ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 890/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 890/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1)

C. proc. civ., asupra recursului de față;

Constată că prin cererea de chemare în

judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de

01 iulie 2010, sub nr. 23013/300/2010, reclamanții I.C. și I.C. au chemat în

judecată pe pârâții S.R., prin M.F.P., M. București, prin P.G., C.A.A., G.C.B.,

V.R.L. și P.I.M., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

1) obligarea pârâților S.R., prin M.F.P. și

M. București, prin P.G. să le achite contravaloarea imobilului apartament nr.

6, situat în București, str. Dianei contravaloare ce urmează a fi stabilită

prin raportare la preturile practicate pe piața liberă imobiliară și conformă

cu standardele internaționale de evaluare;

2) obligarea pârâtului M. București, prin

P.G. să le achite, cu titlu de daune, suma de 17.500 lei reprezentând contravaloarea

cheltuielilor de judecată pe care reclamanții le-au suportat pe parcursul

derulării litigiului de revendicare în dosarul nr. 18354/300/2006, în

contradictoriu cu pârâții persoane fizice din prezenta cauză;

3) obligarea pârâților C.A.A., G.C.B., V.R.L.

și P.I.M. să le achite cu titlu de despăgubiri sporul de valoare pe care

reclamanții l-au adus imobilului, apartament nr. 6 situat în București, str.

Dianei, prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate; se evaluează

provizoriu îmbunătățirile aduse imobilului la suma de 150.000 lei;

4) recunoașterea în favoarea reclamanților a

unui drept de retenție asupra imobilului, apartament nr. 6 situat în București,

str. Dianei, ca mijloc de garantare a executării obligațiilor de plată ce fac

obiectul capătului de cerere;

5) obligarea pârâților în solidar la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3515 din 12 martie

2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr.

23013/300/2010, a fost admisă în parte acțiunea, a fost obligat pârâtul M.F.P.,

reprezentant legal al S.R., să plătească reclamanților suma de 540.800 lei,

reprezentând valoarea de circulație a imobilului apartament nr. 6 situat în

București, str. Dianei, au fost respinse capetele doi și trei ale cererii de

chemare în judecată, ca neîntemeiate, a fost respins al patrulea capăt al

cererii de chemare în judecată, ca rămas fără obiect, și a fost obligat pârâtul

M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.800 lei, către

reclamanți, reprezentând onorariu de avocat și de expert.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâtul S.R. prin M.F.P., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 14 ianuarie 2013.

Prin decizia civilă nr. 295/ A din 22 martie

2013 pronunțată în dosarul nr. 23013/300/2010 de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, s-a admis apelul formulat de S.R. prin M.F.P., a fost anulată

sentința apelată și s-a trimis cauza spre competentă soluționare în primă

instanță, fond Tribunalului București, constatându-se că valoarea obiectului

cererii de 540.800 lei este situată peste pragul valoric de 500.000 lei

prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., astfel că, în cauză,

competența de primă instanță revine tribunalului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul

București, secția a V-a civilă, la data de 06 septembrie 2013, sub nr. dosar

29779/3/2013.

La termenul de judecată din 10 octombrie

2013, instanța a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului S.R. prin M.F.P., invocată de acesta prin întâmpinare.

La termenul de judecată din data de 14

noiembrie 2014, instanța a luat act de modificarea cadrului procesual pasiv în

ceea ce privește primul capăt de cerere, reclamanții precizând că înțeleg să se

judece și cu M.F.P. în calitate de pârât și a dispus unirea cu fondul cauzei a

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin

P.G., tot în privința primului capăt de cerere, excepție invocată din oficiu.

Prin sentința civilă nr. 2142 din decembrie

2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.R. prin M.F.P. și

M.B. prin P.G. și s-a respins primul capăt de cerere formulat în contradictoriu

cu acești pârâți, ca fiind introdus împotriva unor persoane fără calitate

procesuală pasivă; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții I.C. și

I.C., în contradictoriu cu pârâții S.R. prin M.F.P., M. București prin P.G.,

C.A.A., G.C.B., V.R.L. și P.I.M.; a fost obligat pârâtul M.F.P. la plata către

reclamanți a sumei de 535.530 lei reprezentând prețul de piață al imobilului

apartament nr. 6 situat în București, str. Dianei; au fost obligați pârâții

persoane fizice la plata sumei de 5.270 lei cu titlu de despăgubiri pentru

sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile; s-a

respins, ca neîntemeiat, capătul trei al cererii de chemare în judecată având

ca obiect obligarea M. București prin P.G. la plata sumei de 17.500 lei; s-a

respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere având ca obiect instituirea

unui drept de retenție asupra imobilului și a fost obligat pârâtul M.F.P. la

plata către reclamanți a sumei de 7.800 lei reprezentând cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

următoarele:

Analizând cu prioritate excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.P. și a pârâtului M.

