ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 964/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 3343/2003, ca urmare a disjungerii din dosarul nr. 9337/2002, reclamantul R.C.L. a chemat în judecată pe pârâtele P.J. Prahova, A.P.A.P.S. București și SC A. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună restituirea în natură a Fabricii de chit, ciment și bitum, cu toate anexele și terenul aferent, în suprafață de 129.857 m.p., situate în Gura Beliei, oraș Breaza, imobil aflat în patrimoniul A. SA. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului, ca efect al naționalizării prin Legea nr. 119/1948, fiind preluat de la fostul proprietar M.(M.) Gh.A., care a decedat la 24 februarie 1961, având ca moștenitoare pe soția supraviețuitoare M.V.

Reclamantul a precizat că este moștenitorul defunctei M.V., conform certificatului de moștenitor nr. 347/1993. A mai precizat că, în prezent, fabrica nu mai funcționează, fiind în ruină, astfel că nu există nici un impediment la restituirea în natură. Tribunalul Prahova, prin sentința nr. 984 din 25 septembrie 2003, a respins acțiunea și a obligat reclamantul la 5.000.000 lei (ROL) cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că antecesorul reclamantului a avut în proprietate F.V.H.C.I. și nu F.C.C.B. De asemenea, s-a reținut că, deși reclamantul a solicitat să i se restituie suprafața de 2,23 ha teren aferent fabricii, din actele depuse la dosar rezultă că autorii săi au avut în proprietate doar 5000 m.p., nedovedind, astfel, că acest teren era aferent fabricii revendicate.

Instanța de fond a apreciat că reclamantul nu a demonstrat întinderea dreptului de proprietate al autorilor săi, conform principiului înscris în art. 1169 C. civ. și, deși i s-au acordat numeroase termene de judecată în acest sens, nu a depus la dosar planurile topografice pentru delimitarea bunului imobil. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dispunând reducerea onorariului de la 16.100.000 lei la 5.000.000 lei. Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamantul R.L.C. și pârâta SC A. SA Bucov. Pârâta SC A. SA Bucov, prin motivele de apel formulate, a susținut că, în mod eronat, s-a dispus reducerea onorariului avocatului său, această măsură fiind criticată, ca neîntemeiată, raportat la complexitatea pricinii și valoarea imobilelor, ce depășește suma de patru miliarde lei.

Reclamantul R.L.C. a susținut, prin motivele sale de apel, că, în mod eronat, nu s-a considerat dovedit dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 2,23 ha, întrucât, cu contractele de vânzare – cumpărare aflate la dosarul primei instanțe, a demonstrat că defunctul M. a cumpărat de la V.S. și O.E. drepturile asupra terenurilor fabricii, clădirilor și instalațiilor aflate pe acesta. De asemenea, cu contractul de vânzare – cumpărare întocmit la data de 30 martie 1920, a făcut dovada că M.A. a cumpărat suprafața de 5000 m.p. O altă critică a vizat aprecierea eronată a nedovedirii dreptului de proprietate asupra fabricii de chit, ciment și bitum.

S-a susținut că dreptul de proprietate asupra fabricii revendicate și preluarea abuzivă a acesteia s-au dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv: Buletinul Oficial nr. 5920 din 3 octombrie 1921, cererea înregistrată sub nr. 001972/1938, devizul de inventar din 10 mai 1937, schița de plan a fabricii, adresa nr. 2003/1938 emisă de Ministerul Industriei și Comerțului și inventarul efectuat în anul 1945. La data de 12 martie 2008, apărătorul pârâtei a învederat că reclamantul R.L.C. a decedat, solicitând suspendarea cauzei potrivit dispozițiilor art. 243 pct. 1 C. proc. civ., sens în care, instanța luând act de acest fapt, a încuviințat cererea de suspendare. Cererea de repunere pe rol a cauzei a fost formulată la 29 aprilie 2009 de către R.M., în calitate de moștenitoare a defunctului R.L.C., aceasta depunând la dosar certificatul de deces, testamentul și actele de stare civilă în copie.

