ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3623/2014

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea introductivă de

instanță, reclamanta L.C. a chemat în judecată Statul Român prin M.F.P.,

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro reprezentând daune

morale ca urmare a supunerii la tratament degradant și inuman.

În motivarea

cererii, reclamanta a arătat că în Dosarul nr. 14738/318/2012 a fost angajată

în calitate de avocat, iar în recurs, cauza a fost soluționată pe excepția

lipsei calității de avocat, excepție ce nu este în competența instanței civile.

În dezvoltarea

motivelor s-a arătat că tratamentul degradant și inuman rezultă din aplicarea

cu rea-credință a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 51/1995 prin care se

reține că s-a interzis constituirea de barouri în afara U.N.B.R. și încălcarea

dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, iar Baroul Gorj în cadrul

căruia își desfășoară profesia de avocat a fost înființat în baza hotărârii din

20 iunie 2004 coroborată cu încheierea Judecătoriei Tg. Jiu, irevocabilă din 03

iulie 2003 apreciind că actele normative indicate de instanță sunt ulterioare

înființării baroului și nu pot fi aplicate retroactiv.

Reclamanta a

indicat ca temei de drept al acțiunii dispozițiile art. 3 și 13 din C.E.D.O.

Prin sentința

civilă nr. 37 din 28 februarie 2013, Tribunalul Gorj a respins acțiunea

formulată de reclamanta L.C., ca inadmisibilă.

Pentru a se

pronunța astfel, prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 96 alin.

(4) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor,

dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin

erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea

exercita decât în cazul în care s-a stabilit în prealabil printr-o hotărâre

definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz a judecătorului sau

procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă

această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Prima instanță

a apreciat că acțiunea reclamantei devine admisibilă numai după parcurgerea

completă a procedurii privind răspunderea judecătorilor și procurorilor

reglementată în Titlul IV din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor

și procurorilor.

Potrivit

dispozițiilor art. 96 pct. 6 din Legea nr. 303/2004, pentru repararea

prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva

statului reprezentat prin M.F.P.

Deci, statul

român reprezentat prin M.F.P. are calitate în această cauză și în aceste

condiții în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., pentru motivele de fapt

și de drept expuse, prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta L.C. iar prin Decizia nr. 564 din 5

decembrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins ca nefondat

apelul.

În argumentarea

soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut că hotărârea primei

instanțe este legală și temeinică, fiind pronunțată cu interpretarea și

aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Astfel, s-a

reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr.

303/2004, privind Statutul judecătorilor și procurorilor, potrivit cărora, dreptul

persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile

judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât

în cazul în care s-a stabilit în prealabil printr-o hotărâre definitivă,

răspunderea penală sau disciplinară, după caz a judecătorului sau procurorului

pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă

este de natură să determine o eroare judiciară.

De asemenea,

potrivit dispozițiilor art. 96 pct. 6 din Legea nr. 303/2004, pentru repararea

prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva

statului reprezentat prin M.F.P.

În raport de

dispozițiile legale reținute a fi incidente cauzei, instanța de control judicar

a apreciat că acțiunea reclamantei devine admisibilă numai după parcurgerea

completă a procedurii privind răspunderea judecătorilor și procurorilor

reglementată în Titlul IV din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor

și procurorilor.

De asemenea,

s-a reținut că nu se poate vorbi despre existența unei situații care încalcă

dreptul reclamantei de acces la o instanță prevăzut de art. 6 și 13 din C.E.D.O.

sau dreptul la imagine și reputație, încălcarea principiului nediscriminării,

acestea constituind un tratament degradant și inuman, în situația în care pe

parcursul întregului proces de soluționare pe cale judecătorească a prezentei

acțiuni dedusă judecății, reclamanta a avut posibilitatea dată de către

instanța de judecată de a invoca la rândul său excepții de fond sau de

procedură, de a se apăra, respectiv de a formula întâmpinări la eventualele

excepții invocate în cauză.

Totodată, s-a

reținut că pe lângă faptul că reclamanta nu a respectat această procedură

prealabilă privind răspunderea judecătorilor și procurorilor reglementată în

Titlul IV din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și

procurorilor, reclamanta nici nu a invocat în cererea formulată fapte la care

se referă art. 3 din C.E.D.O., având în vedere faptul că nemulțumirea acesteia

este legată de modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității de

avocat într-un alt dosar soluționat.