București prin P.G., cu respectarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ.,

instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin.

(3) din același act normativ, restituirea prețului de piață se face de M.E.F.

din fondul extrabugetar constituit în acest sens.

Tribunalul a constatat că, în cauză,

titularul obligației din cadrul raportului juridic dedus judecății este S.R.,

care a stabilit condițiile și limitele în care foștii chiriași cumpărători vor

fi despăgubiți pentru desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995. Acesta stă în judecată prin M.F.P., în sarcina

căruia este pusă obligația plății efective a despăgubirilor constând în prețul

de piață sau prețul actualizat, după caz.

Totodată, față de dispozițiile exprese și

derogatorii ale art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, a fost înlăturată și

susținerea în sensul că P.M. București ar avea calitate procesuală în cauză, în

calitate de vânzător, care trebuie să răspundă pentru evicțiune. Prevederile

legale anterior menționate reprezintă o reglementare cu caracter special, prin

care legiuitorul a înțeles să deroge de la prevederile dreptului comun în

materia răspunderii pentru evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.), impunând în

sarcina unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv M.E.F., în

prezent M.F.P., obligația de restituire a prețului vânzării.

Invocarea temeiurilor generale pentru

angajarea răspunderii pentru evicțiune, apare ca vădit lipsită de fundament

legal în condițiile în care, prin norme speciale derogatorii de la dreptul

comun, legiuitorul a înțeles să stabilească în ipoteza dedusă judecății, că

legitimarea procesuală aparține M.F.P.

De altfel, prin adoptarea acestor dispoziții

cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea în asemenea litigii a unui

întreg șir de procese ce ar implica într-o primă fază participarea vânzătorului

răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la rândul său, urmând să se

adreseze pentru plata făcută împotriva M.F.P. prin acțiune separată, în cazul

în care nu formulează în cadrul aceluiași dosar cerere de chemare în garanție.

Nu a putut fi reținută nici încălcarea

principiului relativității efectelor contractului așa cum este reglementat de

art. 973 C. civ., în sensul că M.F.P. nu poate fi obligat la plata prețului,

fiind terț față de contract, deoarece acesta nu este chemat în judecată în

calitate de responsabil pentru evicțiune și ca parte contractantă.

În lumina celor de mai sus, instanța a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.R. prin M.F.P. și M.

București prin P.G. și, pe cale de consecință, a respins primul capăt de cerere

formulat în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdus împotriva unor

persoane fără calitate procesuală pasivă.

Asupra fondului cauzei, analizând actele și

lucrările dosarului, instanța a reținut următoarea situație de fapt:

În fapt, reclamanții I.C. și I.C., în calitate

de cumpărători, au încheiat cu P.M. București, în calitate de vânzător,

reprezentată de SC A. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de

vânzare-cumpărare nr. 2142 din 17 ianuarie 1997, având ca obiect imobilul

apartament nr. 6 situat în București, str. Dianei.

Prin sentința civilă nr. 6179 din 25 iunie

2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr.

18354/300/2006, reclamanții I.C. și I.C. au fost obligați să lase pârâților

C.A.A., G.C.B., V.A.L. și P.I.M. în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul nr. 6 situat în București, str. Dianei, compus din trei camere,

hol, cămară, două bucătării, baie, vestibul, culoar, wc, baie, balcon, boxă, în

suprafață utilă de 99,96 mp, precum și o cotă indiviză de 9,87 % din părțile de

folosință comună ale imobilului și terenul în suprafață de 21,42 mp teren

situat sub construcție.

Prin decizia civilă nr. 393/ A din 17 martie

2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în același dosar

nr. 18354/300/2006, a fost admis apelul promovat împotriva sentinței civile nr.

