Decizia nr. 4253/2014 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 8707/30/2012 — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 8707/30/2012, reclamanta SC E.D. SRL, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., a solicitat anularea ca nelegale a Deciziei nr. 010 din 28 februarie 2012 emisă de C.A.O.P.S.A.A. din cadrul M.F.P. București, comunicată la data de 15 martie 2012, prin care s-a dispus respingerea cererii de autorizare; anularea Deciziei nr. 063 din 08 august 2012 emisă de Comisia pârâtă, comunicată la data de 30 august 2012, prin care s-a dispus respingerea contestației împotriva actului administrativ; obligarea pârâtei la acordarea A.A.F.P.Ț., solicitată prin cererea din data de 12 martie 2010. În motivarea acțiunii, reclamanta a apreciat că respingerea cererii pentru acordarea A.A.F.P.Ț. de către pârâtă este neîntemeiată, nu aduce argumente legale, nu are corespondent în realitate, refuzul bazându-se pe incompetența funcționarilor publici. Prin refuzul manifestat de pârâtă, societatea reclamantă nu este autorizată ca antrepozit fiscal pentru producția de țigarete, refuzând chiar recunoașterea îndeplinirii condițiilor pentru acordarea A.A.F.P.Ț. Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și menținerea ca temeinice și legale a deciziilor a căror anulare s-a solicitat. Pârâta a apreciat că reclamanta nu poate face dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de C. fisc. pentru autorizarea ca A.F.P.Ț. Prin sentința civilă nr. 3891 din 10 iulie 2013, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamantă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 381 din 9 septembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei SC E.D. SRL împotriva pârâtului M.F.P., a dispus anularea Deciziei nr. 010 din 28 februarie 2012 și a Deciziei nr. 063 din 08 august 2012, emise de Comisia de specialitate din cadrul M.F.P. și în consecință, a obligat pârâtul să acorde societății reclamante autorizația de antrepozit fiscal de Producție țigarete conform cererii acesteia din 12 martie 2010. A obligat pârâta la plata sumei de 2480 lei cheltuieli de judecată către reclamantă - onorariu avocațial. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că motivele de respingere a cererii de autorizație conform Deciziei inițiale nr. 010 din 28 februarie 2012, așa cum au fost menținute prin Decizia nr. 063 din 08 august 2012, de soluționare a contestației administrative, sunt următoarele: 1. La societate nu se constată existența unui transfer real de proprietate al liniei tehnologice de fabricat țigarete; 2. Valoarea de achiziție a utilajelor care contribuie la activitatea de producție a fost supraevaluată, urmărindu-se în fapt încasarea, prin rambursare credit, a unei valori de aproximativ 10 ori mai mare decât cea cu care a fost achiziționat bunul;

Prin forma actuală de vânzare există posibilitatea, în opinia emitentei actului administrativ contestat, ca instituția fiscală să întâmpine greutăți în cazul în care s-ar impune aplicarea unor masuri executorii sau asigurătorii asupra bunurilor societății;

Asociatul unic al societății a acționat în dublă calitate, atât ca solicitant al antrepozitului fiscal cât și ca mandatar pentru cumpărarea fabricii de țigarete și tipografie în numele SC L.D.T.I. SRL, societate comercială a cărei cerere de autorizare ca antrepozit fiscal a fost respinsă de Comisie;

Echipa de control a ajuns la concluzia că resursele proprii ale societății sunt mai mici decât resursele atrase și împrumutate. a. Referitor la primul motiv menționat, organul de soluționare a contestației a argumentat că lipsa unui transfer real de proprietate al liniei tehnologice de fabricat țigarete, întrucât contractul de achiziție permite vânzătorului să ridice bunul în orice moment, în cazul neplății unei rate lunare, conduce la încălcarea prev. pct. 84 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004, potrivit cu care persoanele care intenționează să fie autorizate ca antrepozitari de producție de produse accizabile trebuie să dețină în proprietate sau să dețină contracte de leasing financiar pentru instalațiile și echipamentele care contribuie direct la producția de produse accizabile pentru care urmează să fie autorizat." A reținut prima instanță că, în