Decizia nr. 3930/2014 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Prin Decizia nr. 3796 din 07 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual, a admis recursurile declarate de reclamanții Orașul Covasna prin primar și Consiliul Local Covasna, de pârâta SC I.S.H. SA prin SC L.J. A.M.C. SRL și de intervenienta SC H.T.P. SRL împotriva Deciziei nr. 69 din 21 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești pe care a casat-o cu trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecare.

Recursul declarat de reclamanți s-a apreciat ca întemeiat în raport de art. 9 alin. (2) teza a II-a din Decretul nr. 167/1958, reținând greșita soluționare a apelului cu privire la primele două capete de cerere prin admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea lor pe acest temei. S-au reținut ca fondate și criticile cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 46 și 48 din Legea nr. 31/1990, texte care vizează acțiunea de regularizare a societății, obiectul litigiului de față constituindu-l constatarea nulității absolute parțiale a actului constitutiv al SC I.S.H. SA pentru lipsa consimțământului Consiliul local, respectiv pentru frauda comisă de primarul în funcție la data de 10 februarie 2005 care a prezentat notarului spre autentificare un alt act decât cel aprobat de acesta.

Recursul declarat de pârâți a fost admis pentru a se asigura o judecată unitară cu respectarea principiilor procesuale, criticile cu privire la greșita aplicare a prevederilor art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 215/2001 nefiind reținute, în baza acestora Consiliul exercitându-și toate drepturile și obligațiile corespunzătoare participatiilor deținute la societăți sau regii autonome, fiind apreciate ca neântemeiate și criticile cu privire la greșita aplicare a prevederilor art. 121 din Legea nr. 31/1990 față de caracterul special al dispozițiilor art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 215/2001, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile cu privire la mandatul aparent și cu privire la depășirea limitelor mandatului, situație în care s-au apreciat ca neântemeiate și criticile cu privire la lipsa interesului și a inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

În rejudecare, Curtea de Apel Ploiești a pronunțat Decizia nr. 99 din 10 aprilie 2014 prin care apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 606 din 04 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova care Ie-a admis în parte acțiunea, constatând nulitatea hotărârilor A.G.A. solicitată și respingând ca neîntemeiată cererea privind constatarea nulității parțiale a actului constitutiv al societății pârâte SC I.S.H. SA și cererea de modificarea actului constitutiv, a fost respins ca nefondat.

Criticile apelanților cu privire la greșita respingere a primelor două capete de cerere ca neântemeiate, fiind nedovedite, având ca obiect constatarea nulității parțiale a actului constitutiv al SC I.S.H. SA, respectiv a art. 9 alin. ultim și modificarea actului constitutiv în vederea readucerii lui la forma inițială, aprobată de Consiliul Local, au fost înlăturate de instanța de apel.

Făcând un excurs al nulității din perspectiva legii societăților comerciale care constituie dreptul special din această perspectivă, a reglementării ei de art. 56 din Legea nr. 31/1990/R care prin modificarea operată de O.G. nr. 32/1997 a transpus în dreptul intern Directiva nr. 68/151/CEE, ajunge la concluzia că lipsa consimțământului invocată de apelantă este o cauză de nulitate de drept comun, fără eficiență în dreptul societar. Că, de altfel, consimțământul apelantei a fost valabil exprimat la data la care s-a convenit constituirea societății, primarul având mandat din partea orașului Covasna de a semna actul constitutiv, manifestarea de voință fiind dincolo de orice îndoială iar susținerea că primarul ar fi semnat o altă formă a actului constitutiv s-a apreciat neântemeiată, problema lipsei consimțământului nemaipunându-se în condițiile în care prin exercitarea ulterioară a drepturilor conferite de calitatea de acționar în perioada de 4 ani care s-a scurs de la data autentificării actului deoarece nulitatea actului constitutiv este absorbită de nulitatea societară care se acoperă.

Mai reține instanța de apel că până la momentul învestirii instanței cu acțiunea în anulare, actul constitutiv a suferit mai multe modificări, inclusiv art. 9, prin atragerea unor noi acționari de bună credință, fiind evident că schimbarea de atitudine a reclamantei are ca temei alegerea unui nou primar și a unui nou consiliu local în luna iunie 2008. Nu poate fi ignorat nici faptul, motivează decizia, că societatea al cărui act constitutiv se cere a se constata nul parțial a fost dizolvată în procedura Legii nr. 85/2006 situație în care acesta și-a păstrat capacitatea juridică numai pentru actele lichidării în vederea acoperirii creanțelor.

