ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 89/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 17 mai 2012, reclamantul S.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 800.000 lei, cu titlu de daune morale, și a sumei de 4.822.337 lei, cu titlu de daune materiale. Prin sentința civilă nr. 365 din 22 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant; s-a constatat că suma de 49.334,37 lei și onorariul de avocat în cuantum de 500 lei, ce au făcut obiectul ajutorului public judiciar, au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele: Prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect obligarea Statului Român, prin M.F.P., la plata daunelor morale și materiale către reclamantul S.I., fiind invocată neîndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor acordate, prin lege, judecătorului, lichidatorului judiciar, procurorului și executorului judecătoresc, ca reprezentanți ai statului în litigiile în care reclamantul a fost implicat și pe care aceștia le-au instrumentat. Astfel, reclamantul critică modul în care s-a desfășurat procedura falimentului societății sale, fiindu-i vândute bunurile fără evaluare și fără licitație; soluția de neîncepere a urmăririi penale pronunțată în cauza penală formată în urma plângerii vizând săvârșirea infracțiunii de delapidare de către angajații societății sale; modul de vânzare la licitație publică a locuinței sale, în urma urmăririi silite imobiliare pornite de banca cu care a contractat un credit.

Tribunalul a constatat, în primul rând, că temeiul juridic indicat, în susținerea acțiunii, de către reclamant îl constituie art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864. A mai considerat că, raportat la rolul său activ, judecătorul învestit cu soluționarea unei pricini nu are dreptul de a schimba cauza cererii de chemare în judecată, constând în fundamentul pretenției formulate, însă nu este legat de textul de lege indicat de reclamant. Ca atare, față de situația de fapt descrisă și de pretențiile în drept invocate de reclamant, textul de lege aplicabil este cel corespunzător răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite de judecători și procurori în exercitarea funcției lor, și anume art. 96 din Legea nr. 303/2004 și art. 504 C. proc.

pen. În ceea ce privește activitatea lichidatorului judiciar și a executorului judecătoresc, nu există nicio dispoziție legală care să atragă răspunderea Statului Român pentru exercitarea necorespunzătoare a activității acestora, nefiind nici prepuși ai statului, pentru a fi incidente dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. În al doilea rând, în ceea ce privește fapta judecătorului ce a instrumentat dosarul de faliment, pentru angajarea răspunderii Statului Român, art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 instituie, drept condiție prealabilă, existența unei hotărâri judecătorești definitive prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului, o asemenea cerință nefiind dovedită în cauză.

În al treilea rând, în ceea ce privește fapta procurorului care a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale, Tribunalul a constatat că nu este întrunită niciuna dintre condițiile indicate de art. 504 C. proc. pen., pentru existența unei erori judiciare. Pentru toate aceste considerente, prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală și netemeinică. Prin Decizia civilă nr. 13/A din 14 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele: Prin motivele de apel se susține că judecătorul fondului nu a luat în considerare probele administrate de reclamant, din care reieșea că acțiunea este întemeiată „în fapt și în drept”.

Se solicită instanței de apel să reanalizeze aceste probe. Critica referitoare la neanalizarea probelor de către prima instanță este nefondată. Tribunalul a analizat probele în măsura în care a fost necesar pentru stabilirea ipotezelor de fapt deduse judecății. Cum soluția în cauză a fost impusă de considerentele de drept expuse de prima instanță, nu era necesară stabilirea situației de fapt în maniera extinsă și detaliată pretinsă de reclamant, întrucât toate acele detalii ale situației de fapt rămâneau irelevante. Pentru aceste motive, nu se impune reanalizarea probatoriului nici de către instanța de apel, în discuție nefiind aspecte de fapt care să fi fost reținute greșit de către Tribunal față de cele susținute de reclamant prin cererea de chemare în judecată, ci aspecte de drept, pe care, de altfel, apelantul nici nu le-a combătut prin motivele căii de atac declarate.