raport cu texul menționat, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de respingere a cererii de autorizare, argumentul nu subzistă având în vedere pe de-o parte, contractul de vânzare cumpărare din 18 ianuarie 2010 de la filele 25, 26 vol. III dosar tribunal și prevederile art. 5 din contract potrivit cărora, marfa vândută - constând în linie tehnologică de fabricat țigarete, descrisă la art. 1 din contract - devine proprietatea cumpărătorului din momentul semnării contractului de vânzare cumpărare, cumpărător identificat în persoana societății reclamante. Pe de altă parte, în condițiile stipulării acestei clauze, suspiciunile organelor fiscale privind posibila nerespectare a celorlalte clauze contractuale privind neachitarea ratelor sau interdicția de vânzare se dovedesc a fi lipsite de temei legal, cu atât mai mult cu cât reclamanta a atașat cauzei dispoziții de plată către vânzător din 02 iulie și 02 august 2012 - fila 27, vol. III, în copie conformă cu originalul, cu care susține că face dovada integrală a prețului de 320.000 euro, stipulat la art. 2 din contract, dispoziții care, deși sunt emise anterior datei soluționării contestației administrative, sunt ignorate în argumentație de către organul fiscal. b. Cât privește faptul că vânzătorul bunului este aceeași persoană cu asociatul unic al societății reclamante, a apreciat instanța de fond că acesta nu are corespondent în încălcarea unei nome legale, potrivit motivației din deciziile contestate, iar argumentul organului emitent potrivit cu care, valoarea de achiziție anterior menționată a fost supraevaluată în raport cu uzura bunului, urmărindu-se în realitate obținerea unui credit de 10 ori mare decât valoarea acesteia - nu a fost probat în fapt și nici nu s-a invocat ipoteza legală încălcată sub acest aspect. c. A reținut curtea de apel că din această perspectivă nu subzistă nici argumentele 3 și 4 anterior expuse, acestea fiind de fapt simple suspiciuni ale organului emitent privind imposibilitatea concretizării unei eventuale executări silite ale bunurilor societății, iar pretinsa dublă calitate asociatului unic al societății nu relevă vreo incompatibilitate interzisă de legislația în materie în raport cu acțiunile invocate ale acestuia, în calitate de solicitant al antrepozitului fiscal pentru societatea reclamantă și fost mandatar al unei alte societăți căreia i s-a respins în anul 2004, o cerere de autorizare similară. A apreciat instanța de fond că singura cerință pentru autorizare prevăzută în acest sens, este cea prevăzută de art. 206 23 lit. e) C. fisc., potrivit cu care administratorii persoanelor juridice care urmează să-și desfășoare activitatea ca antrepozitar autorizat, trebuia să nu fi fost condamnați în mod definitiv pentru vreuna din infracțiunile prevăzute în mod expres de textul de lege. Astfel, condițiile prevăzute de legislația în materie sunt cuprinse în art. 206 22 , art. 206 23 și art. 206 25 C. fisc., invocate chiar de către pârâtă în deciziile contestate. d. în ceea ce privește ultimul argument al autorității pârâte din decizia de respingere a cererii de autorizare, acela că resursele proprii ale societății sunt mai mici decât resursele atrase și împrumutate, s-a întemeiat pe calculul garantei solicitate, datele din manualul de producție și declarația privind nivelul de utilizare al capacității teoretice de 83%, pe baza cărora s-a conchis că gradul de utilizare al capacității de producție ar fi de doar 10%, în care producție fabricată de 6.000.000 țigarete pe lună și capacitate de producție teoretică de 57.170.400 țigarete pe lună. Or, din perspectiva dispozițiilor pct. 85 alin. (1) și (2) din Norme, organul fiscal trebuia să analizeze în primul rând existența unei capacități de producție minime estimate ca volum mediu trimestrial, în raport cu an preț maxim de vânzare cu amănuntul, de 2.500.000 euro, și în consecință capacitatea de depozitare disponibilă, conform alin. (3) al aceleiași norme. Referitor la forma în vigoare a dispozițiilor legale incidente speței de față, prima instanță a observat că cererea de autorizare a reclamantei datează din anul 2010, iar potrivit preambulului Deciziei nr. 010 din 28 februarie 2012, aceasta a fost analizată de D.J.A.O.V. Timiș ca organ competent, documentația anexată fiind