6179 din 25 iunie 2008, de către soții I., fiind schimbată în parte sentința

civilă apelată și respinsă acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 1603 din 23

noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis recursul formulat împotriva

deciziei din apel, a fost modificată decizia recurată în tot, în sensul că a

fost respins, ca nefundat, apelul declarat de apelanții I. împotriva sentinței

civile nr. 6179 din 25 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2

București.

Prin concluziile raportului de expertiză

întocmit în cauză, s-a stabilit că valoarea actuală de circulație cea mai

probabilă a apartamentului nr. 6 situat în București, str. Dianei, compus din 3

camere și dependințe, în suprafață utilă de 99,96 mp, inclusiv cota indiviză de

9,87 mp din părțile și dependințele comune, precum și suprafața de teren

indiviz de 21,42 mp situat sub construcție, care include valoarea actuală

rămasă a lucrărilor de îmbunătățire efectuate, a fost estimată la suma de

540.800 lei. echivalentul a 128.100 Euro exclusiv TVA (pentru un curs de schimb

valutar de 4,2219 lei /euro comunicat de B.N.R. la data de 30 august 2011).

În privința sporului de valoare adus

apartamentului în litigiu și a terenului aferent acestuia în funcție de

îmbunătățirile aduse de reclamanți, expertul a precizat că lucrările de

reparații și îmbunătățirile de acest gen aduse unei locuințe, în general, nu

pot genera creșterea valorii de circulație a terenului; referitor la sporul de

valoare adus locuinței, se poate aprecia o creștere a valorii acesteia, strict

aferentă cheltuielilor efectuate cu lucrările de amenajare considerate și evaluate,

estimate la 6.930 lei.

Referitor la primul capăt al cererii de

chemare în judecată, raportând dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001

la situația de fapt reținută, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile

stabilite în textul de lege aplicabil, astfel că reclamanții au dreptul la

prețul de piață al imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, de care

au fost evinși prin admiterea acțiunii în revendicare.

Deși textul art. 50¹ din Legea nr.

10/2001 reglementează situația în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desființat prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, această reglementare defectuoasă din punct de vedere

al tehnicii legislative, în realitate, are în vedere și ipoteza în care, prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași cumpărători

au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie

foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în

urma comparării titlurilor de proprietate ale părților.

Acesta este singurul sens ce poate fi dat

textului legal menționat pentru a produce efecte juridice, întrucât, raportând

dispoziția legală menționată la principiile și regulile generale de drept,

niciuna dintre acestea nu susțin o asemenea soluție juridică, astfel încât

tribunalul a constatat că o altă interpretare a normei legale ar fi de natură

să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar contraveni intenției

legiuitorului avută în vedere la edictarea respectivei norme juridice.

Astfel, având în vedere că dispozițiile

menționate anterior se referă la desființarea contractelor de

vânzare-cumpărare, iar nu în mod expres și necesar la declararea nulității

acestor contracte, tribunalul a apreciat că și obligarea prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă a reclamanților la lăsarea în deplină

proprietate și posesie a imobilului în cauză în favoarea foștilor proprietari

persoane fizice reprezintă o cauză de ineficacitate a contractului, fiind

incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, lege

specială, ce înlătură de la aplicare dispozițiile codului civil referitoare la

evicțiune. Raționamentul juridic expus are la bază regulile de interpretare

logică ce se exprimă prin adagiul „unde legea nu distinge, nici interpretul nu

trebuie să distingă”, în sensul că generalitatea formulării unui text legal va

conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincții pe care

textul respectiv nu le conține, precum și prin corelația existentă între norma

generală și norma specială.

Tribunalul a constatat că în considerentele

hotărârilor pronunțate în acțiunea în revendicare nu s-a analizat incidental

eventuala nerespectare a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reținându-se că

împrejurarea că reclamanții, pârâți în cauza respectivă, „au intrat în posesia

apartamentului cu bună-credință nu este de natură să le consolideze titlul de

proprietate”.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamanții se pot

prevala de dreptul conferit de lege privind restituirea prețului de piață al

imobilului, întrucât contractul de vânzare-cumpărare prin care au dobândit

proprietatea bunului a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, însă a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare

a foștilor proprietari, prin hotărâre definitivă și irevocabilă.

Având în vedere considerentele anterioare,

reclamanții sunt îndreptățiți să fie despăgubiți cu o sumă reprezentând

valoarea de circulație a imobilului de care au fost evinși.

