ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4253/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4253/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

în judecată

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

Timiș sub nr. 8707/30/2012, reclamanta SC E.D. SRL, în contradictoriu cu

pârâtul M.F.P., a solicitat anularea ca nelegale a Deciziei nr. 010 din 28

februarie 2012 emisă de C.A.O.P.S.A.A. din cadrul M.F.P. București, comunicată

la data de 15 martie 2012, prin care s-a dispus respingerea cererii de

autorizare; anularea Deciziei nr. 063 din 08 august 2012 emisă de Comisia

pârâtă, comunicată la data de 30 august 2012, prin care s-a dispus respingerea

contestației împotriva actului administrativ; obligarea pârâtei la acordarea

A.A.F.P.Ț., solicitată prin cererea din data de 12 martie 2010.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a apreciat că respingerea cererii pentru acordarea

A.A.F.P.Ț. de către pârâtă este neîntemeiată, nu aduce argumente legale, nu are

corespondent în realitate, refuzul bazându-se pe incompetența funcționarilor

publici.

Prin refuzul

manifestat de pârâtă, societatea reclamantă nu este autorizată ca antrepozit

fiscal pentru producția de țigarete, refuzând chiar recunoașterea îndeplinirii condițiilor

pentru acordarea A.A.F.P.Ț.

Pârâta a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și

menținerea ca temeinice și legale a deciziilor a căror anulare s-a solicitat.

Pârâta a apreciat că

reclamanta nu poate face dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de C. fisc.

pentru autorizarea ca A.F.P.Ț.

Prin sentința civilă nr.

3891 din 10 iulie 2013, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței

materiale a Tribunalului Timiș și a declinat competența de soluționare a

acțiunii formulată de reclamantă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

instanței de fond

Prin Sentința civilă nr.

381 din 9 septembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei SC E.D. SRL împotriva

pârâtului M.F.P., a dispus anularea Deciziei nr. 010 din 28 februarie 2012 și a

Deciziei nr. 063 din 08 august 2012, emise de Comisia de specialitate din

cadrul M.F.P. și în consecință, a obligat pârâtul să acorde societății

reclamante autorizația de antrepozit fiscal de Producție țigarete conform

cererii acesteia din 12 martie 2010.

A obligat pârâta la

plata sumei de 2480 lei cheltuieli de judecată către reclamantă - onorariu

avocațial.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că motivele de respingere a cererii

de autorizație conform Deciziei inițiale nr. 010 din 28 februarie 2012, așa cum

au fost menținute prin Decizia nr. 063 din 08 august 2012, de soluționare a

contestației administrative, sunt următoarele:

constată existența unui transfer real de proprietate al liniei tehnologice de

fabricat țigarete;

achiziție a utilajelor care contribuie la activitatea de producție a fost

supraevaluată, urmărindu-se în fapt încasarea, prin rambursare credit, a unei

valori de aproximativ 10 ori mai mare decât cea cu care a fost achiziționat

bunul;

de vânzare există posibilitatea, în opinia emitentei actului administrativ

contestat, ca instituția fiscală să întâmpine greutăți în cazul în care s-ar

impune aplicarea unor masuri executorii sau asigurătorii asupra bunurilor

societății;

societății a acționat în dublă calitate, atât ca solicitant al antrepozitului

fiscal cât și ca mandatar pentru cumpărarea fabricii de țigarete și tipografie

în numele SC L.D.T.I. SRL, societate comercială a cărei cerere de autorizare ca

antrepozit fiscal a fost respinsă de Comisie;

a ajuns la concluzia că resursele proprii ale societății sunt mai mici decât

resursele atrase și împrumutate.

a. Referitor la

primul motiv menționat, organul de soluționare a contestației a argumentat că

lipsa unui transfer real de proprietate al liniei tehnologice de fabricat

țigarete, întrucât contractul de achiziție permite vânzătorului să ridice bunul

în orice moment, în cazul neplății unei rate lunare, conduce la încălcarea

prev. pct. 84 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004, potrivit cu care persoanele care

intenționează să fie autorizate ca antrepozitari de producție de produse

accizabile trebuie să dețină în proprietate sau să dețină contracte de leasing

financiar pentru instalațiile și echipamentele care contribuie direct la producția

de produse accizabile pentru care urmează să fie autorizat."