În ce privește aspectele de drept, Curtea a considerat că soluția primei instanțe este corectă. Prin cererea formulată, reclamantul a invocat răspunderea statului pentru fapte săvârșite de magistrați (judecător, procuror), de lichidatorul judiciar și de executorul judecătoresc. În mod corect, Tribunalul a constatat că, referitor la răspunderea statului legată de activitatea magistraților (judecătorul și procurorul care au instrumentat cauzele care l-au privit pe reclamant și societatea lui), aceasta nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, așa cum și-a limitat reclamantul cererea, întrucât, pentru asemenea tip de raport juridic, există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituțional și, subordonat acestora, prin lege organică, respectiv, prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Art. 52 din Constituție consacră „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”, iar alin. (3) dispune că „Statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență.” Din perspectiva legii speciale adoptate în aplicarea dispoziției constituționale, normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din Legea nr. 303/2004 și de art. 504 C. proc.

pen. În mod corect, prima instanță a reținut că aceste dispoziții legale speciale se aplică indiferent de împrejurarea că reclamantul a înțeles să le invoce sau nu și indiferent de textele legale invocate de partea menționată, deoarece dispozițiile legale incidente în cauză sunt stabilite de judecător, fără să existe posibilitatea, pentru reclamant, să le înlăture aplicarea. Aceasta nu reprezintă o schimbare a cauzei juridice a cererii, atâta timp cât situația de fapt încadrată juridic într-o anumită instituție (în speță, răspunderea civilă delictuală) nu se modifică. Ca atare, este greșită susținerea apelantului exprimată în concluziile scrise, privind schimbarea temeiului juridic al cererii, de către prima instanță.

Astfel, ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal ( art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004) sau în alte procese decât cele penale (alin. (4) din același text). Angajarea răspunderii civile pentru eroarea judiciară în procesul penal poate fi realizată dacă sunt îndeplinite condițiile concret stabilite în art. 504 C. proc. pen., iar angajarea răspunderii pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale este condiționată de existența prealabilă a unei hotărâri definitive, prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

În speță, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste condiții, legat de activitatea magistraților reclamată de apelant în prezentul proces, astfel că cererea sa împotriva statului nu poate fi primită. S-a invocat de către reclamant, prin concluziile scrise, existența unor asemenea hotărâri judecătorești, care au stabilit vinovăția reprezentanților statului, însă această susținere este nereală, partea neinvocând nicio hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului, pentru a fi îndeplinite condițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004.

În ce privește activitatea lichidatorului judiciar și a executorului judecătoresc, așa cum, corect, a reținut Tribunalul, nu poate fi reținută răspunderea statului pentru pretinsele prejudicii create reclamantului de către aceste persoane, dată fiind calitatea lor, de a nu fi funcționari sau angajați ai statului, ci persoane cu profesii liberale; nu există nicio dispoziție legală care să atragă răspunderea statului pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor de către aceste persoane, care nu sunt prepuși ai statului, nefiind, astfel, incidente dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. Pentru motivele expuse, în baza art. 296 C. proc. civ., apelul declarat de reclamant a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.I., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Instanța de apel a interpretat greșit actele deduse judecații, a schimbat natura și înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestora - art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Din întreg material probator depus la dosarul cauzei, se putea desprinde concluzia că sunt întrunite toate condițiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a Statului Român. 2. Decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de fond a schimbat temeiul juridic al acțiunii, iar Curtea de Apel nu a luat în considerare criticile aduse de apelant cu privire la acest aspect, care nu a fost pus in discuția părților.

Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să ia în considerare temeiul de fapt și de drept al acțiunii și să facă aplicarea reglementarilor legale care implică angajarea răspunderii patrimoniale a Statului Român (dispozițiile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale). Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate și, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Intimatul pârât Statul Român, prin M.F.P., nu a depus întâmpinare, deși a fost legal citat cu această mențiune. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Susținerile referitoare la întrunirea, în speță, a condițiilor angajării răspunderii patrimoniale a statului, în raport de probele administrate, nu sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel, recurentul, deși invocă, în mod formal, cazul de modificare respectiv, nu critică interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, convenție sau act juridic unilateral, privit în sens de „negotium”, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, pentru a fi în prezența motivului de recurs indicat de parte.

