ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1682/2014

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta O.P.

SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală

- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în principal, obligarea

pârâtei la restituirea sumei de 2.454.279,51 RON, reprezentând contravaloare accize

aferente produsului exportat și, în subsidiar, obligarea pârâtei la soluționarea

cererii de restituire depusă din 15 septembrie 2011, în termen de 30 de zile de

la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 1.000 RON/zi

întârziere.

Prin sentința civilă

nr. 7207 din 19 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta O.P.

SA și, în consecință, a obligat pârâta să soluționeze cererea reclamantei înregistrată

din 15 septembrie 2011.

A respins ca inadmisibil

capătul de cerere privind restituirea contravalorii accizelor.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut, în esență, că pârâta nu a soluționat cererea reclamantei

în termenul procedural statuat de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., republicat,

fără a prezenta nici o justificare obiectivă.

Împotriva sentinței civile

nr. 7207 din 19 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs, în termenul legal,

atât reclamanta O.P. SA, cât și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În cererea sa de recurs,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta Agenția Națională

de Administrare Fiscală a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în

sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

A susținut, în esență,

că în mod eronat a fost obligată, de către instanța de fond să soluționeze cererea

de restituire din 15 septembrie 2011, raportat la dispozițiile art. 70 alin. (2)

din O.G. nr. 92/2003, referitoare la posibilitatea de prelungire a termenului de

soluționare.

La rândul său, reclamanta

O.P. SA a solicitat casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanțe, susținând că aceasta a soluționat cauza fără a intra în cercetarea

fondului capătului de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.454.279,51

RON, având în vedere că termenul de soluționare a cererii de restituire, prevăzut

de art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, a fost depășit.

În subsidiar, a solicitat

modificarea hotărârii instanței de fond în sensul admiterii în totalitate a capătului

doi din cererea introductivă de instanță, respectiv obligarea pârâtei la soluționarea

cererii de restituire depusă din 15 septembrie 2011, în termen de 30 de zile de

la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea unei penalități de 1.000 RON/zi

întârziere.

Această recurentă a argumentat,

în esență, că instanța de fond era competentă a dispune măsuri pentru recunoașterea

dreptului subiectiv, aceasta implicând posibilitatea de a obliga autoritatea fiscală

să restituie suma solicitată atunci când consideră că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege, iar soluția de respingere parțială a capătului doi de cerere

a fost dată cu aplicarea greșită a art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr.

554/2004.

Analizând sentința atacată,

prin prisma criticilor formulate de recurenți dar și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate,

pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă O.P.

SA a învestit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect obligarea

pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare

a Marilor Contribuabili la soluționarea cererii de restituire/compensare accize

înregistrată din 15 septembrie 2011.

Conform art. 70 C.

proc. fisc., republicat, cu modificările și completările ulterioare:

„(1) Cererile depuse de

către contribuabil, potrivit prezentului cod, se soluționează de către organul fiscal,

în termen de 45 zile de la înregistrare.

(2) În situațiile în care,

pentru soluționarea cererii, sunt necesare informații suplimentare relevante pentru

luarea deciziei, acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării

și data primirii informațiilor solicitate”.

În speța de față, nu au

fost respectate dispozițiile procedurale mai sus citate, în condițiile în care,

din materialul probator administrat în cauză, rezultă cu certitudine faptul că recurenta-reclamantă

a îndeplinit cerințele formale prevăzute de legislația în materie pentru soluționarea

cererii de restituire/compensare a unor accize; cu alte cuvinte, nu exista niciun

impediment de soluționare a cererii generat de conduita societății intimate. Mai

mult decât atât, după împlinirea termenului de 45 zile, intimata a revenit cu adrese

la recurentă fără, însă, a primi un răspuns la cererea sa.

Pentru a fi incidente

prevederile alin. (2) al art. 70 C. proc. fisc., republicat, cu modificările și

completările ulterioare, era necesar ca solicitarea de informații suplimentare relevante

pentru luarea deciziei asupra cererii de restituire/compensare a accizelor formulată

de intimată să se fi realizat în cadrul termenului de 45 zile de la înregistrarea

cererii.

Or, în cauza de față,

recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală nu a făcut dovada existenței

unor asemenea circumstanțe și deci nu poate invoca textul legal anterior arătat

pentru a justifica conduita sa culpabilă, constând în nesoluționarea cererii intimatei

în termenul de 45 zile aflat în discuție.

Soluția instanței de fond

este întemeiată și din perspectiva criticilor dezvoltate de recurenta-reclamantă

O.P. SA, în condițiile în care, în situația de față, aplicarea dispozițiilor

art. 18 din Legea nr. 554/2004 nu poate presupune altceva decât obligarea autorității

fiscale la soluționarea cererii de restituire accize, respectiv emiterea actului

administrativ fiscal.

În fine, se mai constată

că însăși recurenta-reclamantă a învederat instanței că Direcția Generală de Administrare

a Marilor Contribuabili a restituit suma de 2.454.279,51 RON, conform notei de restituire

din 5 iulie 2013, circumstanțe raportat la care, în mod evident, argumentele și

demersul judiciar al părților apar ca nefondate.

Pentru aceste considerente,

apreciindu-se că nu există motive pentru modificarea sau casarea hotărârii instanței

de fond, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.,

raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge ambele

recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de reclamantul O.P. SA București și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală

împotriva sentinței civile nr. 7207 din 19 decembrie 2012 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 aprilie 2014.