transmisă autorității pârâte completată cu mai multe adrese pe parcursul anului 2011. În acest context, devine relevant faptul că adresa finală prin care D.J.A.O.V. Timiș, propune respingerea cererii reclamantei, pentru aceleași motive însușite prin Decizia nr. 010 din 28 februarie 2012, datează din 18 noiembrie 2011 având numărul de înregistrare 7990, iar modificarea legislativă a art. 206/22 alin. (3) care introduce noi condiții ale autorizării la lit. h) și i), respectiv, "h) deținerea autorizației de mediu/autorizației integrate de mediu, eliberată potrivit legislației în domeniu, sau dovada că au fost întreprinse demersurile în vederea obținerii acestora; i) dovada constituirii capitalului social minim subscris și vărsat în cuantumul prevăzut în normele metodologice.", devine operanta abia începând cu data de 31 ianuarie 2012, odată cu intrarea în vigoare a O.G. nr. 30/2011 de modificare a Legii nr. 571/2003. În mod corespunzător, începând cu aceeași dată, a fost modificat cuprinsul pct. 84 din Norme prin introducerea unui nou alin. (4) 1 , potrivit cu care, „Persoanele care intenționează să fie autorizate ca antrepozitari autorizați pentru producție de produse accizabile trebuie să prezinte dovada constituirii capitalului social subscris și vărsat minim stabilit pe categorii de produse accizabile, după cum urmează: . n) pentru producția de tutun prelucrat - 2.000.000 lei. În acest context, instanța de fond a tras concluzia că apare ca fiind nelegal procedeul comisiei abilitate de a soluționa cererea de autorizare prevalându-se de cerințe care nu erau în vigoare la data finalizării cererii și documentației anexe și analizării acestora de organul local competent, respectiv, invocarea în soluționarea contestației administrative a dispozițiilor pct. 84 alin. (4) 1 din norme, ca argument de drept hotărâtor pentru respingerea contestației. Într-o atare situație, în condițiile în care pârâta aprecia că reclamanta trebuia să îndeplinească noile cerințe legale în vigoare la data soluționării contestației, aceasta trebuia să solicite completarea documentației în consecință, și nu să respingă cererea reclamantei, cu atât mai mult cu cât s-a pârâta prevalat doar de neîndeplinirea cerinței art. 206 22 alin. (3) lit. l) din C. fisc. transpusă în norme, aceea a cuantumului capitalului social minim subscris și vărsat, ignorând a doua cerință de la lit. h) a aceluiași alin., care impunea și deținerea autorizației de mediu sau dovada că au fost întreprinse demersuri în vederea obținerii acesteia, conform texului citat mai sus. Referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 206 22 alin. (3) lit. a) și art. 206 23 lit. b) din C. fisc., precum și ale pct. 84 alin. (4) și 85 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004, prin decizia inițială de respingere a cererii de autorizare s-a reținut că acesta se justifică prin neprezentarea documentelor concludente privind deținerea spațiului propus spre autorizare și delimitarea clară acestuia de alte activități, cu mențiunea că reclamanta a prezentat 3 contracte de închiriere pentru clădire și o suprafață de 9.000 mp, parte din acestea fiind subînchiriate ulterior altor societăți. Deși prin contestația administrativă reclamanta a arătat că îndeplinește toate condițiile prevăzute de art. 206 23 C. fisc., inclusiv cu privire la locația declarată, în decizia de soluționare a contestației administrative nu s-au analizat în nici un fel aceste aspecte. Instanța reține că potrivit dispozițiilor menționate ale art. 206 22 alin. (3) lit. a) și art. 206 23 lit. b) din C. fisc., cererea de autorizare trebuie să conțină informații și să fie însoțită de documente si cu privire la amplasarea si natura locului, iar acesta trebuie să fie amplasat, construit și echipat astfel încât să nu permită scoaterea produselor accizabile din acest loc fără plata accizelor, conform prevederilor din normele metodologice. Totodată, conform pct. 84 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004, anterior citate, persoanele care solicită autorizarea trebuie să dețină în proprietate sau să aibă drept de folosință a clădirilor și a terenurilor, dovedite cu extrasul de carte funciară și cu titlul de proprietate sau folosință corespunzător. De asemenea, dispozițiile pct. 85 