ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2456/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 260 din 10 aprilie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului R.I., prin care solicita anularea Hotărârii nr. 33301 din 24 august 2012 emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj și obligarea acesteia la recunoașterea pentru reclamant a calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că dovezile prezentate de reclamant, în speță declarațiile martorilor, coroborate cu Adeverința nr. 25 din 25 ianuarie 2012, emisă de Școala cu clasele I - VIII Călărași, nu probează susținerile reclamantului.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul, reiterând argumentele invocate în fața primei instanțe și susținând, în esență, că prin probele administrate a făcut dovada susținerilor sale; recurentul își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. (1) lit. c) din O.G.

nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. Totodată, potrivit art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente și, în lipsa acestor acte, prin declarație cu martori.

Pentru dovedirea susținerilor sale, reclamantul a depus la dosarul cauzei declarațiile martorilor I.V., G.I. și S.F., acesta din urmă fiind audiat nemijlocit de către instanța de fond, precum și Adeverința nr. 25 din 25 ianuarie 2012, emisă de Școala cu clasele I - VIII Călărași. Declarațiile martorilor sunt, însă, confuze și contradictorii în privința perioadei de refugiu și complet nerelevante în privința lămuririi asupra persecuțiilor etnice care ar fi determinat refugiul, nefiind, deci, în măsură să determine intima convingere a judecătorului, în sensul aprecierii ca obiective și întemeiate a susținerilor reclamantului. Mai mult decât atât, susținerile recurentului-reclamant sunt puse sub semnul îndoielii de mențiunile din Adeverința nr. 25 din 25 ianuarie 2012, emisă de Școala cu clasele I-VIII Călărași, care atestă prezența acestuia, în calitate de elev, în localitatea de domiciliu, în perioada 1943 - 1947, pe care pretinde că ar fi petrecut-o în refugiu.

Așa fiind, în condițiile în care probele prezentate de reclamant nu fac dovada refugiului și a motivelor care l-ar fi determinat, în mod just și cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, a dispus instanța de fond respingerea acțiunii, motiv pentru care și recursul va fi respins, ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva Sentinței nr. 260 din 10 aprilie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai 2014. Procesat de GGC - NN