A reținut prima

instanță că, în raport cu texul menționat, în forma în vigoare la data emiterii

deciziei de respingere a cererii de autorizare, argumentul nu subzistă având în

vedere pe de-o parte, contractul de vânzare cumpărare din 18 ianuarie 2010 de

la filele 25, 26 vol. III dosar tribunal și prevederile art. 5 din contract

potrivit cărora, marfa vândută - constând în linie tehnologică de fabricat

țigarete, descrisă la art. 1 din contract - devine proprietatea cumpărătorului

din momentul semnării contractului de vânzare cumpărare, cumpărător identificat

în persoana societății reclamante.

Pe de altă parte, în

condițiile stipulării acestei clauze, suspiciunile organelor fiscale privind

posibila nerespectare a celorlalte clauze contractuale privind neachitarea

ratelor sau interdicția de vânzare se dovedesc a fi lipsite de temei legal, cu

atât mai mult cu cât reclamanta a atașat cauzei dispoziții de plată către

vânzător din 02 iulie și 02 august 2012 - fila 27, vol. III, în copie conformă

cu originalul, cu care susține că face dovada integrală a prețului de 320.000

euro, stipulat la art. 2 din contract, dispoziții care, deși sunt emise

anterior datei soluționării contestației administrative, sunt ignorate în

argumentație de către organul fiscal.

b. Cât privește

faptul că vânzătorul bunului este aceeași persoană cu asociatul unic al

societății reclamante, a apreciat instanța de fond că acesta nu are

corespondent în încălcarea unei nome legale, potrivit motivației din deciziile

contestate, iar argumentul organului emitent potrivit cu care, valoarea de

achiziție anterior menționată a fost supraevaluată în raport cu uzura bunului,

urmărindu-se în realitate obținerea unui credit de 10 ori mare decât valoarea

acesteia - nu a fost probat în fapt și nici nu s-a invocat ipoteza legală

încălcată sub acest aspect.

c. A reținut curtea

de apel că din această perspectivă nu subzistă nici argumentele 3 și 4 anterior

expuse, acestea fiind de fapt simple suspiciuni ale organului emitent privind

imposibilitatea concretizării unei eventuale executări silite ale bunurilor

societății, iar pretinsa dublă calitate asociatului unic al societății nu

relevă vreo incompatibilitate interzisă de legislația în materie în raport cu

acțiunile invocate ale acestuia, în calitate de solicitant al antrepozitului

fiscal pentru societatea reclamantă și fost mandatar al unei alte societăți

căreia i s-a respins în anul 2004, o cerere de autorizare similară.

A apreciat instanța

de fond că singura cerință pentru autorizare prevăzută în acest sens, este cea

prevăzută de art. 206

23

lit. e) C. fisc., potrivit cu care

administratorii persoanelor juridice care urmează să-și desfășoare activitatea

ca antrepozitar autorizat, trebuia să nu fi fost condamnați în mod definitiv

pentru vreuna din infracțiunile prevăzute în mod expres de textul de lege.

Astfel, condițiile

prevăzute de legislația în materie sunt cuprinse în art. 206

22

, art.

206

23

și art. 206

25

C. fisc., invocate chiar de către

pârâtă în deciziile contestate.

d. în ceea ce

privește ultimul argument al autorității pârâte din decizia de respingere a

cererii de autorizare, acela că resursele proprii ale societății sunt mai mici

decât resursele atrase și împrumutate, s-a întemeiat pe calculul garantei

solicitate, datele din manualul de producție și declarația privind nivelul de

utilizare al capacității teoretice de 83%, pe baza cărora s-a conchis că gradul

de utilizare al capacității de producție ar fi de doar 10%, în care producție

fabricată de 6.000.000 țigarete pe lună și capacitate de producție teoretică de

57.170.400 țigarete pe lună. Or, din perspectiva dispozițiilor pct. 85 alin. (1)

și (2) din Norme, organul fiscal trebuia să analizeze în primul rând existența

unei capacități de producție minime estimate ca volum mediu trimestrial, în

raport cu an preț maxim de vânzare cu amănuntul, de 2.500.000 euro, și în

consecință capacitatea de depozitare disponibilă, conform alin. (3) al

aceleiași norme.

Referitor la forma în

vigoare a dispozițiilor legale incidente speței de față, prima instanță a

observat că cererea de autorizare a reclamantei datează din anul 2010, iar

potrivit preambulului Deciziei nr. 010 din 28 februarie 2012, aceasta a fost

analizată de D.J.A.O.V. Timiș ca organ competent, documentația anexată fiind

transmisă autorității pârâte completată cu mai multe adrese pe parcursul anului

2011.