Prin expertiză, prețul de piață al imobilului

în litigiu, la data de 30 august 2011, a fost stabilit la suma de 540.800 lei,

sumă ce include și sporul de valoare adus apartamentului de îmbunătățirile

efectuate de reclamanți, în cuantum de 5.270 lei.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt al

cererii de chemare în judecată, față de rațiunea și conținutul reglementării

Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost completată și modificată prin Legea nr.

1/2009, prin care foștilor chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995

li s-a acordat posibilitatea de a obține pentru imobilele de care au fost

evinși valoarea de piață a acestora, deși fuseseră cumpărate prin plata unor

prețuri mult mai mici, instanța a constatat că, odată ce reclamanții au ales

solicitarea valorii de piața a imobilului de care au fost evinși, nu mai au

dreptul la ceea ce îngăduia art. 1341 pct. 3 C. civ., respectiv spezele

instanței deschise de cumpărător în contra vânzătorului și ale celei deschise

de evingător în contra sa, astfel încât instanța a constatat neîntemeiate

pretențiile prin care reclamanții solicitau obligarea pârâtului M. București

prin P.G. la a le achita suma de 17.500 lei, reprezentând contravaloarea

cheltuielilor de judecată pe care reclamanții le-au suportat pe parcursul

derulării litigiului de revendicare.

Referitor la capătul de cerere prin care

reclamanții au solicitat obligarea pârâților persoane fizice la plata sporului

de valoare adus imobilului, instanța a constatat temeinicia acestor pretenții.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 48 din

Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare

adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și

utile. Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu,

obligația despăgubirii revine persoanei îndreptățite.

În consecință, cererea de obligare a

proprietarilor evingători la plata sporului de valoare al apartamentului este

întemeiată, pârâților persoane fizice, în calitate de „persoane îndreptățite”,

cărora li s-a restituit în natură imobilul în litigiu prin Dispoziția nr. 735

din 24 martie 1998 emisă de P

.

M. București, revenindu-le obligația de a

suporta aceste despăgubiri.

Conform raportului de expertiză efectuat în

cauză, sporul de valoarea adus apartamentului prin lucrările de îmbunătățire

indicate și evaluate la momentul expertizei, 30 august 2011, este de 5.270 lei,

la efectuarea lucrării, expertul ținând seama de dispozițiile art. 48 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 și de norma metodologică de aplicare.

Având în vedere că în valoarea de piață a

imobilului expertizat a fost inclus și sporul de valoare, iar admiterea celui

de-al treilea capăt de cerere determină îmbogățirea fără justă cauză a

reclamanților, prin încasarea de două ori a sporului de valoare adus imobilului

prin realizarea îmbunătățirilor, urmează ca la stabilirea despăgubirilor

reprezentând prețul de piață al apartamentului, din suma de 540.800 lei

reprezentând valoarea de circulație a apartamentului stabilită de expert, să

fie scăzut sporul de valoare în cuantum de 5.270 lei.

Cât privește al patrulea capăt de cerere,

prin care se solicită instituirea unui drept de retenție asupra imobilului,

luând act de susținerile pârâților și recunoașterile reclamanților, reținând că

s-a efectuat predarea-primirea imobilului între părți pe cale amiabilă,

instanța a constatat că acest capăt de cerere a rămas fără obiect, element

esențial pentru exercitarea oricărei acțiuni, motiv pentru care a fost respins

în consecință, ca rămas fără obiect.

Împotriva sentinței civile nr. 2142 din 19

decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

declarat apel apelantul-pârât M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.M. București.

Prin decizia civilă nr. 451/ A din 12

noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P.M. București, împotriva sentinței civile nr. 2142 din 19

decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în

contradictoriu cu intimații-pârâți C.A.A., G.C.B., P.I.M. și V.R.L., M. București

prin P.G., S.R. prin M.F.P. și intimații-reclamanți I.C. și I.C.

A fost obligat apelantul la plata

cheltuielilor de judecată către intimații I.C. și I.C., în sumă de 2000 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a

reținut următoarele:

Au fost înlăturate criticile relative la

neîndeplinirea cerințelor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât

evingerea în revendicare a reclamanților din prezenta cauză echivalează cu

invalidarea de către instanțe a contractului lor, situație echivalentă celei în

care titlul a fost desființat.