alin. (1) din Normele cuprinse în H.G. nr. 44/2004, însă după modificarea din 31 ianuarie 2012, stipulează că Jocul care urmează să fie autorizat ca antrepozit fiscal trebuie să fie strict delimitat - acces propriu, împrejmuire - iar activitatea ce se desfășoară în acest loc trebuie să fie independentă de alte activități desfășurate de persoana care solicită autorizarea și care nu au legătură cu producția sau depozitarea de produse accizabile". Ori, în condițiile în care reclamanta deținea în folosință locația declarată prin contractele de închiriere menționate chiar de către pârâtă, și întrucât potrivit pct. 5 din cererea de autorizare anexată la fila 20 și urm. vol. III din dosarul tribunalului, reclamanta a identificat un loc deținut de 440.800 mc, exclusiv pentru depozitarea produselor accizabile, iar potrivit pct. 6, a anexat cererii un plan de amplasare a antrepozitului fiscal - nu rezultă din ce punct de vedere nu îndeplinea cerințele specificate. Prin urmare, a conchis prima instanță că nerespectarea condițiilor legale sub acest aspect nu-i poate fi imputată reclamantei, cu atât mai mult cu cât cererea de autorizare a acesteia reprezintă în fapt, formularul corespunzător prevăzut de legislația în vigoare până la data de 31 ianuarie 2012, iar organul de soluționare a contestației nu a analizat și nu a confirmat neîndeplinirea condițiilor legale cerute pentru locul antrepozitului, refuzul pârâtei de a elibera autorizația de antrepozit fiscal solicitată de reclamantă fiind nejustificat, în sensul dispozițiilor Legea nr. 554/2004. În baza art. 274 C. proc.civ, prima instanță a obligat pârâta căzută în pretenții la plata sumei de 2.480 lei, cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu avocat către reclamantă, conform înscrisurilor justificative depuse la dosar. 3. Recursul declarat în cauză Împotriva acestei sentinței a declarat recurs M.F.P. - C.A.O.P.S.A.A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea acesteia s-a arătat. 1. În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat că hotărârea atacată nu conține sediul nici uneia dintre părțile litigante. În ceea ce privește motivele vizând analiza în fond a soluției, s-a arătat că la dosarul privind cererea de autorizare depusa de SC E.D. SRL sunt depuse documente din care rezulta ca instalațiile de producție (linia tehnologica de fabricare a țigaretelor) ce urmau sa fie utilizate de către societate, provin de la SC L.D.T.I. SRL, pe următorul circuit: - conform Deciziei de adjudecare a bunurilor mobile, eliberata la data de 25 septembrie 2008 de B.E.J., M.D., mijloacele fixe, inclusiv linia tehnologica de - Imbricare țigarete, ce au aparținut SC L.D.T.I. SRL, au fost vândute prin executare silita persoanei fizice I.E., la prețul total de 261.771,44 lei, din care linia tehnologica de fabricare țigarete la prețul de 104.512,94 lei; - conform datelor înscrise în contractul încheiat in data de 26 noiembrie 2008 intre I.E. și F.J., primul a vândut si cel de-al doilea a cumpărat mijloacele fixe menționate anterior, la valoarea de 300.000 lei; F.J. a încheiat la data de 18 ianuarie 2010, cu SC E.D. SRL, un contract de vânzare - cumpărare prin care a vândut acestei societăți (la care este asociat unic) doar linia tehnologica de fabricare a țigaretelor. Valoarea contractului este de 320.000 euro, rezultând astfel ca prețul la care a fost vânduta instalația către SC E.D. SRL, este cu mult peste valoarea la care a fost adjudecat acest bun imobil cu ocazia executării silite. De asemenea, așa cum am arătat mai sus, in cuprinsul contractului se prevede, la art. 3 - Modalități de plată, plată în rate lunare pe o perioada de 5 ani, iar, la art. 4 - Neplata ratelor, mențiunea conform căreia in situația neplății la timp a unei rate, proprietarul ridica bunul de la cumpărător; Din extrasul de C.F. din 2010 eliberat de O.C.P.I. Timiș, rezulta ca terenul pe care este situat antrepozitul fiscal pentru care se solicita autorizarea aparține SC L.D.T.I. SRL si persoanelor fizice I.R.C. și I.R. Totodată, mai trebuie reținut ca, în locația situată în jud. Timiș, soș. Timișoara - Jimbolia, DN 59/A, au mai fost anterior autorizate si alte antrepozite fiscale de producție produse din tutun, respectiv cele aparținând SC E.T. SRL (fosta SC E.T.R. SRL) și SC