Împotriva deciziei instanței de apel reclamanții au declarat recurs solicitând modificarea acesteia, admiterea apelului și, pe fond, admiterea și a primelor două capete de cerere.

Motivele de nelegalitate pe care le invocă recurenții sunt cele reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. în a căror dezvoltare, aduce argumentele care urmează.

Art. 9 alin. final din actul constitutiv nu cuprinde mențiunea pe care o prevede art. 3 din Hotărârea Consiliului Local nr. 1/2005, în sensul că orice modificare a acestuia în ceea ce privește acționarul Orașul Covasna va putea fi făcută doar după aprobarea Consiliului local prin hotărâre și nici mențiunea sumei de 4 milioane de dolari. S-au încălcat astfel norme imperative și necesitatea protejării unor interese colective, prin depășirea mandatului conferit de consiliul local primarului fiind aplicabil și principiul fraus omnia corrumpit. Nulitatea este absolută întrucât felul acesteia este dat de natura actelor prin care s-a împuternicit primarul.

Greșit instanța de apel a calificat petitele 1 și 2 ca reprezentând o cerere de anulare a societății deoarece, doar regimul nulităților privind societatea comercială este derogator de la dreptul comun, nu și cel privind actul juridic în baza căruia aceasta s-a constituit. Dispozițiile art. 56 din Legea nr. 31/1990 reglementează doar ipoteza lipsei actului constitutiv sau a formei sale autentice, nu și condițiile sale esențiale care se supun dreptului comun.

Motivarea instanței nu respectă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., argumentele fiind contradictorii în sensul că privesc, mai întâi existența consimțământului apelantei și apoi lipsa acestuia și suplinirea prin executarea actului juridic. De asemenea este axată pe alt temei decât acela pe care a fost întemeiată acțiunea și ignoră partea din hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat.

Judecătorii, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ. hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății iar prin cererea pe care a formulat-o a solicitat doar invalidarea parțială a actului constitutiv nu anularea societății, obiectul cererii fiind stabilit neechivoc în condițiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ.

Greșit instanța de apel s-a referit la confirmarea actului prin executare deoarece nulitățile referitoare la o societate comercială nu sunt nulități relative ci sunt nulități absolute nefiind susceptibile de ratificare dat fiind interesul general pe care-l protejează.

Intimata SC L.I. SA a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului și menținerea ca legală a deciziei atacate. În opinia intimatei niciunul din motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, decizia nefiind contradictorie, ipoteza art. 304 pct. 8 nefiind întrunită iar prevederile Legii nr. 31/1990 au fost corect aplicate în contextul cauzei, solicitarea recurentei de anulare a actului constitutiv după verificarea legalității acestuia de către notar fiind de natură să aducă atingere stabilității raporturilor juridice în baza mențiunilor notate în Registrul Comerțului. Recursurile nu sunt fondate.

Cu privire la motivul de recurs încadrat în dispozițiile aret. 304 pct. 7 raportat la art. 261 pct. 5 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs se invocă de către recurenți că argumentele deciziei sunt contradictorii întrucât privesc mai întâi existența consimțământului lor la constituirea societății iar apoi lipsa acestuia și suplinirea lui prin executarea actului juridic; că motivarea nu ia în considerare partea din sentință care a intrat în puterea lucrului judecat și că este axată pe un alt temei de drept decât cel pe care se sprijină acțiunea, fiind deci încălcat art. 129 alin. (6) C. proc. civ., respectiv, limitele obiectului judecății.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea hotărârii atacate poate fi cerută când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte constată că ceea ce recurenții susțin a fi argumente contradictorii nu se încadrează în ipoteza pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., modalitatea de abordare a unor argumente nu înseamnă și nu echivalează cu excluderea logică altora ci le plasează în planul complementarității. De asemenea, nici susținerea conform căreia decizia nu a luat în considerare partea din sentință, neapelată de reclamanții recurenți și care a intrat în puterea lucrului judecat nu se încadrează în ipoteza pct. 7 menționat, ipoteză care referă la lipsa motivelor pe care se sprijină soluția adoptată or, se constată că decizia atacată prezintă considerentele în susținerea acesteia conform raționamentului juridic abordat de aceasta și care poate fi diferit de prefigurarea părților sub un anume aspect pe care acestea îl apreciază ca relevant.