În acest context,

devine relevant faptul că adresa finală prin care D.J.A.O.V. Timiș, propune

respingerea cererii reclamantei, pentru aceleași motive însușite prin Decizia

nr. 010 din 28 februarie 2012, datează din 18 noiembrie 2011 având numărul de

înregistrare 7990, iar modificarea legislativă a art. 206/22 alin. (3) care

introduce noi condiții ale autorizării la lit. h) și i), respectiv,

"h) deținerea autorizației de mediu/autorizației integrate de mediu,

eliberată potrivit legislației în domeniu, sau dovada că au fost întreprinse

demersurile în vederea obținerii acestora; i) dovada constituirii capitalului

social minim subscris și vărsat în cuantumul prevăzut în normele

metodologice.", devine operanta abia începând cu data de 31 ianuarie 2012,

odată cu intrarea în vigoare a O.G. nr. 30/2011 de modificare a Legii nr. 571/2003.

În mod corespunzător,

începând cu aceeași dată, a fost modificat cuprinsul pct. 84 din Norme prin

introducerea unui nou alin. (4)

1

, potrivit cu care, „Persoanele care

intenționează să fie autorizate ca antrepozitari autorizați pentru producție de

produse accizabile trebuie să prezinte dovada constituirii capitalului social

subscris și vărsat minim stabilit pe categorii de produse accizabile, după cum

urmează: . n) pentru producția de tutun prelucrat - 2.000.000 lei.

În acest context,

instanța de fond a tras concluzia că apare ca fiind nelegal procedeul comisiei

abilitate de a soluționa cererea de autorizare prevalându-se de cerințe care nu

erau în vigoare la data finalizării cererii și documentației anexe și

analizării acestora de organul local competent, respectiv, invocarea în

soluționarea contestației administrative a dispozițiilor pct. 84 alin. (4)

1

din norme, ca argument de drept hotărâtor pentru respingerea contestației.

Într-o atare

situație, în condițiile în care pârâta aprecia că reclamanta trebuia să

îndeplinească noile cerințe legale în vigoare la data soluționării contestației,

aceasta trebuia să solicite completarea documentației în consecință, și nu să

respingă cererea reclamantei, cu atât mai mult cu cât s-a pârâta prevalat doar

de neîndeplinirea cerinței art. 206

22

alin. (3) lit. l) din C. fisc.

transpusă în norme, aceea a cuantumului capitalului social minim subscris și

vărsat, ignorând a doua cerință de la lit. h) a aceluiași alin., care impunea

și deținerea autorizației de mediu sau dovada că au fost întreprinse demersuri

în vederea obținerii acesteia, conform texului citat mai sus.

Referitor la

nerespectarea dispozițiilor art. 206

22

alin. (3) lit. a) și art. 206

23

lit. b) din C. fisc., precum și ale pct. 84 alin. (4) și 85 alin. (1) din H.G. nr.

44/2004, prin decizia inițială de respingere a cererii de autorizare s-a

reținut că acesta se justifică prin neprezentarea documentelor concludente

privind deținerea spațiului propus spre autorizare și delimitarea clară

acestuia de alte activități, cu mențiunea că reclamanta a prezentat 3 contracte

de închiriere pentru clădire și o suprafață de 9.000 mp, parte din acestea

fiind subînchiriate ulterior altor societăți. Deși prin contestația

administrativă reclamanta a arătat că îndeplinește toate condițiile prevăzute

de art. 206

23

C. fisc., inclusiv cu privire la locația declarată, în

decizia de soluționare a contestației administrative nu s-au analizat în nici

un fel aceste aspecte.

Instanța reține că

potrivit dispozițiilor menționate ale art. 206

22

alin. (3) lit. a)

și art. 206

23

lit. b) din C. fisc., cererea de autorizare trebuie să

conțină informații și să fie însoțită de documente si cu privire la amplasarea

si natura locului, iar acesta trebuie să fie amplasat, construit și echipat

astfel încât să nu permită scoaterea produselor accizabile din acest loc fără

plata accizelor, conform prevederilor din normele metodologice.

Totodată, conform pct.

84 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004, anterior citate, persoanele care solicită

autorizarea trebuie să dețină în proprietate sau să aibă drept de folosință a

clădirilor și a terenurilor, dovedite cu extrasul de carte funciară și cu

titlul de proprietate sau folosință corespunzător. De asemenea, dispozițiile pct.

85 alin. (1) din Normele cuprinse în H.G. nr. 44/2004, însă după modificarea

din 31 ianuarie 2012, stipulează că Jocul care urmează să fie autorizat ca

antrepozit fiscal trebuie să fie strict delimitat - acces propriu, împrejmuire

- iar activitatea ce se desfășoară în acest loc trebuie să fie independentă de

alte activități desfășurate de persoana care solicită autorizarea și care nu au

legătură cu producția sau depozitarea de produse accizabile".

