerere de chemare în judecată

, ce face obiectul prezentului dosar, reclamanții au invocat ca temei de drept al pretențiilor deduse judecății dispozițiile art. 563 și urm. C.civ. coroborate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 și au solicitat constatarea nevalabilității titlului statului asupra aceluiași imobilul și obligarea pârâților Stațiunea de cercetare și Dezvoltare Pomicolă Băneasa și Statul Român, reprezentat prin Ministerul finanțelor Publice, care îl posedă fără drept, la restituirea în natură.

Prin încheierea de ședință din 21.10.2015, prima instanță, în aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C.proc.civ., a calificat cererea reclamanților ca fiind o acțiune în revendicare.

Așa fiind, se constată că, în mod eronat, reclamanții pretind că instanțele de fond ar fi reținut greșit ca fiind incidentă excepția autorității de lucru judecat, sub motiv că nu ar fi întrunite cerințele referitoare la identitatea de părți, obiect și cauză între cererea de revendicare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2014 și cererea în revendicare care face obiectul prezentei cauze.

Astfel, în ceea ce privește pretinsa lipsă de identitate între părțile din cele două procese, este real că reclamanții, în baza principiului disponibilității au înțeles să cheme în judecată în calitate de pârâtă Academia de Științe Agricole și Silvice – Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, nu și Ministerul Finanțelor Publice.

În baza aceluiași principiu care guvernează procesul civil, al disponibilității, la rândul său pârâta era îndreptățită să formuleze cererea de arătare a titularului dreptului și să solicite introducerea în proces a Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, în conformitate cu dispozițiile art. 12 din Legea nr. 213/1998, cerere înregistrată la data de 12.09.2012, citat în procesul anterior în calitate de intervenient forțat, începând cu data de 7.11.2012, în conformitate cu dispozițiile art. 77 alin. (4) C.proc.civ.

Împrejurarea că în acel proces, atât cererea în revendicare formulată de reclamanți, cât și cererea de arătare a titularului dreptului au fost respinse prin sentința civilă nr. 142/2013 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, nu poate conduce la concluzia potrivit căreia Ministerul Finanțelor, citat în calitate de intervenient forțat, nu ar fi fost parte în proces, cum eronat susțin reclamanții prin recurs.

O clarificare suplimentară a cadrului procesual în care s-a desfășurat judecata în primul litigiu s-a realizat în apel, conform încheierii de ședință din data de 28.11.2013, în care s-a

consemnat poziția procesuală de intervenient forțat a Ministerului Finanțelor.

Prin urmare, se constată că Ministerul Finanțelor, ca reprezentant al statului, a deținut calitatea de parte în litigiul anterior, hotărârea pronunțată, ce conține dezlegarea problemei litigioase, fiindu-i opozabilă, cu efectele relativității, independent de împrejurarea că, în ceea ce îl privește, nu au rezultat drepturi sau obligații impuse în sarcina sa, în condițiile în care cererea de arătare a titularului dreptului a fost respinsă odată cu acțiunea principală îndreptată împotriva Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare Pomicolă Băneasa.

Cât privește pretinsa lipsă de identitate a obiectului celor două cereri, se observă că reclamanții reiterează critica ignorând constatările primei instanțe cu privire la obiectul prezentului proces. Astfel, prin recurs, reclamanții susțin, în continuare că în procesul pendinte au dedus judecății două acțiuni și anume, o acțiune prin care au cerut constatarea nevalabilității titlului statului și o acțiune în revendicare, caz în care, obiectul acestui proces nu este identic cu cel al primului proces, în care au dedus judecății doar o singură acțiune, în revendicare.

Această critică ignoră însă faptul că în procesul pendinte, la judecata în primă instanță, la termenul din 21.10.2017, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (4) C.proc.civ., s-a pus în discuția părților calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății de către reclamanți și s-a statuat că instanța este învestită cu soluționarea unei singure cereri, anume a unei cereri în revendicare.

În atare condiții, cum atât în primul proces, cât și în procesul pendinte, reclamanții au învestit instanțele cu judecata unei cereri în revendicare a aceluiași imobil, ambele întemeiate, în principal, pe dispozițiile art. 563 și urm. C.civ., critica reclamanților se dovedește a fi nefondată.

Cât privește pretinsa lipsă de identitate a cauzei celor două cereri în revendicare, se observă că este dezvoltată de reclamanți pornind de la susținerea contrazisă de statuările instanțelor de fond, potrivit căreia în prezentul proces au dedus judecății, pe lângă acțiunea în revendicare, și o a doua acțiune prin care au solicitat constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, în raport de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, chestiune care nu ar fi făcut obiectul primului proces.

Or, astfel cum s-a arătat, prima instanță a stabilit, contrar afirmațiilor reclamanților, că este învestită cu judecata unei singure acțiuni, a unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 563 și urm. C.civ. și că pretenția de stabilire a nevalabilității statului asupra imobilului în litigiu, întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu reprezintă o cerere de sine stătătoare, ci doar un argument invocat în apărarea potrivit căreia statul nu deține un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, și, pe cale de consecință, că pârâta nu exercită o posesie legitimă asupra acestuia, specific acțiunii în revendicare.

În atare condiții, cum atât în primul proces, cât și în cel prezent, cererea în revendicare formulată de reclamanți a fost întemeiată pe dispozițiile art. 563 și urm. C.civ. și pe faptul preluării abuzive de stat a aceluiași imobil din patrimoniul autorilor lor, identitatea de cauză a celor două cereri de chemare în judecată a fost corect reținută de instanțele de fond.

Așa fiind, pentru considerentele de drept și de fapt arătate care, în parte le completează pe cele reținute de instanța de apel și care fac inutilă analizarea celorlalte critici relative la fondul pretențiilor invocate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că în mod corect instanțele de fond au reținut incidența excepției autorității de lucru judecat în prezenta cauză.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 C.proc.civ., a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.