ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 890/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 01 iulie 2010, sub nr. 23013/300/2010, reclamanții I.C. și I.C. au chemat în judecată pe pârâții S.R., prin M.F.P., M. București, prin P.G., C.A.A., G.C.B., V.R.L. și P.I.M., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: 1) obligarea pârâților S.R., prin M.F.P. și M. București, prin P.G. să le achite contravaloarea imobilului apartament nr. 6, situat în București, str. Dianei contravaloare ce urmează a fi stabilită prin raportare la preturile practicate pe piața liberă imobiliară și conformă cu standardele internaționale de evaluare; 2) obligarea pârâtului M. București, prin P.G.

să le achite, cu titlu de daune, suma de 17.500 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată pe care reclamanții le-au suportat pe parcursul derulării litigiului de revendicare în dosarul nr. 18354/300/2006, în contradictoriu cu pârâții persoane fizice din prezenta cauză; 3) obligarea pârâților C.A.A., G.C.B., V.R.L. și P.I.M. să le achite cu titlu de despăgubiri sporul de valoare pe care reclamanții l-au adus imobilului, apartament nr. 6 situat în București, str. Dianei, prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate; se evaluează provizoriu îmbunătățirile aduse imobilului la suma de 150.000 lei; 4) recunoașterea în favoarea reclamanților a unui drept de retenție asupra imobilului, apartament nr. 6 situat în București, str. Dianei, ca mijloc de garantare a executării obligațiilor de plată ce fac obiectul capătului de cerere; 5) obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3515 din 12 martie 2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. 23013/300/2010, a fost admisă în parte acțiunea, a fost obligat pârâtul M.F.P., reprezentant legal al S.R., să plătească reclamanților suma de 540.800 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului apartament nr. 6 situat în București, str. Dianei, au fost respinse capetele doi și trei ale cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate, a fost respins al patrulea capăt al cererii de chemare în judecată, ca rămas fără obiect, și a fost obligat pârâtul M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.800 lei, către reclamanți, reprezentând onorariu de avocat și de expert.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 14 ianuarie 2013. Prin decizia civilă nr. 295/ A din 22 martie 2013 pronunțată în dosarul nr. 23013/300/2010 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de S.R. prin M.F.P., a fost anulată sentința apelată și s-a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță, fond Tribunalului București, constatându-se că valoarea obiectului cererii de 540.800 lei este situată peste pragul valoric de 500.000 lei prevăzut de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., astfel că, în cauză, competența de primă instanță revine tribunalului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 06 septembrie 2013, sub nr. dosar 29779/3/2013. La termenul de judecată din 10 octombrie 2013, instanța a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.P., invocată de acesta prin întâmpinare. La termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2014, instanța a luat act de modificarea cadrului procesual pasiv în ceea ce privește primul capăt de cerere, reclamanții precizând că înțeleg să se judece și cu M.F.P. în calitate de pârât și a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin P.G., tot în privința primului capăt de cerere, excepție invocată din oficiu.

Prin sentința civilă nr. 2142 din decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.R. prin M.F.P. și M.B. prin P.G. și s-a respins primul capăt de cerere formulat în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdus împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții I.C. și I.C., în contradictoriu cu pârâții S.R. prin M.F.P., M. București prin P.G., C.A.A., G.C.B., V.R.L. și P.I.M.; a fost obligat pârâtul M.F.P.

la plata către reclamanți a sumei de 535.530 lei reprezentând prețul de piață al imobilului apartament nr. 6 situat în București, str. Dianei; au fost obligați pârâții persoane fizice la plata sumei de 5.270 lei cu titlu de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile; s-a respins, ca neîntemeiat, capătul trei al cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea M. București prin P.G. la plata sumei de 17.500 lei; s-a respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere având ca obiect instituirea unui drept de retenție asupra imobilului și a fost obligat pârâtul M.F.P. la plata către reclamanți a sumei de 7.800 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.R. prin M.F.P. și a pârâtului M. București prin P.G., cu respectarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ, restituirea prețului de piață se face de M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în acest sens. Tribunalul a constatat că, în cauză, titularul obligației din cadrul raportului juridic dedus judecății este S.R., care a stabilit condițiile și limitele în care foștii chiriași cumpărători vor fi despăgubiți pentru desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Acesta stă în judecată prin M.F.P., în sarcina căruia este pusă obligația plății efective a despăgubirilor constând în prețul de piață sau prețul actualizat, după caz. Totodată, față de dispozițiile exprese și derogatorii ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, a fost înlăturată și susținerea în sensul că P.M.