R.M.T.I. SRL (fosta SC R.I. SRL). Autorizațiile de antrepozit fiscal emise pe numele acestor societăți au fost revocate pentru nerespectarea prevederilor legale ce reglementează regimul accizelor; Tot pentru aceeași locație, a fost depusa in anul 2007, de către SC L.D.T.I. SRL, o cerere de autorizare ca antrepozit fiscal de producție țigarete, ce a fost respinsa de Comisia de autorizare a antrepozitelor fiscale, întrucât nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru emiterea autorizației. Deși instanța de fond a solicitat și i s-a comunicat, de către pârât, întreaga documentație care a stat la baza emiterii celor doua decizii a căror anulare s-a solicitat de către reclamanta, din cuprinsul hotărârii judecătorești nu rezulta ca aceasta a fost analizata în integralitate. A reținut instanța de fond la pag. 3 din cuprinsul hotărârii judecătorești,,,pe de-o parte, contractul de vânzare cumpărare din 18 ianuarie 2010 de la filele 25, 26 vo. III dos. tribunal si prevederile art. 5 din contract potrivit cărora, marfa vânduta - constând in linie tehnologica de fabricat țigarete, descrisa la art. 1 din contract - devine proprietatea cumpărătorului din momentul semnării contractului de vânzare cumpărare, cumpărător identificat in persoana societății reclamante." Contrar celor reținute însă de instanța de fond, art. 5 din contract prevede, in realitate, ca, „marfa vânduta cu plata in rate devine proprietatea cumpărătorului din momentul achitării valorii integrale a mărfii, (s.n.)" A mai reținut instanța la pag. 3 din cuprinsul hotărârii judecătorești ca pe de alta parte, în condițiile stipulării acestei clauze, suspiciunile organelor fiscale privind posibila nerespectare a celorlalte clauze contractuale privind neachitarea ratelor sau interdicția de vânzare se dovedesc a fi lipsite de temei legal, cu atât mai mult cu cat reclamanta a atașat cauzei dispoziții de plata către vânzător din 02 iulie și 02 august 2012 - fila 27, vol. III, in copie conforma cu originalul, cu care susține ca face dovada integrala a prețului de 320.000 euro, stipulat la art. 2 din contract, dispoziții care, deși sunt emise anterior datei soluționării contestației administrative, sunt ignorate in argumentație de către organul fiscal." Din cele arătate mai sus, rezulta ca „suspiciunile organelor fiscale" au fost întemeiate. Pe de alta parte, așa cum se poate observa, instanța de fond a preluat o susținere" a reclamantei, fără însă a arata ca aceasta reprezintă însăși convingerea instanței in sensul celor susținute de reclamanta, respectiv ca acele doua dispoziții de plata constituie dovada achitării integrale a prețului de 320.000 euro. Mai trebuie reținut ca instanța de fond a apreciat ca, deși cele doua dispoziții de plata sunt emise anterior datei soluționării contestației administrative, sunt ignorate in argumentație de către organul fiscal, fără a indica, însă, de unde rezulta ca aceste înscrisuri au fost depuse in susținerea plângeri! prealabile, cu atât mai mult cu cat plângerea prealabila a fost înregistrata la M.F.P., la data de 12 aprilie 2012, iar cele doua dispoziții de plata ar fi fost emise, potrivit celor reținute de instalata, la data de 02 iulie și, respectiv, 02 august 2012. În sensul celor menționate anterior, trebuie avut in vedere si faptul ca, in măsura in care era real aspectul reținut de instanța de fond, in sensul ca marfa devine proprietatea cumpărătorului din momentul semnării contractului de vânzare - cumpărare, raportat la faptul ca, art. 3 din contract prevede ca, plata se va efectua in rate lunare in valoare de 5.330 euro/juna, pe o perioada de 5 (cinci ani). Prima rata se va achita începând cu data de 18 aprilie 2010", nu se justifica invocarea situației potrivit căreia valoarea mărfii a fost achitata integral la data de 02 august 2012, cu câteva zile înainte de soluționarea, la data de 08 august 20127 a plângerii prealabile formulata la data de 12 aprilie 2012. Așa cum se poate observa, raționamentul instanței de fond in admiterea acțiunii s-a clădit pe așa-zise suspiciuni ale organelor fiscale. Or, așa cum rezulta din cele arătate anterior, instanța de fond a plecat de la o premisa greșita (faptul ca marfa devine proprietatea cumpărătorului din momentul semnării contractului de vânzare - cumpărare), in