Ori, în condițiile în

care reclamanta deținea în folosință locația declarată prin contractele de

închiriere menționate chiar de către pârâtă, și întrucât potrivit pct. 5 din

cererea de autorizare anexată la fila 20 și urm. vol. III din dosarul

tribunalului, reclamanta a identificat un loc deținut de 440.800 mc, exclusiv

pentru depozitarea produselor accizabile, iar potrivit pct. 6, a anexat cererii

un plan de amplasare a antrepozitului fiscal - nu rezultă din ce punct de

vedere nu îndeplinea cerințele specificate.

Prin urmare, a

conchis prima instanță că nerespectarea condițiilor legale sub acest aspect

nu-i poate fi imputată reclamantei, cu atât mai mult cu cât cererea de

autorizare a acesteia reprezintă în fapt, formularul corespunzător prevăzut de

legislația în vigoare până la data de 31 ianuarie 2012, iar organul de

soluționare a contestației nu a analizat și nu a confirmat neîndeplinirea

condițiilor legale cerute pentru locul antrepozitului, refuzul pârâtei de a

elibera autorizația de antrepozit fiscal solicitată de reclamantă fiind

nejustificat, în sensul dispozițiilor Legea nr. 554/2004.

În baza art. 274 C.

proc.civ, prima instanță a obligat pârâta căzută în pretenții la plata sumei de

2.480 lei, cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu avocat către reclamantă,

conform înscrisurilor justificative depuse la dosar.

în cauză

Împotriva acestei

sentinței a declarat recurs M.F.P. - C.A.O.P.S.A.A., întemeiat în drept pe dispozițiile

art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea acesteia

s-a arătat.

privește motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., s-a invocat că hotărârea atacată nu conține sediul nici uneia dintre

părțile litigante.

În ceea ce privește

motivele vizând analiza în fond a soluției, s-a arătat că la dosarul privind

cererea de autorizare depusa de SC E.D. SRL sunt depuse documente din care

rezulta ca instalațiile de producție (linia tehnologica de fabricare a

țigaretelor) ce urmau sa fie utilizate de către societate, provin de la SC

L.D.T.I. SRL, pe următorul circuit:

- conform Deciziei de

adjudecare a bunurilor mobile, eliberata la data de 25 septembrie 2008 de

B.E.J., M.D., mijloacele fixe, inclusiv linia tehnologica de - Imbricare

țigarete, ce au aparținut SC L.D.T.I. SRL, au fost vândute prin executare

silita persoanei fizice I.E., la prețul total de 261.771,44 lei, din care linia

tehnologica de fabricare țigarete la prețul de 104.512,94 lei;

- conform datelor înscrise

în contractul încheiat in data de 26 noiembrie 2008 intre I.E. și F.J.,

primul a vândut si cel de-al doilea a cumpărat mijloacele fixe menționate

anterior, la valoarea de 300.000 lei;

F.J. a încheiat la

data de 18 ianuarie 2010, cu SC E.D. SRL, un contract de vânzare - cumpărare

prin care a vândut acestei societăți (la care este asociat unic) doar linia

tehnologica de fabricare a țigaretelor. Valoarea contractului este de 320.000

euro, rezultând astfel ca prețul la care a fost vânduta instalația către SC

E.D. SRL, este cu mult peste valoarea la care a fost adjudecat acest bun imobil

cu ocazia executării silite. De asemenea, așa cum am arătat mai sus, in

cuprinsul contractului se prevede, la art. 3 - Modalități de plată, plată în

rate lunare pe o perioada de 5 ani, iar, la art. 4 - Neplata ratelor, mențiunea

conform căreia in situația neplății la timp a unei rate, proprietarul ridica

bunul de la cumpărător;

Din extrasul de C.F. din

2010 eliberat de O.C.P.I. Timiș, rezulta ca terenul pe care este situat

antrepozitul fiscal pentru care se solicita autorizarea aparține SC L.D.T.I.

SRL si persoanelor fizice I.R.C. și I.R.