Apoi, nici un element probatoriu din dosar nu

duce la concluzia că, în cauză, contractul încheiat de reclamanți în virtutea

Legii nr. 112/1995 nu ar fi respectat legea, hotărârile judecătorești înseși

pronunțate în revendicare (mai cu seamă decizia nr. 1603/2009 a Curții de Apel

București pronunțată în recurs) făcând exclusiv o comparație de preferabilitate

a titlurilor, fără a reține nelegalitatea contractului reclamanților din

prezenta cauză și recunoscându-le buna credință, pe care au înlăturat-o nu ca

nereală, ci pentru că nu reprezenta un criteriu de preferabilitate al titlului.

În ceea ce privește criticile aduse

raportului de expertiză efectuat în fața primei instanțe, Curtea a constatat că

acestea vizează exclusiv emiterea unei aprecieri subiective a apelantului în

sensul că trebuia diminuată valoarea cu cel puțin 30 %, întrucât reclamanții îl

achiziționaseră la un preț social.

Din punctul de vedere al Curții, expertul nu

a avut de calculat decât valoarea de piață a imobilului, așa cum dispune legea

și cum i s-a cerut de către instanță, împrejurarea că imobilul a fost

achiziționat la un preț social, subvenționat de lege, nefiind de natură să

schimbe valoarea de piață, ci, cel mult, să confere reclamanților un avantaj al

cărui merit este, poate, discutabil principial, însă nu este discutabil din

punct de vedere legal, câtă vreme legiuitorul a optat să recunoască

cumpărătorilor evinși un atare avantaj.

Prin urmare, nefiind vorba despre un element

care să afecteze valoarea de piață, nu se impunea efectuarea unei noi expertize

și nici critica nu poate fi primită, față de dispoziția clară a legii în sensul

că se acordă valoarea de piață a imobilului.

Din același motiv, va fi înlăturată și

critica referitoare la faptul că se impunea acordarea diferenței dintre

valoarea de piață a bunului la momentul încheierii contractului și cel de la

momentul evicțiunii, această diferență constituind, în realitate, sporul de

valoare ce ar trebui suportat în cazul stabilirii răspunderii pentru evicțiune;

legea dispune foarte clar că ceea ce se acordă este valoarea de piață a

imobilului (art. 50

1

din Legea nr. 10/2001).

În fine, simpla apreciere subiectivă a

apelantului în sensul că o corecție procentuală pentru inactivitatea pieței ar

fi trebuit a fi calculată la, 30 % în loc de, 15 % cum a considerat expertul,

nu justifică nici schimbarea soluției și nici efectuarea unui nou raport de

expertiză; această apreciere rămâne o simplă apreciere subiectivă în lipsa unor

elemente și argumente de natură tehnică, obiectivă sau a prezentării unor

comparabile din piață care să sugereze alte valori decât cele avute în vedere

de expert, iar aprecierea subiectivă gratuită nu constituie temei pentru

efectuarea unei noi expertize evaluatoare.

În fine, cheltuielile de judecată au fost

corect puse în sarcina părții care a pierdut procesul, conform art. 274 și urm.

C. proc. civ., iar onorariul avocațial nu era de 7800 lei, ci de 5500 lei,

diferența constituind-o onorariul de expert; pentru un proces de o valoare de

circa 550.000 lei, prelungit în timp pe o durată de 3 ani, suma de 5500 lei nu

apare ca fiind un onorariu avocațial exagerat.

În consecință, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.

Totodată, în baza art. 274 C. proc. civ., a

obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată avansate de

intimații-reclamanți, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. București.

I. Hotărârea este nelegală și netemeinică,

fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În susținerea acestei critici se arată că, în

mod eronat instanțele de fond au apreciat că acțiunea reclamanților este

întemeiată, deși, în prezenta cauză nu este îndeplinită nicio condiție dintre

cele două prevăzute imperativ de art. 50

1

Legea nr. 10/2001.

Astfel, pentru a se acorda despăgubiri la

valoarea de piață a imobilului este necesară îndeplinirea a două condiții:

prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Având în vedere, pe de o parte, faptul că

pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiții expuse

mai sus, iar pe de altă parte, faptul că reclamanții nu au făcut dovada

îndeplinirii niciuneia dintre acestea, recurentul pârât apreciază că speța nu

se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001.

II. Un al doilea motiv de recurs vizează

faptul că, în mod eronat a respins instanța de apel solicitarea pârâtului

apelant de a se efectua un nou raport de expertiză din care să rezulte prețul

de piață corect al apartamentului în cauză, deoarece expertiza întocmită la

fond nu reflectă prețul real al imobilului în discuție.