raport de care a urmat un raționament greșit, ceea ce, implicit, a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale. Așa cum am arătat mai sus (aspect ce rezulta chiar din dispozițiile legale redate de către instanța de fond în cuprinsul hotărârii judecătorești), condițiile prevăzute de lege pentru autorizare trebuie îndeplinite cumulativ, astfel încât neîndeplinirea unei singure condiții, atrage respingerea cererii de autorizare. De asemenea, deși instanța de fond avea obligația de a analiza legalitatea actelor administrative în raport de situația de fapt si de drept de la momentul emiterii acestora, din cuprinsul hotărârii judecătorești nu rezulte ca a si procedat în acest mod. În sensul celor arătate mai sus, trebuie avute în vedere și următoarele: Retine instanța de fond la pag. 7 din hotărârea judecătoreasca, faptul ca, devine relevant faptul ca adresa finala prin care D.J.A.O.V. Timiș, propune respingerea cererii reclamantei, pentru aceleași motive însușite prin Decizia nr. 010 din 28 februarie 2012, datează din 18 noiembrie 2011, iar modificarea legislativa a art. 206 22 alin. (3) care introduce noi condiții ale autorizării la lit. h) și i), respectiv, h) deținerea autorizației de mediu/autorizației integrate de mediu, eliberata potrivit legislației in domeniu, sau dovada ca au fost întreprinse demersurile in vederea obținerii acestora; i) dovada constituirii capitalului social minim subscris și vărsat în cuantumul prevăzut in normele metodologice" devine operanta abia începând cu data de 31 ianuarie 2012, odată cu intrarea în vigoare a O.M. nr. 30/2011 de modificare a Legii nr. 571/2003. De reținut ca modificarea indicata de către instanța de fond s-a făcut prin pct. 50 al art. 1 din O.G. nr. 30/2011. Instanța de fond nu a indicat un text de lege din care sa rezulte ca O.G nr. 30/2011 ar fi intrat in vigoare la data de 31 ianuarie 2012. În cele ce urmează vom reda dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 30/2011: „Antrepozitarii autorizați care la data de 1 ianuarie 2012 dețin autorizații valabile au obligația de a se conforma prevederilor art. 206 22 alin. (3) lit. h) și i), ale art. 206 23 alin. (1) lit. h), precum și ale art. 206 54 alin. (4) 1 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, până la data de 31 ianuarie 2012 inclusiv." Așadar, contrar celor reținute de instanța de fond, data de 31 ianuarie 2012 este termenul limita pana la care antrepozitarii autorizați care la data de 1 ianuarie 2012 dețineau autorizații valabile aveau obligația de a se conforma prevederilor nou introduse in Legea nr. 571/2003, prin O.G. nr. 30/2011, si nu data la care a intrat in vigoare O.G. nr. 30/2011. În baza acestui raționament greșit, instanța de fond a apreciat, in continuare, ca, „in mod corespunzător, începând cu aceeași data, a fost modificat cuprinsul pct. 84 din Norme prin introducerea unui nou alin (4) 1 , potrivit cu care, „Persoanele care intenționează sa fie autorizate ca antrepozitari autorizați pentru producție de produse accizabile trebuie sa prezinte dovada constituirii capitalului social subscris și vărsat minim stabilit pe categorii de produse accizabile, după cum urmează din producția de tutun prelucrat - 2.000.000 lei." Din analiza art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 30/2011, rezulta ca, în ceea ce privește textul de lege indicat de instanța de fond, acesta a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2012, și nu la data de 31 ianuarie 2012. De reținut ca la acest articol se prevăd si excepțiile în legătură cu intrarea în vigoare la data de 01 ianuarie 2012 a unor dispoziții din cuprinsul O.G. nr. 30/2011. 