Totodată, mai trebuie

reținut ca, în locația situată în jud. Timiș, soș. Timișoara - Jimbolia,

DN 59/A, au mai fost anterior autorizate si alte antrepozite fiscale de

producție produse din tutun, respectiv cele aparținând SC E.T. SRL (fosta SC

E.T.R. SRL) și SC R.M.T.I. SRL (fosta SC R.I. SRL). Autorizațiile de

antrepozit fiscal emise pe numele acestor societăți au fost revocate pentru

nerespectarea prevederilor legale ce reglementează regimul accizelor;

Tot pentru aceeași

locație, a fost depusa in anul 2007, de către SC L.D.T.I. SRL, o cerere de

autorizare ca antrepozit fiscal de producție țigarete, ce a fost respinsa de

Comisia de autorizare a antrepozitelor fiscale, întrucât nu erau îndeplinite

condițiile prevăzute de lege pentru emiterea autorizației.

Deși instanța de fond

a solicitat și i s-a comunicat, de către pârât, întreaga documentație care

a stat la baza emiterii celor doua decizii a căror anulare s-a solicitat de

către reclamanta, din cuprinsul hotărârii judecătorești nu rezulta ca aceasta a

fost analizata în integralitate.

A reținut instanța de

fond la pag. 3 din cuprinsul hotărârii judecătorești,,,pe de-o parte,

contractul de vânzare cumpărare din 18 ianuarie 2010 de la filele 25, 26 vo.

III dos. tribunal si prevederile art. 5 din contract potrivit cărora, marfa

vânduta - constând in linie tehnologica de fabricat țigarete, descrisa la art. 1

din contract - devine proprietatea cumpărătorului din momentul semnării

contractului de vânzare cumpărare, cumpărător identificat in persoana

societății reclamante."

Contrar celor

reținute însă de instanța de fond, art. 5 din contract prevede, in realitate,

ca, „marfa vânduta cu plata in rate devine proprietatea cumpărătorului din

momentul achitării valorii integrale a mărfii, (s.n.)"

A mai reținut

instanța la pag. 3 din cuprinsul hotărârii judecătorești ca pe de alta parte, în

condițiile stipulării acestei clauze, suspiciunile organelor fiscale privind

posibila nerespectare a celorlalte clauze contractuale privind neachitarea

ratelor sau interdicția de vânzare se dovedesc a fi lipsite de temei legal, cu

atât mai mult cu cat reclamanta a atașat cauzei dispoziții de plata către

vânzător din 02 iulie și 02 august 2012 - fila 27, vol. III, in copie

conforma cu originalul, cu care susține ca face dovada integrala a prețului de

320.000 euro, stipulat la art. 2 din contract, dispoziții care, deși sunt emise

anterior datei soluționării contestației administrative, sunt ignorate in

argumentație de către organul fiscal."

Din cele arătate mai

sus, rezulta ca „suspiciunile organelor fiscale" au fost întemeiate.

Pe de alta parte, așa

cum se poate observa, instanța de fond a preluat o susținere" a

reclamantei, fără însă a arata ca aceasta reprezintă însăși convingerea

instanței in sensul celor susținute de reclamanta, respectiv ca acele doua

dispoziții de plata constituie dovada achitării integrale a prețului de 320.000

euro.

Mai trebuie reținut

ca instanța de fond a apreciat ca, deși cele doua dispoziții de plata sunt

emise anterior datei soluționării contestației administrative, sunt ignorate in

argumentație de către organul fiscal, fără a indica, însă, de unde rezulta ca

aceste înscrisuri au fost depuse in susținerea plângeri! prealabile, cu atât

mai mult cu cat plângerea prealabila a fost înregistrata la M.F.P., la data de

12 aprilie 2012, iar cele doua dispoziții de plata ar fi fost emise, potrivit

celor reținute de instalata, la data de 02 iulie și, respectiv, 02 august 2012.

În sensul celor

menționate anterior, trebuie avut in vedere si faptul ca, in măsura in care era

real aspectul reținut de instanța de fond, in sensul ca marfa devine

proprietatea cumpărătorului din momentul semnării contractului de vânzare -

cumpărare, raportat la faptul ca, art. 3 din contract prevede ca, plata se va

efectua in rate lunare in valoare de 5.330 euro/juna, pe o perioada de 5 (cinci

ani). Prima rata se va achita începând cu data de 18 aprilie 2010", nu se

justifica invocarea situației potrivit căreia valoarea mărfii a fost achitata

integral la data de 02 august 2012, cu câteva zile înainte de soluționarea, la

data de 08 august 20127 a plângerii prealabile formulata la data de 12 aprilie 2012.

Așa cum se poate

observa, raționamentul instanței de fond in admiterea acțiunii s-a clădit pe

așa-zise suspiciuni ale organelor fiscale.