București ar avea calitate procesuală în cauză, în calitate de vânzător, care trebuie să răspundă pentru evicțiune. Prevederile legale anterior menționate reprezintă o reglementare cu caracter special, prin care legiuitorul a înțeles să deroge de la prevederile dreptului comun în materia răspunderii pentru evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.), impunând în sarcina unei alte persoane decât vânzătorul bunului, respectiv M.E.F., în prezent M.F.P., obligația de restituire a prețului vânzării. Invocarea temeiurilor generale pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune, apare ca vădit lipsită de fundament legal în condițiile în care, prin norme speciale derogatorii de la dreptul comun, legiuitorul a înțeles să stabilească în ipoteza dedusă judecății, că legitimarea procesuală aparține M.F.P.

De altfel, prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea în asemenea litigii a unui întreg șir de procese ce ar implica într-o primă fază participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la rândul său, urmând să se adreseze pentru plata făcută împotriva M.F.P. prin acțiune separată, în cazul în care nu formulează în cadrul aceluiași dosar cerere de chemare în garanție. Nu a putut fi reținută nici încălcarea principiului relativității efectelor contractului așa cum este reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că M.F.P. nu poate fi obligat la plata prețului, fiind terț față de contract, deoarece acesta nu este chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune și ca parte contractantă.

În lumina celor de mai sus, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.R. prin M.F.P. și M. București prin P.G. și, pe cale de consecință, a respins primul capăt de cerere formulat în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdus împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Asupra fondului cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarea situație de fapt: În fapt, reclamanții I.C. și I.C., în calitate de cumpărători, au încheiat cu P.M. București, în calitate de vânzător, reprezentată de SC A. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2142 din 17 ianuarie 1997, având ca obiect imobilul apartament nr. 6 situat în București, str. Dianei.

Prin sentința civilă nr. 6179 din 25 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. 18354/300/2006, reclamanții I.C. și I.C. au fost obligați să lase pârâților C.A.A., G.C.B., V.A.L. și P.I.M. în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 6 situat în București, str. Dianei, compus din trei camere, hol, cămară, două bucătării, baie, vestibul, culoar, wc, baie, balcon, boxă, în suprafață utilă de 99,96 mp, precum și o cotă indiviză de 9,87 % din părțile de folosință comună ale imobilului și terenul în suprafață de 21,42 mp teren situat sub construcție. Prin decizia civilă nr. 393/ A din 17 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în același dosar nr. 18354/300/2006, a fost admis apelul promovat împotriva sentinței civile nr. 6179 din 25 iunie 2008, de către soții I., fiind schimbată în parte sentința civilă apelată și respinsă acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 1603 din 23 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis recursul formulat împotriva deciziei din apel, a fost modificată decizia recurată în tot, în sensul că a fost respins, ca nefundat, apelul declarat de apelanții I. împotriva sentinței civile nr. 6179 din 25 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București. Prin concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, s-a stabilit că valoarea actuală de circulație cea mai probabilă a apartamentului nr. 6 situat în București, str. Dianei, compus din 3 camere și dependințe, în suprafață utilă de 99,96 mp, inclusiv cota indiviză de 9,87 mp din părțile și dependințele comune, precum și suprafața de teren indiviz de 21,42 mp situat sub construcție, care include valoarea actuală rămasă a lucrărilor de îmbunătățire efectuate, a fost estimată la suma de 540.800 lei.

echivalentul a 128.100 Euro exclusiv TVA (pentru un curs de schimb valutar de 4,2219 lei /euro comunicat de B.N.R. la data de 30 august 2011). În privința sporului de valoare adus apartamentului în litigiu și a terenului aferent acestuia în funcție de îmbunătățirile aduse de reclamanți, expertul a precizat că lucrările de reparații și îmbunătățirile de acest gen aduse unei locuințe, în general, nu pot genera creșterea valorii de circulație a terenului; referitor la sporul de valoare adus locuinței, se poate aprecia o creștere a valorii acesteia, strict aferentă cheltuielilor efectuate cu lucrările de amenajare considerate și evaluate, estimate la 6.930 lei.