4. Apărările intimatei și procedura derulată în recurs Prin întâmpinare, intimata SC E.D. SRL a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, pe cale de excepție, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., a invocat excepția nulității recursului formulat M.F.P., București - C.A.O.P.S.A.A., cu sediul în Municipiul București, sectorul 5 împotriva sentinței civile nr. 381 din 09 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 8707/30/2012, fundamentat pe următoarele considerente, astfel: Cererea de recurs formulată de autoritatea administrativă pârâtă a fost redactată și semnată de către Director general M.G., funcționar public în cadrul M.F.P. București - D.G.J., împrejurare față de care devin incidente dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora, cităm: "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum fi cererile menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Dispozițiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) și ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile". În conformitate cu prevederile art. 83 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, la redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și în exercitarea fi susținerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate si, după caz reprezentate, sub sancțiunea nulității, numai de către un avocat, în condițiile legii. Cu excepția carurile prevăzute la art. 13 alin. (2)". De asemenea, dispozițiile art. 13 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, cităm: În recurs, cererile și concluziile părților nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat sau, după caz consilier juridic, cu excepția situației în care partea sau mandatarul acesteia soț, ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licențiată în drept". Față de prevederile legale mai sus invocate s-a apreciat faptul că doamna director general M.G. funcționar public în cadrul M.F.P. București - D.G.J., nu are calitatea necesară pentru a redacta și semna cererea de recurs formulată de către M.F.P., București - C.A.O.P.S.A.A., cu sediul în Municipiul București împotriva sentinței civile nr. 381 din 09 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 8707/30/2012. Pe fondul cererii de recurs s-a arătat că pentru a pronunța hotărârea judecătorească atacată, Curtea de Apel Timișoara a avut în vedere probatoriul administrat în cauză de societate, probatoriu în urma căruia a rezultat, cu putere evidenței faptul că îndeplinește toate condițiile stabilite în art. 206 22 alin. (3) lit. a) și art. 206 23 lit. b) din C. fisc. al României, însă autoritatea administrativă pârâtă nu a analizat în nici un fel aceste aspecte. De asemenea, instanța de fond a constat și faptul că societatea a respectat și dispozițiile art. 84 alin. (4) din G.H.C din 2004, în sensul că deține în folosință locația declarată prin contractele de închiriere supuse analizei autorității administrative pârâte și, prin urmare, nerespectarea condițiilor legale sub acest aspect nu poate fi imputată mai mult cu cât în cererea de autorizare am adus toate dovezile în acest sens. Referitor la transferul dreptului de proprietate asupra liniei tehnologice de fabricare țigarete despre care se face vorbire în conținutul actelor administrative contestate, acesta este real și nu există nici un dubiu cu privire la faptul că proprietatea bunurilor ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare din data de 18 ianuarie 2010 a trecut de la vânzător la cumpărător, elocvente în acest sens sunt prevederile art. 5 din contractul menționat potrivit cărora, cităm. "Marfa vândută cu plata în rate devine proprietatea cumpărătorului din momentul semnării contractului de vânzare cumpărare" Mai mult decât atât, societatea a achitat în totalitate, contravaloarea bunurilor achiziționate și care fac obiectul contractului de vânzare cumpărare din data de 18 ianuarie 2010, făcând trimitere la dispozițiile de plată către casierie din data de 02 iulie 2012 care confirmă faptul că a plătit, către vânzător, sumele în valoare de 550.000,00 lei și, respectiv, 546.256,00 lei, sumele de bani la care am făcut referire reprezentând contravaloarea contract de vânzare - cumpărare din data de 18 ianuarie 2010. Faptul că în conținutul aceluiași articol se face mențiunea potrivit căreia cumpărătorul proprietarul bunurilor achiziționate nu le poate înstrăina, sub nici o formă, până la plata integrală a prețului nu are nimic comun cu transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, acesta fiind real și absolut, cumpărătorul având posesia, folosința și dispoziția bunurilor cumpărate, acesta onorându-și toate obligațiile referitoare la plata prețului la care s-a obligat, context în care precizăm faptul că societatea noastră face dovada îndeplinirii acestei condiții referitoare posibilitatea realizării obiectului de activitate privind producția de țigarete. Recurenta