Or, așa cum rezulta

din cele arătate anterior, instanța de fond a plecat de la o premisa greșita

(faptul ca marfa devine proprietatea cumpărătorului din momentul semnării

contractului de vânzare - cumpărare), in raport de care a urmat un raționament

greșit, ceea ce, implicit, a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

Așa cum am arătat mai

sus (aspect ce rezulta chiar din dispozițiile legale redate de către instanța

de fond în cuprinsul hotărârii judecătorești), condițiile prevăzute de lege

pentru autorizare trebuie îndeplinite cumulativ, astfel încât neîndeplinirea

unei singure condiții, atrage respingerea cererii de autorizare.

De asemenea, deși

instanța de fond avea obligația de a analiza legalitatea actelor administrative

în raport de situația de fapt si de drept de la momentul emiterii acestora, din

cuprinsul hotărârii judecătorești nu rezulte ca a si procedat în acest mod.

În sensul celor

arătate mai sus, trebuie avute în vedere și următoarele:

Retine instanța de

fond la pag. 7 din hotărârea judecătoreasca, faptul ca, devine relevant faptul

ca adresa finala prin care D.J.A.O.V. Timiș, propune respingerea cererii

reclamantei, pentru aceleași motive însușite prin Decizia nr. 010 din 28

februarie 2012, datează din 18 noiembrie 2011, iar modificarea legislativa a art.

206

22

alin. (3) care introduce noi condiții ale autorizării la lit. h)

și i), respectiv, h) deținerea autorizației de mediu/autorizației

integrate de mediu, eliberata potrivit legislației in domeniu, sau dovada ca au

fost întreprinse demersurile in vederea obținerii acestora; i) dovada constituirii

capitalului social minim subscris și vărsat în cuantumul prevăzut in

normele metodologice" devine operanta abia începând cu data de 31 ianuarie

2012, odată cu intrarea în vigoare a O.M. nr. 30/2011 de modificare a Legii nr.

571/2003.

De reținut ca modificarea

indicata de către instanța de fond s-a făcut prin pct. 50 al art. 1 din O.G. nr.

30/2011.

Instanța de fond nu a

indicat un text de lege din care sa rezulte ca O.G nr. 30/2011 ar fi intrat in

vigoare la data de 31 ianuarie 2012.

În cele ce urmează

vom reda dispozițiile art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 30/2011: „Antrepozitarii

autorizați care la data de 1 ianuarie 2012 dețin autorizații valabile au

obligația de a se conforma prevederilor art. 206

22

alin. (3) lit. h)

și i), ale art. 206

23

alin. (1) lit. h), precum și ale art. 206

54

alin. (4)

1

din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările

și completările ulterioare, până la data de 31 ianuarie 2012 inclusiv."

Așadar, contrar celor

reținute de instanța de fond, data de 31 ianuarie 2012 este termenul limita

pana la care antrepozitarii autorizați care la data de 1 ianuarie 2012 dețineau

autorizații valabile aveau obligația de a se conforma prevederilor nou

introduse in Legea nr. 571/2003, prin O.G. nr. 30/2011, si nu data la care a

intrat in vigoare O.G. nr. 30/2011.

În baza acestui

raționament greșit, instanța de fond a apreciat, in continuare, ca, „in mod

corespunzător, începând cu aceeași data, a fost modificat cuprinsul pct. 84 din

Norme prin introducerea unui nou alin (4)

1

, potrivit cu care, „Persoanele

care intenționează sa fie autorizate ca antrepozitari autorizați pentru

producție de produse accizabile trebuie sa prezinte dovada constituirii

capitalului social subscris și vărsat minim stabilit pe categorii de

produse accizabile, după cum urmează din producția de tutun prelucrat -

2.000.000 lei."

Din analiza art. 1 alin.

(1) din O.G. nr. 30/2011, rezulta ca, în ceea ce privește textul de lege

indicat de instanța de fond, acesta a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2012,

și nu la data de 31 ianuarie 2012. De reținut ca la acest articol se

prevăd si excepțiile în legătură cu intrarea în vigoare la data de 01 ianuarie 2012

a unor dispoziții din cuprinsul O.G. nr. 30/2011.

intimatei și procedura derulată în recurs

Prin întâmpinare,

intimata SC E.D. SRL a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei

la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, pe cale de

excepție, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., a

invocat excepția nulității recursului formulat M.F.P., București - C.A.O.P.S.A.A.,

cu sediul în Municipiul București, sectorul 5 împotriva sentinței civile nr. 381

din 09 septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 8707/30/2012,

fundamentat pe următoarele considerente, astfel:

Cererea de recurs

formulată de autoritatea administrativă pârâtă a fost redactată și semnată de

către Director general M.G., funcționar public în cadrul M.F.P. București - D.G.J.,

împrejurare față de care devin incidente dispozițiile art. 486 alin. (3) C.

proc. civ. potrivit cărora, cităm: "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit.

a) și c)-e), precum fi cererile menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub

sancțiunea nulității. Dispozițiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) și ale art.