Referitor la primul capăt al cererii de chemare în judecată, raportând dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 la situația de fapt reținută, s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile stabilite în textul de lege aplicabil, astfel că reclamanții au dreptul la prețul de piață al imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, de care au fost evinși prin admiterea acțiunii în revendicare.

Deși textul art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 reglementează situația în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, această reglementare defectuoasă din punct de vedere al tehnicii legislative, în realitate, are în vedere și ipoteza în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași cumpărători au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților.

Acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal menționat pentru a produce efecte juridice, întrucât, raportând dispoziția legală menționată la principiile și regulile generale de drept, niciuna dintre acestea nu susțin o asemenea soluție juridică, astfel încât tribunalul a constatat că o altă interpretare a normei legale ar fi de natură să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar contraveni intenției legiuitorului avută în vedere la edictarea respectivei norme juridice.

Astfel, având în vedere că dispozițiile menționate anterior se referă la desființarea contractelor de vânzare-cumpărare, iar nu în mod expres și necesar la declararea nulității acestor contracte, tribunalul a apreciat că și obligarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a reclamanților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a imobilului în cauză în favoarea foștilor proprietari persoane fizice reprezintă o cauză de ineficacitate a contractului, fiind incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, lege specială, ce înlătură de la aplicare dispozițiile codului civil referitoare la evicțiune.

Raționamentul juridic expus are la bază regulile de interpretare logică ce se exprimă prin adagiul „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”, în sensul că generalitatea formulării unui text legal va conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincții pe care textul respectiv nu le conține, precum și prin corelația existentă între norma generală și norma specială. Tribunalul a constatat că în considerentele hotărârilor pronunțate în acțiunea în revendicare nu s-a analizat incidental eventuala nerespectare a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reținându-se că împrejurarea că reclamanții, pârâți în cauza respectivă, „au intrat în posesia apartamentului cu bună-credință nu este de natură să le consolideze titlul de proprietate”.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamanții se pot prevala de dreptul conferit de lege privind restituirea prețului de piață al imobilului, întrucât contractul de vânzare-cumpărare prin care au dobândit proprietatea bunului a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, însă a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, prin hotărâre definitivă și irevocabilă. Având în vedere considerentele anterioare, reclamanții sunt îndreptățiți să fie despăgubiți cu o sumă reprezentând valoarea de circulație a imobilului de care au fost evinși. Prin expertiză, prețul de piață al imobilului în litigiu, la data de 30 august 2011, a fost stabilit la suma de 540.800 lei, sumă ce include și sporul de valoare adus apartamentului de îmbunătățirile efectuate de reclamanți, în cuantum de 5.270 lei.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, față de rațiunea și conținutul reglementării Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost completată și modificată prin Legea nr. 1/2009, prin care foștilor chiriași, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 li s-a acordat posibilitatea de a obține pentru imobilele de care au fost evinși valoarea de piață a acestora, deși fuseseră cumpărate prin plata unor prețuri mult mai mici, instanța a constatat că, odată ce reclamanții au ales solicitarea valorii de piața a imobilului de care au fost evinși, nu mai au dreptul la ceea ce îngăduia art. 1341 pct. 3 C. civ., respectiv spezele instanței deschise de cumpărător în contra vânzătorului și ale celei deschise de evingător în contra sa, astfel încât instanța a constatat neîntemeiate pretențiile prin care reclamanții solicitau obligarea pârâtului M. București prin P.G.

la a le achita suma de 17.500 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată pe care reclamanții le-au suportat pe parcursul derulării litigiului de revendicare. Referitor la capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâților persoane fizice la plata sporului de valoare adus imobilului, instanța a constatat temeinicia acestor pretenții. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii revine persoanei îndreptățite.

În consecință, cererea de obligare a proprietarilor evingători la plata sporului de valoare al apartamentului este întemeiată, pârâților persoane fizice, în calitate de „persoane îndreptățite”, cărora li s-a restituit în natură imobilul în litigiu prin Dispoziția nr. 735 din 24 martie 1998 emisă de P . M. București, revenindu-le obligația de a suporta aceste despăgubiri. Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, sporul de valoarea adus apartamentului prin lucrările de îmbunătățire indicate și evaluate la momentul expertizei, 30 august 2011, este de 5.270 lei, la efectuarea lucrării, expertul ținând seama de dispozițiile art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și de norma metodologică de aplicare.