Astfel, Curtea a reținut că susținerile cu

privire la primul raport de expertiză nu reprezintă altceva decât aprecieri

subiective ale apelantului și prin urmare, nu se impune refacerea acesteia.

Concluziile instanței de apel sunt nefondate,

în condițiile în care expertul a stabilit un preț de piață de 128.100 euro

(1281 euro/mp), preț exorbitant pentru un imobil construit în perioada

interbelică - 1940, care a suferit de pe urma tuturor marilor seisme produse

până în prezent.

În al doilea rând, în ceea ce privește data

la care trebuie calculată valoarea de piață a imobilelor ce fac obiectul

raportului de expertiză, se arată că, în concordanță cu practica Înaltei Curți

de Casație și Justiție (ex. decizia civilă nr. 7290 din 28 noiembrie 2012),

aceasta ar trebui să fie data achiziționării imobilului de către reclamanți,

respectiv la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.

În această situație, expertul ar trebui să

calculeze valoarea de piață a imobilului în discuție la data 17 ianuarie 1997,

respectiv data achiziționării imobilului de către reclamanți și nu

raportându-se la perioada în care prețurile imobilelor au înregistrat cotele

cele mai ridicate (2011).

Această opinie este susținută inclusiv de

intenția legiuitorului la momentul promulgării Legii nr. 10/2001 în sensul că,

prin acordarea prețului de piață actual al imobilului, se permite chiriașilor

care au fost evinși de adevăratul proprietar să își achiziționeze, în prezent,

o locuință în locul celei pierdute în procesul de revendicare (motivare des

întâlnită în practica judiciară).

Însă, având în vedere aspectele menționate

mai sus, în situația acordării prețului de piață actual, prin expertiza

efectuată în cauză ar fi trebuit să se procedeze și la stabilirea valorii actualizate

a diferenței dintre acest preț și cel de achiziție a imobilului (subvenționat

implicit de stat prin subevaluare), pentru ca această diferență să fie imputată

asupra sumei reprezentând prețul de piață.

III. Soluția instanței de apel este eronată

și cu privire la obligarea M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată.

În primul rând, pârâtul nu a dat dovadă de

rea-credință, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului și,

prin urmare nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuală a M.F.P., conform

art. 274 C. proc. civ., este neîntemeiată obligarea acestuia la plata

cheltuielilor de judecată.

În al doilea rând, suma de 7.800 lei

reprezentând cheltuieli de judecată dispuse la fondul cauzei, la care se adaugă

2.000 lei pentru faza apelului, compusă din onorariu de expert și onorariu de

avocat este exagerată din perspectiva celui din urmă. În mod evident,

complexitatea cauzei nu justifică un asemenea onorariu de avocat, instanța de

judecată având obligația de a îl cenzura, în conformitate cu prevederile art.

274, alin. (3) C. proc. civ.

În plus, acțiunea reclamanților a fost

formulată în contradictoriu cu mai mulți pârâți și a conținut mai multe capete

de cerere, unele admise, altele respinse, unul singur dintre acestea fiind

admis în contradictoriu cu M.F.P. Prin urmare, nu se justifică stabilirea

întregii sume reprezentând cheltuieli de judecată în sarcina unui singur pârât.

În consecință, se solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei din apel și schimbarea sentinței civile

atacate în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea

cheltuielilor de judecată.

În recurs au formulat întâmpinare,

intimații-reclamanți

I.C. și I.C.,

solicitând

respingerea recursului declarat de M.F.P., cu obligarea recurentului-pârât la

plata cheltuielilor de judecată, pentru motivele pe larg expuse în cuprinsul

acestei cereri.

Examinând recursul declarat de pârâtul M.F.P.

reprezentat de D.G.R.F.P. București, prin prisma criticilor formulate, Înalta

Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru

considerentele ce succed:

O primă critică formulată în recurs vizează

nelegalitatea deciziei atacate pentru încălcarea și aplicarea greșită a legii

de către instanța de apel, care a apreciat în mod eronat că acțiunea

reclamanților este întemeiată, confirmând soluția pronunțată de prima instanță,

deși, în cauză, nu este îndeplinită nicio condiție dintre cele două prevăzute

în mod imperativ de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată.