Aceeași persoană a depus la dosar o cerere prin care a solicitat suspendarea prezentei cauze până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr. 31637/299/2006 al Judecătoriei Sibiu, având ca obiect dezbaterea succesiunii defunctului R.L.C., cerere încuviințată de instanță la data de 27 mai 2009, în raport de dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ. Apelanta – pârâtă A. SA Bucov, prin reprezentanții săi legali, a formulat, la data de 28 noiembrie 2011, o cerere de repunere pe rol a cauzei și continuare a judecății, întrucât nu mai subzistă motivul suspendării, fiind pronunțate hotărâri definitive și irevocabile. La data de 28 decembrie 2011, M.C.R., în calitate de moștenitor testamentar al defunctei R.M., a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, dosarul privind dezbaterea succesiunii reclamantului, inițial, fiind soluționat definitiv și irevocabil, iar ulterior, decedând și moștenitoarea acestuia, R.M., al cărei succesor este.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2012, instanța a admis cererile de repunere pe rol a cauzei, având în vedere că s-a soluționat irevocabil dosarul nr. 31 637/299/2006. Au fost introduși în cauză moștenitorul testamentar al defunctei R.M., precum și moștenitoarele R.C.I. și C.A.M. Prin decizia nr. 16 din 29 februarie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta SC A. SA Bucov și de reclamantul R.C.L., decedat pe parcursul procesului, continuat de moștenitoarea R.M., decedată pe parcursul procesului și în drepturile căreia s-au subrogat moștenitorii M.C.R., R.C.I. și C.A.M. Pentru a pronunța decizia menționată, instanța de apel a apreciat că toate criticile formulate sunt nefondate, întrucât prima instanță a reținut corect că, din înscrisurile depuse la dosar, nu rezultă cu certitudine dacă antecesorul reclamantului a avut un drept de proprietate asupra F.C.C.B., așa cum pretinde, ci asupra F.V.C.I.

Mai mult decât atât, pe lângă acest imobil, reclamantul a solicitat să i se restituie și o suprafață de teren aferentă fabricii, în privința căreia nu s-a făcut nici un fel de dovadă, nedemonstrându-se nici întinderea dreptului de proprietate al autorului și nici faptul că toți foștii proprietari și-au vândut drepturile indivize. Cât privește apelul declarat de pârâta A. SA Bucov, Curtea de apel a apreciat că s-au aplicat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., în baza cărora s-a redus onorariul de avocat, considerat nepotrivit de mare față de obiectul dedus judecății. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul M.C.R., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 – 9 C. proc.

civ. Dezvoltând motivele de recurs, reclamantul a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apelului antecesorului său în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Bucov, iar în ceea ce privește apelul acestei societăți, nu s-a pronunțat în contradictoriu cu succesorii reclamantului, M.C.R., R.C.I. și C.A.M. S-a considerat că, pentru aceste motive, se impune casarea hotărârii. Cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs a vizat nelegala reținere a nedovedirii întinderii dreptului de proprietate și a faptului că imobilul era în proprietatea autorului său la data naționalizării, în condițiile în care în G.B., în perioada menționată a existat o singură fabrică, F. Breaza, cum apare în acte, menționarea în documente a obiectului de activitate al acestuia fiind exemplificativă și nu limitativă.

De asemenea, s-a reținut că, în mod nelegal, cu ignorarea probelor de la dosar, nu s-a dovedit dreptul de proprietate asupra terenului aferent fabricii și nici preluarea de către S.R. S-a învederat că actele de vânzare – cumpărare depuse la dosar dovedesc proprietatea asupra terenului aferent fabricii, preluat de S.R. împreună cu aceasta, în temeiul Legii nr. 119/1948. S-a criticat, totodată, decizia recurată pentru nepronunțarea asupra probei cu expertiză topografică, în condițiile existenței solicitării judecării cauzei în lipsă, ce nu putea avea semnificația că nu se susțin cererile formulate prin apel, neînlăturând obligația instanței de apel de a se pronunța asupra acestei probe. Prin decizia nr. 7251 din 27 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul M.C.R.

împotriva deciziei nr. 16 din 29 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, examinând cu prioritate excepția nulității recursului pentru lipsa semnăturii, conform art. 302 1 lit. d) C. proc. civ., Curtea a constatat că aceasta este nefondată. Nerespectarea condiției de formă a recursului, constând în semnarea cererii de recurs, sancționată cu nulitatea, poate fi complinită în condițiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ. Deși, cererea de recurs înregistrată la 3 aprilie 2012 nu a fost semnată de reclamantul – recurent M.C.R., urmare a citării recurentului cu această mențiune, s-au depus la 20 noiembrie 2012, concluzii scrise prin care reclamantul a reiterat motivele de recurs, reproducându-le și solicitând admiterea căii de atac și casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare.

Această ultimă cerere a fost legal semnată, astfel că excepția nulității recursului a fost respinsă. Critica formulată prin primul motiv de recurs vizând nepronunțarea hotărârii în contradictoriu cu toate părțile, a fost considerată nefondată. Interpretarea dată de recurent dispozitivului deciziei este excesivă, rezultând fără echivoc că ambele apeluri au fost respinse, efectele acestei soluții manifestându-se în mod direct și egal față de toți participanții la proces. Formularea respingerii globale a apelurilor nu este de natură să vatăme vreun drept material sau procesual al niciuneia dintre părți, cu atât mai mult cu cât, din considerentele deciziei, rezultă că s-au examinat apelurile declarate de SC A. și de R.C.L., continuat de moștenitorii acestuia, în contradictoriu cu toate părțile.