Având în vedere că în valoarea de piață a imobilului expertizat a fost inclus și sporul de valoare, iar admiterea celui de-al treilea capăt de cerere determină îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților, prin încasarea de două ori a sporului de valoare adus imobilului prin realizarea îmbunătățirilor, urmează ca la stabilirea despăgubirilor reprezentând prețul de piață al apartamentului, din suma de 540.800 lei reprezentând valoarea de circulație a apartamentului stabilită de expert, să fie scăzut sporul de valoare în cuantum de 5.270 lei.

Cât privește al patrulea capăt de cerere, prin care se solicită instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, luând act de susținerile pârâților și recunoașterile reclamanților, reținând că s-a efectuat predarea-primirea imobilului între părți pe cale amiabilă, instanța a constatat că acest capăt de cerere a rămas fără obiect, element esențial pentru exercitarea oricărei acțiuni, motiv pentru care a fost respins în consecință, ca rămas fără obiect. Împotriva sentinței civile nr. 2142 din 19 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a declarat apel apelantul-pârât M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.M. București. Prin decizia civilă nr. 451/ A din 12 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M.

București, împotriva sentinței civile nr. 2142 din 19 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C.A.A., G.C.B., P.I.M. și V.R.L., M. București prin P.G., S.R. prin M.F.P. și intimații-reclamanți I.C. și I.C. A fost obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată către intimații I.C. și I.C., în sumă de 2000 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Au fost înlăturate criticile relative la neîndeplinirea cerințelor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât evingerea în revendicare a reclamanților din prezenta cauză echivalează cu invalidarea de către instanțe a contractului lor, situație echivalentă celei în care titlul a fost desființat.

Apoi, nici un element probatoriu din dosar nu duce la concluzia că, în cauză, contractul încheiat de reclamanți în virtutea Legii nr. 112/1995 nu ar fi respectat legea, hotărârile judecătorești înseși pronunțate în revendicare (mai cu seamă decizia nr. 1603/2009 a Curții de Apel București pronunțată în recurs) făcând exclusiv o comparație de preferabilitate a titlurilor, fără a reține nelegalitatea contractului reclamanților din prezenta cauză și recunoscându-le buna credință, pe care au înlăturat-o nu ca nereală, ci pentru că nu reprezenta un criteriu de preferabilitate al titlului. În ceea ce privește criticile aduse raportului de expertiză efectuat în fața primei instanțe, Curtea a constatat că acestea vizează exclusiv emiterea unei aprecieri subiective a apelantului în sensul că trebuia diminuată valoarea cu cel puțin 30 %, întrucât reclamanții îl achiziționaseră la un preț social.

Din punctul de vedere al Curții, expertul nu a avut de calculat decât valoarea de piață a imobilului, așa cum dispune legea și cum i s-a cerut de către instanță, împrejurarea că imobilul a fost achiziționat la un preț social, subvenționat de lege, nefiind de natură să schimbe valoarea de piață, ci, cel mult, să confere reclamanților un avantaj al cărui merit este, poate, discutabil principial, însă nu este discutabil din punct de vedere legal, câtă vreme legiuitorul a optat să recunoască cumpărătorilor evinși un atare avantaj. Prin urmare, nefiind vorba despre un element care să afecteze valoarea de piață, nu se impunea efectuarea unei noi expertize și nici critica nu poate fi primită, față de dispoziția clară a legii în sensul că se acordă valoarea de piață a imobilului.

Din același motiv, va fi înlăturată și critica referitoare la faptul că se impunea acordarea diferenței dintre valoarea de piață a bunului la momentul încheierii contractului și cel de la momentul evicțiunii, această diferență constituind, în realitate, sporul de valoare ce ar trebui suportat în cazul stabilirii răspunderii pentru evicțiune; legea dispune foarte clar că ceea ce se acordă este valoarea de piață a imobilului (art. 50 1 din Legea nr. 10/2001).