În primul rând, trebuie statuat asupra

faptului că în mod corect instanțele de fond au apreciat că, în speță, sunt

incidente prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr.

1/2009, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001,

republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în

temeiul

art. 13

alin. (6) din Legea

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi legale trebuie corelate cu

cele cuprinse în art. 50

1

din același act normativ, introdus de

asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora: „Proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Problema de drept ce se solicită a fi

examinată, este cea legată de corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor

art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, care face

vorbire despre „contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”, ce „au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, text de

lege ce are în vedere, așadar, atunci când reglementează plata prețului de

piață, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile în care să se rețină

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

Prin urmare, toată această analiză a

întrunirii condițiilor legale trebuie realizată exclusiv prin raportare la

aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească,

definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost „desființat”, hotărâre

la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii

solicitate.

Or, în cauza de față, s-a reținut corect că

prin sentința civilă nr. 6179 din 25 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 2 București, pârâții I.C. și I.C. au fost obligați să lase

reclamanților C.A.A., G.C.B., V.A.L. și P.I.M. în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul nr. 6 situat în București, str. Dianei. Prin decizia

civilă nr. 393/ A din 17 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a fost admis apelul promovat împotriva sentinței menționate, de

către pârâții I., fiind schimbată în parte sentința civilă apelată și respinsă

acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 1603 din 23

noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis recursul formulat împotriva

deciziei nr. 393/ A din 17 martie 2009, a fost modificată decizia recurată în

tot, în sensul că a fost respins, ca nefundat, apelul declarat de apelanții

pârâți I. împotriva sentinței civile nr. 6179 din 25 iunie 2008 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 2 București, pe care o menține.

În considerentele acestei din urmă hotărâri

pronunțată în recurs, în mod irevocabil, nu s-a analizat incidental eventuala

nerespectare a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reținându-se numai că,

împrejurarea că reclamanții, pârâți în cauza respectivă, „au intrat în posesia

apartamentului cu bună-credință nu este de natură să le consolideze titlul de

proprietate”. Așadar, cum în mod corect a reținut și instanța de apel, hotărârile

judecătorești pronunțate în revendicare au făcut exclusiv o comparație de

preferabilitate a titlurilor de proprietate în conflict, fără a reține

nelegalitatea contractului reclamanților din prezenta cauză și recunoscându-le

buna credință, pe care au înlăturat-o nu ca nereală, ci pentru că nu reprezenta

un criteriu de preferabilitate al titlului.

Nu rezultă că, în speță, contractul încheiat

de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995 nu ar fi respectat legea, astfel că

aceștia se pot prevala de dreptul conferit de lege, acela de a solicita

restituirea prețului de piață al imobilului, întrucât contractul de

vânzare-cumpărare prin care au dobândit proprietatea bunului a fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, însă a fost desființat ca urmare

a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, prin hotărâre

definitivă și irevocabilă.

Evingerea reclamanților din prezenta cauză în

acțiunea în revendicare a fostului proprietar echivalează cu invalidarea de

către instanțe a contractului lor de vânzare cumpărare, situație echivalentă

celei în care titlul a fost desființat.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, fiind îndeplinite cele două

condiții cumulative, prevăzute în mod imperativ de textul de lege, reclamanții

intimați fiind îndreptățiți la restituirea prețului de piață al apartamentului

litigios.

Referitor la cel de-al doilea motiv de

recurs, care vizează faptul că, în mod eronat, a respins instanța de apel

solicitarea pârâtului apelant de a se efectua un nou raport de expertiză, din

care să rezulte prețul de piață corect al apartamentului în cauză, deoarece

expertiza întocmită la fond nu reflectă prețul real, Înalta Curte constată că

nu este fondat.

În apel, Curtea a reținut că susținerile cu

privire la raportul de expertiză efectuat la fond nu reprezintă altceva decât

aprecieri subiective ale apelantului pârât și prin urmare, nu se impune

refacerea acestuia.

Refacerea probelor în apel nu este

obligatorie în raport de dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. Instanța

de apel este în drept a respinge cererea de a se efectua un nou raport de

expertiză, când o asemenea probă s-a administrat la prima instanță și raportul

experților a fost de natură a forma pe deplin convingerea magistraților.