87 alin. (2) rămân aplicabile".

În conformitate cu

prevederile art. 83 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, la redactarea

cererii și a motivelor de recurs, precum și în exercitarea fi susținerea

recursului, persoanele fizice vor fi asistate si, după caz reprezentate, sub

sancțiunea nulității, numai de către un avocat, în condițiile legii. Cu

excepția carurile prevăzute la art. 13 alin. (2)".

De asemenea,

dispozițiile art. 13 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, cităm: În

recurs, cererile și concluziile părților nu pot fi formulate și susținute decât

prin avocat sau, după caz consilier juridic, cu excepția situației în care

partea sau mandatarul acesteia soț, ori rudă până la gradul al doilea inclusiv,

este licențiată în drept".

Față de prevederile

legale mai sus invocate s-a apreciat faptul că doamna director general M.G. funcționar

public în cadrul M.F.P. București - D.G.J., nu are calitatea necesară pentru a

redacta și semna cererea de recurs formulată de către M.F.P., București - C.A.O.P.S.A.A.,

cu sediul în Municipiul București împotriva sentinței civile nr. 381 din 09

septembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 8707/30/2012.

Pe fondul cererii de

recurs s-a arătat că pentru a pronunța hotărârea judecătorească atacată, Curtea

de Apel Timișoara a avut în vedere probatoriul administrat în cauză de

societate, probatoriu în urma căruia a rezultat, cu putere evidenței faptul că

îndeplinește toate condițiile stabilite în art. 206

22

alin. (3) lit.

a) și art. 206

23

lit. b) din C. fisc. al României, însă autoritatea

administrativă pârâtă nu a analizat în nici un fel aceste aspecte.

De asemenea, instanța

de fond a constat și faptul că societatea a respectat și dispozițiile art. 84

alin. (4) din G.H.C din 2004, în sensul că deține în folosință locația declarată

prin contractele de închiriere supuse analizei autorității administrative

pârâte și, prin urmare, nerespectarea condițiilor legale sub acest aspect nu

poate fi imputată mai mult cu cât în cererea de autorizare am adus toate

dovezile în acest sens.

Referitor la

transferul dreptului de proprietate asupra liniei tehnologice de fabricare

țigarete despre care se face vorbire în conținutul actelor administrative

contestate, acesta este real și nu există nici un dubiu cu privire la faptul că

proprietatea bunurilor ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare din

data de 18 ianuarie 2010 a trecut de la vânzător la cumpărător, elocvente în

acest sens sunt prevederile art. 5 din contractul menționat potrivit cărora, cităm.

"Marfa vândută cu plata în rate devine proprietatea cumpărătorului din

momentul semnării contractului de vânzare cumpărare"

Mai mult decât atât, societatea

a achitat în totalitate, contravaloarea bunurilor achiziționate și care fac

obiectul contractului de vânzare cumpărare din data de 18 ianuarie 2010, făcând

trimitere la dispozițiile de plată către casierie din data de 02 iulie 2012

care confirmă faptul că a plătit, către vânzător, sumele în valoare de

550.000,00 lei și, respectiv, 546.256,00 lei, sumele de bani la care am făcut

referire reprezentând contravaloarea contract de vânzare - cumpărare din data

de 18 ianuarie 2010.

Faptul că în

conținutul aceluiași articol se face mențiunea potrivit căreia cumpărătorul proprietarul

bunurilor achiziționate nu le poate înstrăina, sub nici o formă, până la plata

integrală a prețului nu are nimic comun cu transferul dreptului de proprietate

de la vânzător la cumpărător, acesta fiind real și absolut, cumpărătorul având

posesia, folosința și dispoziția bunurilor cumpărate, acesta onorându-și toate obligațiile

referitoare la plata prețului la care s-a obligat, context în care precizăm

faptul că societatea noastră face dovada îndeplinirii acestei condiții

referitoare posibilitatea realizării obiectului de activitate privind producția

de țigarete.