În fine, simpla apreciere subiectivă a apelantului în sensul că o corecție procentuală pentru inactivitatea pieței ar fi trebuit a fi calculată la, 30 % în loc de, 15 % cum a considerat expertul, nu justifică nici schimbarea soluției și nici efectuarea unui nou raport de expertiză; această apreciere rămâne o simplă apreciere subiectivă în lipsa unor elemente și argumente de natură tehnică, obiectivă sau a prezentării unor comparabile din piață care să sugereze alte valori decât cele avute în vedere de expert, iar aprecierea subiectivă gratuită nu constituie temei pentru efectuarea unei noi expertize evaluatoare. În fine, cheltuielile de judecată au fost corect puse în sarcina părții care a pierdut procesul, conform art. 274 și urm. C. proc.

civ., iar onorariul avocațial nu era de 7800 lei, ci de 5500 lei, diferența constituind-o onorariul de expert; pentru un proces de o valoare de circa 550.000 lei, prelungit în timp pe o durată de 3 ani, suma de 5500 lei nu apare ca fiind un onorariu avocațial exagerat. În consecință, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat. Totodată, în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată avansate de intimații-reclamanți, reprezentând onorariul de avocat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. București. I. Hotărârea este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În susținerea acestei critici se arată că, în mod eronat instanțele de fond au apreciat că acțiunea reclamanților este întemeiată, deși, în prezenta cauză nu este îndeplinită nicio condiție dintre cele două prevăzute imperativ de art. 50 1 Legea nr. 10/2001. Astfel, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață a imobilului este necesară îndeplinirea a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Având în vedere, pe de o parte, faptul că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiții expuse mai sus, iar pe de altă parte, faptul că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre acestea, recurentul pârât apreciază că speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. II. Un al doilea motiv de recurs vizează faptul că, în mod eronat a respins instanța de apel solicitarea pârâtului apelant de a se efectua un nou raport de expertiză din care să rezulte prețul de piață corect al apartamentului în cauză, deoarece expertiza întocmită la fond nu reflectă prețul real al imobilului în discuție.

Astfel, Curtea a reținut că susținerile cu privire la primul raport de expertiză nu reprezintă altceva decât aprecieri subiective ale apelantului și prin urmare, nu se impune refacerea acesteia. Concluziile instanței de apel sunt nefondate, în condițiile în care expertul a stabilit un preț de piață de 128.100 euro (1281 euro/mp), preț exorbitant pentru un imobil construit în perioada interbelică - 1940, care a suferit de pe urma tuturor marilor seisme produse până în prezent. În al doilea rând, în ceea ce privește data la care trebuie calculată valoarea de piață a imobilelor ce fac obiectul raportului de expertiză, se arată că, în concordanță cu practica Înaltei Curți de Casație și Justiție (ex.

decizia civilă nr. 7290 din 28 noiembrie 2012), aceasta ar trebui să fie data achiziționării imobilului de către reclamanți, respectiv la data încheierii contractului de vânzare cumpărare. În această situație, expertul ar trebui să calculeze valoarea de piață a imobilului în discuție la data 17 ianuarie 1997, respectiv data achiziționării imobilului de către reclamanți și nu raportându-se la perioada în care prețurile imobilelor au înregistrat cotele cele mai ridicate (2011). Această opinie este susținută inclusiv de intenția legiuitorului la momentul promulgării Legii nr. 10/2001 în sensul că, prin acordarea prețului de piață actual al imobilului, se permite chiriașilor care au fost evinși de adevăratul proprietar să își achiziționeze, în prezent, o locuință în locul celei pierdute în procesul de revendicare (motivare des întâlnită în practica judiciară).

Însă, având în vedere aspectele menționate mai sus, în situația acordării prețului de piață actual, prin expertiza efectuată în cauză ar fi trebuit să se procedeze și la stabilirea valorii actualizate a diferenței dintre acest preț și cel de achiziție a imobilului (subvenționat implicit de stat prin subevaluare), pentru ca această diferență să fie imputată asupra sumei reprezentând prețul de piață. III. Soluția instanței de apel este eronată și cu privire la obligarea M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată. În primul rând, pârâtul nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuală a M.F.P., conform art. 274 C. proc. civ., este neîntemeiată obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată. În al doilea rând, suma de 7.800 lei reprezentând cheltuieli de judecată dispuse la fondul cauzei, la care se adaugă 2.000 lei pentru faza apelului, compusă din onorariu de expert și onorariu de avocat este exagerată din perspectiva celui din urmă. În mod evident, complexitatea cauzei nu justifică un asemenea onorariu de avocat, instanța de judecată având obligația de a îl cenzura, în conformitate cu prevederile art. 274, alin. (3) C. proc. civ. În plus, acțiunea reclamanților a fost formulată în contradictoriu cu mai mulți pârâți și a conținut mai multe capete de cerere, unele admise, altele respinse, unul singur dintre acestea fiind admis în contradictoriu cu M.F.P.