Înalta Curte a constatat că sunt fondate criticile formulate prin cel de-al doilea motiv de recurs, vizând nemotivarea înlăturării înscrisurilor depuse în ambele faze procesuale (fond și apel) și considerarea ca nedovedit dreptul de proprietate al autorului reclamantului. S-a constatat astfel că hotărârea recurată nu a fost motivată potrivit exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind posibilă analiza legalității sale în recurs. Într-adevăr, diferențele de denumire între fabrica deținută de defunctul M.Gh.A. și cea a cărei restituire s-a solicitat, nu justifică prin ele însele reținerea lipsei de identitate între cele două imobile, cu atât mai mult cu cât, prin înscrisurile depuse, se face referire la fabrica de asfalt, bitum și praf de calcar (adresa din 15 martie 1938 a Ministerului Industriei și Comerțului), sau la fabrica de var hidraulic, ciment și ipsos (M. Of.

din 5 octombrie 1921). A considerat instanța că se impune, astfel, completarea probatoriului, în sensul menționat pentru deplina stabilire a situației de fapt în scopul de a se verifica dacă fabrica de materiale de construcție a cărei restituire s-a solicitat este una și aceeași cu cea naționalizată de la autorul reclamanților. La rejudecare să se pună în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize tehnice de specialitate, prin care să se identifice imobilul teren și construcție și să se stabilească amplasamentul acestuia, această probă fiind, de altfel, solicitată prin motivele de apel în condițiile art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Solicitarea judecării în lipsă în cauză nu poate echivala cu nesusținerea cererilor formulate prin apel și nu înlătură obligația instanței de a se pronunța asupra probelor, în speță asupra expertizei tehnice, cum eronat a reținut instanța de apel.

Primindu-se cauza spre rejudecare, dosarul a fost reînregistrat sub nr. 9085/42/2003*. Prin decizia civilă nr. 920 din 25 septembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta SC A. SA Bucov și de reclamantul R.L.C., decedat pe parcursul procesului, continuat de moștenitoarea R.M., decedată pe parcursul procesului și în drepturile căreia s-au subrogat moștenitorii M.C.R., R.C.I. și C.A.M., prin mandatar R.S.M. și R.A.O., împotriva sentinței civile nr. 984 pronunțată la 25 septembrie 2003 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații-pârâți A.V.A.S. București și P.J. Prahova. Curtea de Apel a reținut că s-a impus prin decizia de casare, completarea probatoriului, în sensul menționat pentru deplina stabilire a situației de fapt în scopul de a se verifica dacă fabrica de materiale de construcție a cărei restituire s-a solicitat este una și aceeași cu cea naționalizată de la autorul reclamanților.

Curtea a pus în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize tehnice de specialitate, prin care să se identifice imobilul teren și construcție și să se stabilească amplasamentul acestuia, însă, deși au fost legal convocate pentru termenele din data de 17 septembrie 2013, la data de 10 iunie 2013, 24 iunie 2013, 31 octombrie 2013, 08 septembrie 2014, nici una din părți nu s-a prezentat, iar expertiza nu s-a putut efectua întrucât imobilul a fost închiriat, iar chiriașul nu permite accesul la imobil decât în prezența proprietarului. Față de aceste considerente, s-a constatat dezinteresul total al tuturor părților din cauză față de expertiza dispusă de instanța de casare, astfel încât toate criticile formulate sunt nefondate deoarece nu rezultă cu certitudine dacă antecesorul reclamantului a avut un drept de proprietate asupra F.C.C.B., așa cum pretinde sau asupra FV.C.I., dacă există două fabrici și pe ce tarla și parcelă sunt situate.

Reclamantul a solicitat să i se restituie și o suprafață de teren aferentă fabricii, în privința căreia nu s-a făcut nici un fel de dovadă, nedemonstrându-se nici întinderea dreptului de proprietate al autorului și nici faptul că toți foștii proprietari și-au vândut drepturile indivize. Pentru aceste considerente, s-a constatat că apelurile nu sunt dovedite datorită dezinteresului total al părților, care nu s-au prezentat la cele 5 convocări făcute în vederea desfășurării expertizei, deși erau reprezentate de avocați și consilieri juridici, iar numai administrarea probei cu acte nu a fost suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții C.A.M., M.C.R.