Împotriva

Deciziei nr. 564 din 5 decembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă,

a declarat recurs reclamanta L.C., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei recurate și

rejudecând cauza, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea

motivului de nelegalitate invocat, recurenta a criticat soluția atacată sub

aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004,

care se referă la erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale

și nu la reaua-credință și abuzurile magistraților, iar condiționarea

admisibilității acțiunii de existența unei hotărâri de sancționare a

magistraților în baza dispozițiilor legale menționate s-a apreciat că încalcă

dreptul de acces la instanță deoarece C.S.M. nu are atribuții în a cerceta

modul de soluționare a cauzelor de către magistrați.

Pe fondul

cauzei, a mai susținut recurenta că aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3

din Legea nr. 51/1995 cât și încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituția

României constituie o gravă neglijență în exercitarea sarcinilor de serviciu de

către magistrați.

În continuare,

a arătat recurenta că Baroul Gorj a fost înființat în baza Hotărârii nr. 24 din

20 iunie 2004 și a încheierii Judecătoriei Tg. Jiu din 30 iulie 2003 iar

dispozițiile art. 3 din Legea nr. 51/1995 au fost introduse prin Legea nr. 255/2004

în vigoare la data de 26 iunie 2004, deci ulterioare înființării Baroului Gorj.

S-a susținut că prin neanalizarea de către instanța de fond a probatoriului

administrat a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6

din C.E.D.O., iar din probele administrate, în raport de dispozițiile Legii nr.

51/1995, rezultă că excepția lipsei calității de avocat a fost soluționată cu

rea-credință având în vedere că această calitate nu se atribuie și nu se ridică

de instanța civilă.

Tot în mod

greșit, susține recurenta, că instanța de fond a reținut că în cauzele

menționate s-a analizat calitatea de reprezentant, iar din motivarea

încheierilor reiese că a fost analizată calitatea de avocat însă potrivit

dispozițiilor Statutului profesiei de avocat, calitatea de reprezentant a

avocatului se stabilește în raport de împuternicirea avocațială depusă la

dosar.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Deși, subsumat

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., care

vizează cazurile în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori

a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta a indicat

încălcarea dispozițiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, art. 3 din

Legea nr. 51/1995 și art. 15 alin. (2) din Constituția României, în realitate a

formulat exclusiv critici asupra unor elemente ce țin de administrarea și

interpretarea probelor și de stabilirea situației de fapt, care nu formează

obiectul motivului de nelegalitate evocat. în atare situație, criticile

amintite nu vor fi analizate având în vedere că instanța de recurs este ținută

să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de

nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., în condițiile în care pct. 10 și 11 ale normei precitate, care permiteau

verificarea hotărârii recurate sub acest aspect, au fost abrogate prin Legea nr.

219/2005 și respectiv O.U.G. nr. 138/2000, urmând a analiza recursul exclusiv

din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004.

Prevederile art.

96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 statuează asupra condițiilor în care

persoana vătămată își poate exercita dreptul la repararea prejudiciilor

materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele

penale, drept care nu poate fi exercitat decât după stabilirea printr-o

hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau

procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă

fapta este de natură să determine o eroare judiciară.

Astfel, nu pot

fi reținute susținerile recurentei, în sensul că instanța de apel ar fi

încălcat prevederile normei legale precitate, având în vedere că legiuitorul a

impus ca și condiții de exercitare a dreptului, existența unei hotărâri penale

sau disciplinare pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului, de

natură să determine o eroare judiciară, situație ce nu se regăsește în speță,

condițiile nefiind așadar îndeplinite întrucât reclamanta nu a înțeles să uzeze

de căile și mijloacele legale amintite.

De asemenea,

este de reținut că instanța de apel, în raport de dispozițiile art. 137 C.

proc. civ., nu avea posibilitatea legală de a trece peste excepția

inadmisibilității acțiunii astfel încât criticile referitoare la aspecte ce țin

de fondul cauzei nu puteau fi analizate, situație care se regăsește și în faza

recursului în care instanța este ținută a cenzura legalitatea și nu temeinicia

hotărârii atacate.

De altfel, așa

cum în mod corect a reținut instanța de control judiciar, reclamanta nu a

invocat în cererea formulată fapte la care se referă art. 3 din C.E.D.O.,

nemulțumirea acesteia fiind legată de modalitatea de soluționare a excepției

lipsei calității de avocat într-un alt dosar soluționat, aspecte ce nu puteau

fi analizate decât în situația în care s-ar fi trecut peste excepția

inadmisibilității acțiunii.

Pentru toate

argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta L.C. împotriva Deciziei nr. 564/2013

din 5 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014.