Recurenta a anexat la

cererea de recurs copie contract vânzare-cumpărare dintre recurentă și

asociatul unic al acesteia (filele 17, 18)

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește

excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare motivat de faptul că

acesta a fost redactat și semnat de directorul general M.G., funcționar public

în cadrul M.F.P. - D.C.P.C. și art. 83 alin. (3) C. proc. civ., instanța reține

că aceasta nu este incidentă pe o parte D.D.J. fiind prezumat ca având calitate

de consilier juridic, pe de alta textele indicate, cu precădere art. 83 alin.

(3) C. proc. civ. nefiind incidente.

De altfel, aceeași

Direcție juridică, împuternicește D.G.F.P. Timișoara, prin mandat valabil (fila

6) în sensul exercitării și depunerii recursului.

Analizând cererea de

recurs, față de motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. instanța

apreciază asupra netemeiniciei sale, în cuprinsul dosarului cauzei relevându-se

sediile celor două părți, sedii la care de altfel a fost comunicată sentința,

comunicare corectă care a condus la posibilitatea exercitării de către

recurentă a căii de atac.

Pe fondul motivelor

de recurs Înalta Curte constată următoarele:

Conform prevederilor art.

206

22

alin. (3) lit. a) și art. 206

23

alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 571/2003 (C. fisc.), coroborat cu pct. 84 alin. (4) și 85 alin.

(1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. - H.G. nr. 44/2004, partea

care solicită autorizarea ca antrepozit fiscal trebuie să dețină spațiu

util(construcție și teren) strict delimitate(împrejmuit).

Ori, conform

planurilor de situație și schițelor depuse chiar de intimat la dosarul de

autorizare, se relevă existența unui spațiu comun-acces teren, construcție

utilizat împreună cu alte trei societății (fila 125 vol. I, fila 198 vol. II

dos fond). Din aceste planuri rezultă că terenul propus pentru antrepozit nu se

încadrează în cerințele imperative precizate în textele normative mai sus

enumerate, edictate în scopul că terenurile și construcțiile cu astfel de

afecțiune să poată, prin delimitare, fi proteguite de orice posibilitate de a

putea fi scoase din perimetrul lor produsele pe altă cale decât cea prevăzută

și supravegheată.

Relevant în acest

sens apare cu precădere și accesul comun în acest spațiu, și nedelimitarea sa

efectivă.

Cât privește neconstituirea

capitalului social minim analizat de către instanța de fond prin raportare la

data depunerii cererii de autorizare 18 noiembrie 2011, sens în care ar fi fost

suficient ca acesta avea să fie în cuantumul de 200 lei, aspect de necontestat,

este de remarcat că în conformitate cu prevederile O.G. nr. 30/2011 - art. 1 până

la data de 31 ianuarie 2012 partea trebuia să facă dovada unui capital social

minim de 2.000.000 lei.

Ori,

reclamantul-intimat, nu a făcut dovada împlinirii acestei cerințe obligatorii,

nefiind de esență data depunerii cererii, întrucât legea nu impune un termen

limită pentru emiterea autorizației, iar Decizia recurentei nr. 10 din 28

februarie 2012 vădește că procesul de verificare s-a întins până după data de

31 ianuarie 2012, fiind deci obligatoriu pentru cei ce solicită/autorizarea

conform pct. 84-H.G. nr. 44/2004 existența unui capital social minim de

2.000.000 lei.

A aprecia că

reclamanta trebuie să fie autorizată și apoi retrasă autorizarea pentru lipsa

depunerii capitalului social minim reprezintă o interpretare greșită, un sofism

întrucât aceasta, chiar dacă solicitase anterior lui 1 ianuarie 2012

autorizarea dată fiind prelungirea procedurii, trebuia să îndeplinească

cerințele de la data analizei finale a cererii.

Față de aceste

argumente faptice ce vădesc că motivele de recurs analizate ale pârâtei M.F.P.

apar ca întemeiate, concluzia fiind aceea că argumentele expuse prin Decizia nr.

10 din 28 februarie 2012 de respingere a cererii de autorizare apar ca

întemeiate, Înalta Curte socotește de prisos a analiza și celelalte puncte ale

recursului.

al soluției adoptate în recurs

Cum în raport de elementele

recursului analizate, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

acesta se vădește întemeiat, Înalta Curte urmează ca în temeiul dispozițiilor art.

312 C. proc. civ. să admită cererea de recurs, urmând a modifica sentința

atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate de SC E.D. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de M.F.P., C.A.O.P.S.A.A. împotriva sentinței civile nr. 381 din 09

septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta SC E.D. SRL, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 noiembrie 2014.