și R.C.I., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 315 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., întrucât prin decizia de casare s-a dispus cu caracter obligatoriu completarea probatoriului pentru a se stabili dacă fabrica naționalizată este cea pentru care s-a făcut notificarea și a cărei restituire în natură se cere, avându-se în vedere denumirile diferite ale fabricii și pentru identificarea exactă a acesteia iar instanța nu s-a conformat acestei statuări cu caracter obligatoriu. În cursul rejudecării cauzei au depus la dosarul cauzei toate dovezile (înscrisurile) pe care le-au deținut în vederea identificării imobilului notificat și chiar s-a încuviințat efectuarea unei noi expertize.

Expertiza nu a fost realizată din culpa expertului care nu a efectuat expertiza „întrucât imobilul a fost închiriat, iar chiriașul nu permite accesul la imobil decât în prezența proprietarului” iar instanța a concluzionat nelegal și netemeinic faptul că există un dezinteres pentru efectuarea expertizei iar în lipsa acestei nu rezultă cu certitudine existența dreptului de proprietate și întinderea acestuia. Potrivit dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., nu este obligatorie prezența părților la efectuarea expertizei, iar neprezentarea nu poate fi sancționată și apreciată ca reprezentând un „dezinteres” în condițiile în care au depus la dosar toate înscrisurile deținute și au comunicat lămuriri expertului și care avea obligația să efectueze expertiza.

În condițiile în care a constatat că este împiedicată efectuarea expertizei de către conducerea unității deținătoare, respectiv de către chiriaș, instanța avea obligația de a face aplicarea dispozițiilor art. 108 1 lit. d) și h) C. proc. civ., respectiv sancționarea acestora. În condițiile în care expertiza nu a fost efectuată, în mod nelegal a reținut instanța că nu s-a făcut dovada proprietății asupra bunului notificat și a cărui restituire se cere, în condițiile în care înscrisurile depuse fac dovada că în localitate a existat doar o singură fabrică și a cărui proprietar a fost autorul lor. Recursul este fondat. Înalta Curte a dispus, prin decizia de casare, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru nemotivarea înlăturării înscrisurilor depuse în ambele faze procesuale și considerarea ca nedovedit a dreptului de proprietate al autorului.

A reținut instanța că diferențele de denumire între fabrica deținută de autor și cea a cărei restituire se solicită nu justifică prin ele însele reținerea lipsei de identitate între cele două imobile și a dat indicații precise în sensul completării probatoriului pentru stabilirea situației de fapt în scopul de a se verifica dacă fabrica de materiale de construcție a cărei restituire se solicită este una și aceeași cu cea naționalizată de la autorul reclamanților, prin efectuarea unei expertize tehnice de specialitate. Rejudecând cauza, instanța de apel era obligată, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să se conformeze indicațiilor din decizia de casare referitoare la administrarea probei cu expertiză, fapt ce nu s-a realizat astfel că decizia este nelegală, situația de fapt nefiind lămurită pe deplin nici la acest moment procesual.

Neprezentarea părților la momentul convocării expertului pentru efectuarea cercetării la fața locului nu poate fi sancționată. Legea nu prevede cu caracter imperativ prezența obligatorie a părților, ci doar obligația de a da lămuriri în legătură cu obiectul lucrării. În cauză, părțile au depus înscrisuri doveditoare pe baza cărora expertul avea posibilitatea de a proceda la identificarea actuală a imobilului, cât și a faptului dacă există identitate între imobilul care a aparținut autorului (avându-se în vedere diferențele de denumire) și cel deținut de unitatea notificată. În condițiile constatării imposibilității efectuării cercetării locale, impuse de obiectivele expertizei, urmare a închirierii imobilului și refuzului chiriașului de a permite accesul, instanța avea obligația de a face aplicarea dispozițiilor art. 108 2 lit. d) și h) C. proc.

civ., proba încuviințată fiind obligatoriu să fie efectuată. Hotărârea instanței de apel nu este nici motivată potrivit exigențelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind posibilă analiza legalității sale în recurs, în condițiile în care instanța nu a administrat proba cu expertiza cu caracter obligatoriu și a reținut că apelurile nu sunt dovedite din cauza dezinteresului total al părților, iar proba cu acte nu este suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate. Instanța nu a analizat înscrisurile prezentate de părți ca reprezentând dovada dreptului de proprietate, având în vedere și dispozițiile art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 și Normele metodologice de aplicare a legii care definesc noțiunea de acte doveditoare și procedura de administrare a acestora.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul, a se casa decizia și a se trimite cauza spre rejudecare, urmând ca instanța de trimitere să se conformeze dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în raport de prima decizie de casare și de dezlegările date prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții C.A.M., M.C.R. și R.C.I. împotriva deciziei nr. 920 din 25 septembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 aprilie 2015.