Având în vedere că instanța de apel a motivat

de ce nu a primit cererea privind efectuarea unei noi expertize specialitatea

evaluare imobiliară, formulată de apelantul pârât, în asemenea împrejurări

instanța a făcut numai uz de dreptul ce i-a fost conferit de lege și nu a

încălcat prin aceasta nicio dispoziție legală.

Pe de altă parte, problema admiterii sau

neadmiterii de noi probe în apel este o chestiune de apreciere a mijloacelor de

probă care scapă controlului instanței superioare. Instanța de apel a uzat de

un drept suveran de apreciere a mijloacelor de probă invocate în cauză când a

înlăturat efectuarea unui nou raport de expertiză cerută de pârât în apel.

În ceea ce privește criticile vizând

supraevaluarea imobilului prin expertiza tehnică efectuată în primă instanță,

Înalta Curte urmează a înlătura susținerile recurentului pârât în sensul că ar

fi trebuit calculată valoarea de piață a imobilului de la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, fiind evident că aceste afirmații sunt contrare

textului incident raportului juridic dedus judecății.

Așadar, dispozițiile Legii nr. 10/2001,

republicată, statuează în mod expres că foștii chiriași evinși au dreptul la

prețul de piață al imobilului, fără a adăuga sintagma „de la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare”.

Înalta Curte constată, din această

perspectivă, că finalitatea normei speciale incidente în materia stabilirii

acestor despăgubiri cuprinsă în Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată

prin Legea nr. 1/2009, a fost, în ipoteza de față, aceea de a se asigura celor

deposedați de un „bun” (în sensul Protocolului nr. 1 adițional C.E.D.O. și

jurisprudenței Curții Europene relevante) deținut anterior conform unor titluri

de proprietate valabile, o despăgubire reală și efectivă, echivalentă cu

valoarea de piață a bunului respectiv la momentul stabilirii acestor

dezdăunări.

În ceea ce privește solicitarea de analiză a

concluziilor raportului de expertiză întocmit în primă instanță, Înalta Curte

constată că nu este aplicabil art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă

exclusiv la interpretarea și/sau aplicarea greșită a legii în speță și nu la

interpretarea probelor deja administrate, control de netemeinicie ce excede

limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ., în general, și nu intră în

atribuțiile instanței de recurs.

O ultimă critică de recurs vizează soluția

instanței de apel privind obligarea M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată,

în condițiile în

care, nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de

declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin

obligarea la plata unor asemenea cheltuieli.

Critica este nefondată, Înalta Curte

constatând că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., potrivit cu care, „Partea care cade în pretenții va fi obligată,

la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Dispozițiile art. 274 C. proc. civ., chiar

dacă nu menționează in terminis, induc o prezumție de culpă procesuală în

sarcina celui ce prin atitudinea sa a determinat cheltuielile de judecată

făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia purtării procesului.

Cheltuielile de judecată au rolul de a

acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind suportate în final de către

partea din vina căreia s-a promovat acțiunea, aceasta fiind partea care a

pierdut procesul, neavând relevanță de la cine le solicită partea adversă care

a efectuat asemenea cheltuieli.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor

acordate, instanța de apel a reținut că

onorariul avocațial în fața primei instanțe

nu era de 7800 lei, ci de 5500 lei, diferența constituind-o onorariul pentru

expert.

În apel, au fost acordate cheltuieli în

cuantum de 2000 lei reprezentând onorariu de avocat. Pentru un proces de o

valoare de circa 550.000 lei, prelungit în timp pe o durată de aproximativ 5

ani, în care volumul mare de muncă depus de avocat este evident, suma de 7500

lei nu apare ca fiind un onorariu avocațial exagerat.

În consecință, nu este întemeiată solicitarea

recurentului pârât de înlăturare a obligației de plată, respectiv de reducere a

cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate în cauză de reclamanți.

Prin urmare se constată că nu sunt incidente

în recurs motive de modificare a hotărârii atacate, situație în care Înalta

Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârât în cauză.

Totodată, având în vedere aceleași

considerente de ordin teoretic și practic, în baza art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., reținând culpa procesuală a recurentului-pârât, Înalta Curte va obliga pe

acesta la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs,

reprezentând onorariu de avocat, către intimații reclamanți I.C. și I.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. București împotriva deciziei civile

nr. 451/ A din 12 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV a civilă.

Obligă recurentul pârât la plata sumei de

1500 lei către intimații reclamanți I.C. și I.C., reprezentând cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26

martie 2015.