Prin urmare, nu se justifică stabilirea întregii sume reprezentând cheltuieli de judecată în sarcina unui singur pârât. În consecință, se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei din apel și schimbarea sentinței civile atacate în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată. În recurs au formulat întâmpinare, intimații-reclamanți I.C. și I.C., solicitând respingerea recursului declarat de M.F.P., cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, pentru motivele pe larg expuse în cuprinsul acestei cereri. Examinând recursul declarat de pârâtul M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P.

București, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed: O primă critică formulată în recurs vizează nelegalitatea deciziei atacate pentru încălcarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, care a apreciat în mod eronat că acțiunea reclamanților este întemeiată, confirmând soluția pronunțată de prima instanță, deși, în cauză, nu este îndeplinită nicio condiție dintre cele două prevăzute în mod imperativ de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată. În primul rând, trebuie statuat asupra faptului că în mod corect instanțele de fond au apreciat că, în speță, sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate.

Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 50 1 din același act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

Problema de drept ce se solicită a fi examinată, este cea legată de corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, care face vorbire despre „contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”, ce „au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, text de lege ce are în vedere, așadar, atunci când reglementează plata prețului de piață, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului. Prin urmare, toată această analiză a întrunirii condițiilor legale trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost „desființat”, hotărâre la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

Or, în cauza de față, s-a reținut corect că prin sentința civilă nr. 6179 din 25 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, pârâții I.C. și I.C. au fost obligați să lase reclamanților C.A.A., G.C.B., V.A.L. și P.I.M. în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 6 situat în București, str. Dianei. Prin decizia civilă nr. 393/ A din 17 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul promovat împotriva sentinței menționate, de către pârâții I., fiind schimbată în parte sentința civilă apelată și respinsă acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 1603 din 23 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis recursul formulat împotriva deciziei nr. 393/ A din 17 martie 2009, a fost modificată decizia recurată în tot, în sensul că a fost respins, ca nefundat, apelul declarat de apelanții pârâți I. împotriva sentinței civile nr. 6179 din 25 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, pe care o menține. În considerentele acestei din urmă hotărâri pronunțată în recurs, în mod irevocabil, nu s-a analizat incidental eventuala nerespectare a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reținându-se numai că, împrejurarea că reclamanții, pârâți în cauza respectivă, „au intrat în posesia apartamentului cu bună-credință nu este de natură să le consolideze titlul de proprietate”.

Așadar, cum în mod corect a reținut și instanța de apel, hotărârile judecătorești pronunțate în revendicare au făcut exclusiv o comparație de preferabilitate a titlurilor de proprietate în conflict, fără a reține nelegalitatea contractului reclamanților din prezenta cauză și recunoscându-le buna credință, pe care au înlăturat-o nu ca nereală, ci pentru că nu reprezenta un criteriu de preferabilitate al titlului. Nu rezultă că, în speță, contractul încheiat de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995 nu ar fi respectat legea, astfel că aceștia se pot prevala de dreptul conferit de lege, acela de a solicita restituirea prețului de piață al imobilului, întrucât contractul de vânzare-cumpărare prin care au dobândit proprietatea bunului a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, însă a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, prin hotărâre definitivă și irevocabilă.

Evingerea reclamanților din prezenta cauză în acțiunea în revendicare a fostului proprietar echivalează cu invalidarea de către instanțe a contractului lor de vânzare cumpărare, situație echivalentă celei în care titlul a fost desființat. Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, fiind îndeplinite cele două condiții cumulative, prevăzute în mod imperativ de textul de lege, reclamanții intimați fiind îndreptățiți la restituirea prețului de piață al apartamentului litigios. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează faptul că, în mod eronat, a respins instanța de apel solicitarea pârâtului apelant de a se efectua un nou raport de expertiză, din care să rezulte prețul de piață corect al apartamentului în cauză, deoarece expertiza întocmită la fond nu reflectă prețul real, Înalta Curte constată că nu este fondat.