În ce privește faptul că prin motivare s-ar fi încălcat limitele obiectului dedus judecății a cărui respectare o impune art. 129 alin. (6) C. proc. civ., susținere care s-ar putea încadra în teza finală a pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., se constată, de asemenea, că motivele deciziei atacate nu sunt străine de natura pricinii.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat și să se constate nulitatea absolută parțială a actului constitutiv al SC I.S.H. SA autentificat, „respectiv cu privire la art. 9 alin. ultim, având în vedere că Actul constitutiv supus autentificării a fost prezentat într-o altă formă decât cea luată la cunoștință și aprobată de Consiliul Local Covasna prin Hotărârea nr. 1/2005" și, subsecvent, să se dispună „modificarea Actului constitutiv în vederea readucerii lui la forma inițială, aprobată de Consiliul local prin Hotărârea nr. 1/2005". Celelalte două capete de cerere, 3 și 4 privesc solicitarea de constatare nulitate a unor hotărâri A.G.A.

În drept reclamanții invocă: 1. Legea nr. 215/2001- legea administrației publice locale; 2. Hotărâri ale Consiliului local al Orașului Covasna; 3. Actul constitutiv al societății SC I.S.H. SA; 4. Legea nr. 31/1990 - privind societățile comerciale. 5. C. proc. civ.; 6. Decretul nr. 167/1958- privind prescripția extinctivă.

Motivarea în fapt a acțiunii nu cuprinde nicio referire la vreo cauză de nulitate a actului constitutiv și nici încadrarea în drept nu este distinctă sub acest aspect de încadrarea generală mai sus menționată. Singura susținere în admiterea acestor două capete de cerere constă în neconcordanța dintre forma de redactare a art. 9 alin. ultim din actul constitutiv pe care Consiliul ar fi avut-o în vedere la adoptarea Hotărârii nr. 1/2005 prin care a aprobat actul constitutiv și forma redactată a acestui alineat al art. 9 în care a fost autentificat, în sensul că aceasta referă numai la suma necesară finalizării proiectului, nu și la cuantumul ei, cu care s-au obligat acționarii, exclusiv Primăria Covasna, să majoreze capitalul social în decurs de 36 luni de la înființare și fără inserarea cuprinsului art. 3 din hotărâre, în sensul că orice modificare ulterioară a actului constitutiv, în ce privește acționarul Oraș Covasna- va putea fi făcută doar după aprobarea ei de către Consiliul local, prin hotărâre.

Prin sentința sa, instanța de fond cu privire la cererea în nulitate parțială a actului consecutiv a reținut că, deși conform art. 1169 C. civ. reclamanții aveau sarcina probei, aceștia nu au dovedit că forma autentificată a actului constitutiv contravine dorinței acționarului orașul Covasna prin Consiliul său local de la acel moment, că ar fi avut o altă formă decât cea autentificată, situație în care, în temeiul art. 948 C. civ. raportat la art. 56 din Legea nr. 31/1990 a respins ca neîntemeiate primele două capete de cerere.

Prin apelul promovat, reclamanții critică sentința pentru greșita motivare numai sub aspectul temeiniciei, ca fiind în contradicție cu actele de la dosar, respectiv, Hotărârea nr. 1/2005 cu privire la aprobarea actului constitutiv cu anexele aferente și actul constitutiv autentificat la notar, fiind suficientă pentru dovedirea neconcordanței semnalate în opinia lor o simplă confruntare de conținut, neexistând practica ca fiecare filă din actul constitutiv anexă la hotărâre să fie semnată de consilieri, cum se arată în sentință, faptul că actul constitutiv autentificat contravine dorinței consilierilor exprimată prin Hotărârea nr. 1/2005 rezultând astfel.

Apelanții reclamanți nu au abordat și nu au criticat încadrarea în drept sub care prima instanță a respins cele două capete de cerere.

Respingând apelul, în motivarea deciziei instanța face un examen teoretic al instituției nulității societare în reglementarea Legii nr. 31/1990, act normativ pe care reclamanții l-au invocat ca temei de drept în acțiunea lor, comparativ cu dreptul comun, ajungând la concluzia că lipsa consimțământului este o cauză de nulitate de drept comun, că la momentul încheierii actului autentic prin care societatea s-a constituit consimțământul reclamantei a existat, că, în condițiile în care reclamanta și-a exercitat drepturile aferente calității de acționar timp de 4 ani, problema lipsei consimțământului nu s-ar mai pune deoarece cauza de nulitate a actului constitutiv este absorbită de nulitatea societară care se acoperă prin executare, că astfel, sentința este corectă, mobilul promovării acțiunii constând de fapt, în schimbarea primarului și a consiliului, pe care îl susțin, constată instanța de recurs, și reclamanții în justificarea promovării în termen a acțiunii.