a anexat la cererea de recurs copie contract vânzare-cumpărare dintre recurentă și asociatul unic al acesteia (filele 17, 18) II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare motivat de faptul că acesta a fost redactat și semnat de directorul general M.G., funcționar public în cadrul M.F.P. - D.C.P.C. și art. 83 alin. (3) C. proc. civ., instanța reține că aceasta nu este incidentă pe o parte D.D.J. fiind prezumat ca având calitate de consilier juridic, pe de alta textele indicate, cu precădere art. 83 alin. (3) C. proc. civ. nefiind incidente. De altfel, aceeași Direcție juridică, împuternicește D.G.F.P. Timișoara, prin mandat valabil (fila 6) în sensul exercitării și depunerii recursului. Analizând cererea de recurs, față de motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. instanța apreciază asupra netemeiniciei sale, în cuprinsul dosarului cauzei relevându-se sediile celor două părți, sedii la care de altfel a fost comunicată sentința, comunicare corectă care a condus la posibilitatea exercitării de către recurentă a căii de atac. Pe fondul motivelor de recurs Înalta Curte constată următoarele: Conform prevederilor art. 206 22 alin. (3) lit. a) și art. 206 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 (C. fisc.), coroborat cu pct. 84 alin. (4) și 85 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. - H.G. nr. 44/2004, partea care solicită autorizarea ca antrepozit fiscal trebuie să dețină spațiu util(construcție și teren) strict delimitate(împrejmuit). Ori, conform planurilor de situație și schițelor depuse chiar de intimat la dosarul de autorizare, se relevă existența unui spațiu comun-acces teren, construcție utilizat împreună cu alte trei societății (fila 125 vol. I, fila 198 vol. II dos fond). Din aceste planuri rezultă că terenul propus pentru antrepozit nu se încadrează în cerințele imperative precizate în textele normative mai sus enumerate, edictate în scopul că terenurile și construcțiile cu astfel de afecțiune să poată, prin delimitare, fi proteguite de orice posibilitate de a putea fi scoase din perimetrul lor produsele pe altă cale decât cea prevăzută și supravegheată. Relevant în acest sens apare cu precădere și accesul comun în acest spațiu, și nedelimitarea sa efectivă. Cât privește neconstituirea capitalului social minim analizat de către instanța de fond prin raportare la data depunerii cererii de autorizare 18 noiembrie 2011, sens în care ar fi fost suficient ca acesta avea să fie în cuantumul de 200 lei, aspect de necontestat, este de remarcat că în conformitate cu prevederile O.G. nr. 30/2011 - art. 1 până la data de 31 ianuarie 2012 partea trebuia să facă dovada unui capital social minim de 2.000.000 lei. Ori, reclamantul-intimat, nu a făcut dovada împlinirii acestei cerințe obligatorii, nefiind de esență data depunerii cererii, întrucât legea nu impune un termen limită pentru emiterea autorizației, iar Decizia recurentei nr. 10 din 28 februarie 2012 vădește că procesul de verificare s-a întins până după data de 31 ianuarie 2012, fiind deci obligatoriu pentru cei ce solicită/autorizarea conform pct. 84-H.G. nr. 44/2004 existența unui capital social minim de 2.000.000 lei. A aprecia că reclamanta trebuie să fie autorizată și apoi retrasă autorizarea pentru lipsa depunerii capitalului social minim reprezintă o interpretare greșită, un sofism întrucât aceasta, chiar dacă solicitase anterior lui 1 ianuarie 2012 autorizarea dată fiind prelungirea procedurii, trebuia să îndeplinească cerințele de la data analizei finale a cererii. Față de aceste argumente faptice ce vădesc că motivele de recurs analizate ale pârâtei M.F.P. apar ca întemeiate, concluzia fiind aceea că argumentele expuse prin Decizia nr. 10 din 28 februarie 2012 de respingere a cererii de autorizare apar ca întemeiate, Înalta Curte socotește de prisos a analiza și celelalte puncte ale recursului. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Cum în raport de elementele recursului analizate, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta se vădește întemeiat, Înalta Curte urmează ca în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. să admită cererea de recurs, urmând a modifica sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate de SC E.D. SRL, ca nefondat.