În apel, Curtea a reținut că susținerile cu privire la raportul de expertiză efectuat la fond nu reprezintă altceva decât aprecieri subiective ale apelantului pârât și prin urmare, nu se impune refacerea acestuia. Refacerea probelor în apel nu este obligatorie în raport de dispozițiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. Instanța de apel este în drept a respinge cererea de a se efectua un nou raport de expertiză, când o asemenea probă s-a administrat la prima instanță și raportul experților a fost de natură a forma pe deplin convingerea magistraților. Având în vedere că instanța de apel a motivat de ce nu a primit cererea privind efectuarea unei noi expertize specialitatea evaluare imobiliară, formulată de apelantul pârât, în asemenea împrejurări instanța a făcut numai uz de dreptul ce i-a fost conferit de lege și nu a încălcat prin aceasta nicio dispoziție legală.

Pe de altă parte, problema admiterii sau neadmiterii de noi probe în apel este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă care scapă controlului instanței superioare. Instanța de apel a uzat de un drept suveran de apreciere a mijloacelor de probă invocate în cauză când a înlăturat efectuarea unui nou raport de expertiză cerută de pârât în apel. În ceea ce privește criticile vizând supraevaluarea imobilului prin expertiza tehnică efectuată în primă instanță, Înalta Curte urmează a înlătura susținerile recurentului pârât în sensul că ar fi trebuit calculată valoarea de piață a imobilului de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fiind evident că aceste afirmații sunt contrare textului incident raportului juridic dedus judecății.

Așadar, dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, statuează în mod expres că foștii chiriași evinși au dreptul la prețul de piață al imobilului, fără a adăuga sintagma „de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare”. Înalta Curte constată, din această perspectivă, că finalitatea normei speciale incidente în materia stabilirii acestor despăgubiri cuprinsă în Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, a fost, în ipoteza de față, aceea de a se asigura celor deposedați de un „bun” (în sensul Protocolului nr. 1 adițional C.E.D.O. și jurisprudenței Curții Europene relevante) deținut anterior conform unor titluri de proprietate valabile, o despăgubire reală și efectivă, echivalentă cu valoarea de piață a bunului respectiv la momentul stabilirii acestor dezdăunări.

În ceea ce privește solicitarea de analiză a concluziilor raportului de expertiză întocmit în primă instanță, Înalta Curte constată că nu este aplicabil art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă exclusiv la interpretarea și/sau aplicarea greșită a legii în speță și nu la interpretarea probelor deja administrate, control de netemeinicie ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ., în general, și nu intră în atribuțiile instanței de recurs. O ultimă critică de recurs vizează soluția instanței de apel privind obligarea M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care, nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata unor asemenea cheltuieli.

Critica este nefondată, Înalta Curte constatând că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care, „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Dispozițiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă nu menționează in terminis, induc o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia purtării procesului. Cheltuielile de judecată au rolul de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea, aceasta fiind partea care a pierdut procesul, neavând relevanță de la cine le solicită partea adversă care a efectuat asemenea cheltuieli.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor acordate, instanța de apel a reținut că onorariul avocațial în fața primei instanțe nu era de 7800 lei, ci de 5500 lei, diferența constituind-o onorariul pentru expert. În apel, au fost acordate cheltuieli în cuantum de 2000 lei reprezentând onorariu de avocat. Pentru un proces de o valoare de circa 550.000 lei, prelungit în timp pe o durată de aproximativ 5 ani, în care volumul mare de muncă depus de avocat este evident, suma de 7500 lei nu apare ca fiind un onorariu avocațial exagerat. În consecință, nu este întemeiată solicitarea recurentului pârât de înlăturare a obligației de plată, respectiv de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate în cauză de reclamanți.

Prin urmare se constată că nu sunt incidente în recurs motive de modificare a hotărârii atacate, situație în care Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât în cauză. Totodată, având în vedere aceleași considerente de ordin teoretic și practic, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentului-pârât, Înalta Curte va obliga pe acesta la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, către intimații reclamanți I.C. și I.C. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.F.P.

reprezentat de D.G.R.F.P. București împotriva deciziei civile nr. 451/ A din 12 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă. Obligă recurentul pârât la plata sumei de 1500 lei către intimații reclamanți I.C. și I.C., reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 martie 2015.