Înalta Curte constată, în concluzie, că motivele deciziei atacate nu sunt străine de natura pricinii în raport de obiectul acțiunii și încadrarea în drept a acesteia, cum greșit susțin recurenții, că incidența art. 56 din Legea nr. 31/1990 reținut prin sentință nu a format obiect de critică în apelul declarat de reclamanți, că, astfel, nici din această perspectivă ipoteza pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. nu se regăsește în cauză. Cu privire la motivul de recurs încadrat în art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs încadrat în art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este incident atunci „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neândoielnic al acestuia."

Recurenții reclamanți au învestit instanța de fond cu o acțiune în constatarea nulității unui act juridic reclamând o neconcordanță între forma actului constitutiv aprobată prin Hotărârea Consiliului local nr. 1/2005, conform art. 1 din această hotărâre s-a aprobat actul constitutiv iar nu proiectul acestuia cum greșit susține recursul, și redactarea în formă autentică sub aspectul alineatului final al art. 9, în sensul că aceasta nu mai menționează cuantumul sumei necesară finalizării proiectului cu care acționarii, exceptând acționarul Orașul Covasna, s-au obligat să majoreze capitalul social în decurs de 36 de luni și nici mențiunea conținutului art. 3 din hotărâre.

Făcând o abordare teoretică a distincției dintre nulitatea relativă și nulitatea absolută din perspectiva interesului ocrotit și al caracterului normelor care-l protejează, recurenții consideră că decizia atacată a calificat greșit petitele menționate, în constatarea nulității absolute parțiale și în modificarea actului constitutiv în forma inițială prin hotărâre judecătorească, ca reprezentând o cerere în anularea societății.

Rezultă, așadar, că recurenții au învestit instanța de fond cu o acțiune în constatarea unei sancțiuni, a sancțiunii nulității absolute, pentru o cauză pe care instanța de fond a identificat-o ca fiind lipsa consimțământului, și pe care aceștia nu au criticat-o prin apel, judecata apelului fiind guvernată de cele două principii tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum, consacrate și de art. 295 alin. (1) C. proc. civ.: „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță."

Înalta Curte constată că, pe de o parte, obiectul acțiunii, în constatarea unei sancțiuni, a nulității, este incompatibil cu ipoteza pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi dedus judecății un act juridic apreciat valid, care ar fi presupus o operațiune de interpretare a lui din partea instanței, soluția deciziei din apel, de respingere a apelului cu consecința menținerii sentinței, contrazice o posibilă schimbare a naturii actului juridic dedus judecății altfel decât a făcut-o prima instanță și sub care sentința nu a fost criticată. Ca atare, motivul de recurs cu această încadrare nu poate fi primit. Cu privire la motivul încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții nu au o dezvoltare distinctă a motivului de recurs cu această încadrare, rezultând că aplicarea greșită a legii referă la aplicarea art. 56 din Legea nr. 31/1990 și a principiului fraus omnia corrumpit, susținerea depășirii mandatului acordat de consiliul local primarului fiind o critică de netemeinicie, presupunând dovada depășirii, și care, de fapt, se reduce la o simplă afirmație neargumentată.

Astfel cum s-a arătat, decizia face un examen teoretic a nulității societare în reglementarea Legii nr. 31/1990, cu referire la art. 56, lege pe care reclamanții și-au întemeiat în drept acțiunea, examinând însă sentința din perspectiva existenței consimțământului, cu concluzia dovedirii lui, aprecierea lipsei acestuia prin absorbirea nulității de drept comun de nulitatea societară care în principiu se acoperă fiind un argument alternativ, în consolidare iar nu determinant pentru soluția adoptată, soluția primei instanțe fiind confirmată prin respingerea apelului.

Înalta Curte constată că sentința nu a fost criticată prin apel sub aspectul nelegalității acesteia, a temeiului de drept reținut, respectiv a incidenței art. 56 din Legea nr. 31/1990 și art. 948 C. civ. iar principiul fraus omnia corrumpit nu a făcut obiectul judecății instanței de fond. Apelanții au criticat sentința numai sub aspectul temeiniciei, al dovedirii cauzei de nulitate sub care a fost examinată cererea, consimțământul, așa încât critica greșitei aplicări a prevederilor art. 56 din Legea nr. 31/1990, omisso medio, nu poate fi primită.

În concluzie, față de considerentele mai sus reținute, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate ca nefondate.

Cu observarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurenților, solicitarea acestora de obligare la cheltuieli de judecată nu va primi satisfacție.