Ca atare, prezenta instanță nu va avea în vedere, în soluționarea recursului, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În realitate, recurentul pretinde că probele administrate în cauză dovedesc întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale de drept comun în persoana pârâtului, cu consecința obligării acestuia la plata daunelor materiale și morale solicitate prin acțiune. Critica nu poate fi primită. În primul rând, susținerile prin care se tinde la evaluarea de către instanța de recurs a situației de fapt în raport de probele dosarului vizează temeinicia hotărârii și este incompatibilă cu structura actuală a recursului, în urma abrogării, prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a motivului de casare care permitea o asemenea analiză, respectiv cel reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. Pe de altă parte, critica este și nerelevantă, de vreme ce recurentul urmărește stabilirea unei anumite situații de fapt, de natură să atragă, în opinia sa, incidența dispozițiilor în materie de răspundere civilă delictuală de drept comun, instituție juridică înlăturată de către instanțele anterioare, pentru argumentele expuse în precedent. Nu în ultimul rând, susținerile recurentului, vizând temeinicia pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, în condițiile dreptului comun, nu au legătură cu argumentele instanței de apel. Considerând că nu este incident, în speță, dreptul comun, Curtea nu a mai verificat elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum au fost prezentate de parte, în cuprinsul acțiunii.

Or, pentru a putea fi examinate de către instanța de recurs, criticile formulate în calea de atac trebuie să aibă legătură cu considerentele care au fundamentat soluția contestată, după cum rezultă din dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., controlul judiciar putându-se exercita doar asupra ceea ce este judecat de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată. 2. Susținerile referitoare la neluarea în considerare de către Curte a criticilor formulate de apelant în legătură cu schimbarea temeiului juridic indicat în cererea de chemare în judecată vizează motivarea deciziei atacate, urmând a fi examinat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Contrar celor arătate de recurent, prin motivele de apel (filele 14-15 dosar apel), acesta nu a combătut hotărârea primei instanțe, sub aspectul unei eventuale schimbări a temeiului juridic al acțiunii, astfel încât nu i se poate imputa Curții neanalizarea unor critici cu care nu a fost învestită.

Pe de altă parte, în concluziile scrise depuse în calea de atac, apelantul a formulat critici în legătură cu acest aspect, susținând că prima instanță a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, fără să supună dezbaterii măsura procesuală luată și că dispozițiile legale din Vechiul C. civ., indicate de reclamant în acțiune, au corespondent în Noul C. civ. Deși aceste critici au fost formulate prin notele scrise, astfel încât nu se poate considera că instanța de apel a fost legal învestită cu examinarea lor (notele scrise nu pot cuprinde noi motive de apel, ci doar dezvoltarea celor cuprinse în calea de atac declarată de parte și depusă la dosar în condițiile legii - până cel mai târziu la prima zi de înfățișare, conform art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ.), Curtea a procedat la analizarea problemei schimbării temeiului juridic dintr-o perspectivă mult mai amplă decât susținerile formulate, fără să aducă, însă, niciun argument în privința punerii în discuție a schimbării temeiului juridic. Această omisiune în argumentarea soluției date apelului nu i se poate reproșa instanței de control judiciar, față de cele sus-menționate, Curtea nefiind legal sesizată, prin cererea motivată a căii de atac, cu criticile respective. În consecință, nu sunt întrunite cerințele motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cât privește susținerile vizând obligația instanței de apel, de a lua în considerare temeiul de fapt și de drept al acțiunii și de a face aplicarea, în speță, a dispozițiilor de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, cu consecința antrenării răspunderii patrimoniale a Statului, acestea nu pot fi analizate, întrucât nu reprezintă critici aduse deciziei instanței de apel, ci concluziile părții în legătură cu regulile de drept care ar fi trebuit aplicate în cauză. Pentru a se verifica o asemenea susținere, recurentul trebuia să arate, însă, de ce argumentele instanței de apel în legătură cu păstrarea temeiului juridic reținut de prima instanță, raportat la nemodificarea situației de fapt și a instituției juridice evocate în cerere și la incidența legii speciale în materie de răspundere a statului, sunt greșite.

Or, recurentul nu a contestat, în mod concret, raționamentul instanței de apel, pentru ca instanța de recurs să poată verifica legalitatea deciziei atacate, sub aspectul dispozițiilor legale aplicabile. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, parte dintre critici neputând fi examinate, parte neîndeplinind cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.I. împotriva Deciziei nr. 13 A din 14 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2015.