ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 89/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 89/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 17 mai 2012,

reclamantul S.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea

pârâtului la plata sumei de 800.000 lei, cu titlu de daune morale, și a sumei

de 4.822.337 lei, cu titlu de daune materiale.

Prin sentința civilă nr.

365 din 22 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamant; s-a constatat că

suma de 49.334,37 lei și onorariul de avocat în cuantum de 500 lei, ce au făcut

obiectul ajutorului public judiciar, au rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut următoarele:

Prezenta cerere de

chemare în judecată are ca obiect obligarea Statului Român, prin M.F.P., la

plata daunelor morale și materiale către reclamantul S.I., fiind invocată

neîndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor acordate, prin lege,

judecătorului, lichidatorului judiciar, procurorului și executorului

judecătoresc, ca reprezentanți ai statului în litigiile în care reclamantul a

fost implicat și pe care aceștia le-au instrumentat.

Astfel, reclamantul

critică modul în care s-a desfășurat procedura falimentului societății sale,

fiindu-i vândute bunurile fără evaluare și fără licitație; soluția de

neîncepere a urmăririi penale pronunțată în cauza penală formată în urma

plângerii vizând săvârșirea infracțiunii de delapidare de către angajații

societății sale; modul de vânzare la licitație publică a locuinței sale, în

urma urmăririi silite imobiliare pornite de banca cu care a contractat un

credit.

Tribunalul a constatat,

în primul rând, că temeiul juridic indicat, în susținerea acțiunii, de către

reclamant îl constituie art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864.

A mai considerat că, raportat

la rolul său activ, judecătorul învestit cu soluționarea unei pricini nu are

dreptul de a schimba cauza cererii de chemare în judecată, constând în

fundamentul pretenției formulate, însă nu este legat de textul de lege indicat

de reclamant.

Ca atare, față de

situația de fapt descrisă și de pretențiile în drept invocate de reclamant,

textul de lege aplicabil este cel corespunzător răspunderii patrimoniale a

statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite de

judecători și procurori în exercitarea funcției lor, și anume art. 96 din Legea

nr. 303/2004 și art. 504 C. proc. pen.

În ceea ce privește

activitatea lichidatorului judiciar și a executorului judecătoresc, nu există

nicio dispoziție legală care să atragă răspunderea Statului Român pentru

exercitarea necorespunzătoare a activității acestora, nefiind nici prepuși ai

statului, pentru a fi incidente dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

În al doilea rând, în

ceea ce privește fapta judecătorului ce a instrumentat dosarul de faliment, pentru

angajarea răspunderii Statului Român, art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004

instituie, drept condiție prealabilă, existența unei hotărâri judecătorești

definitive prin care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară a

judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului, o asemenea

cerință nefiind dovedită în cauză.

În al treilea rând,

în ceea ce privește fapta procurorului care a dispus soluția de neîncepere a

urmăririi penale, Tribunalul a constatat că nu este întrunită niciuna dintre

condițiile indicate de art. 504 C. proc. pen., pentru existența unei erori

judiciare.

Pentru toate aceste

considerente, prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamant, ca

neîntemeiată.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Prin Decizia civilă nr.

13/A din 14 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:

Prin motivele de apel

se susține că judecătorul fondului nu a luat în considerare probele

administrate de reclamant, din care reieșea că acțiunea este întemeiată

„în fapt și în drept”. Se solicită instanței de apel să reanalizeze aceste

probe.

Critica referitoare

la neanalizarea probelor de către prima instanță este nefondată.

Tribunalul a analizat probele în măsura în care a fost necesar pentru

stabilirea ipotezelor de fapt deduse judecății. Cum soluția în cauză

a fost impusă de considerentele de drept expuse de prima instanță, nu era

necesară stabilirea situației de fapt în maniera extinsă și detaliată pretinsă

de reclamant, întrucât toate acele detalii ale situației de fapt rămâneau

irelevante.

Pentru aceste motive,

nu se impune reanalizarea probatoriului nici de către instanța de apel, în

discuție nefiind aspecte de fapt care să fi fost reținute greșit

de către Tribunal față de cele susținute de reclamant prin cererea de

chemare în judecată, ci aspecte de drept, pe care, de altfel, apelantul nici nu

le-a combătut prin motivele căii de atac declarate.

În ce privește

aspectele de drept, Curtea a considerat că soluția primei instanțe este

corectă.

Prin cererea formulată,

reclamantul a invocat răspunderea statului pentru fapte săvârșite de magistrați

(judecător, procuror), de lichidatorul judiciar și de executorul judecătoresc.

În

mod corect, Tribunalul a constatat că, referitor la răspunderea statului legată

de activitatea magistraților (judecătorul și procurorul care au

instrumentat cauzele care l-au privit pe reclamant și societatea lui), aceasta

nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, așa cum și-a limitat

reclamantul cererea, întrucât, pentru asemenea tip de raport juridic, există

norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea

principiului

specialia generalibus derogant.

Raporturile

dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang

constituțional și, subordonat acestora, prin lege organică, respectiv, prin Legea

nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor.

Art.

52 din Constituție consacră „dreptul

persoanei vătămate de o autoritate publică”, iar alin. (3) dispune că „Statul răspunde

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este

stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care

și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență.”

Din

perspectiva legii speciale adoptate în aplicarea dispoziției constituționale,

normele incidente cauzei sunt prescrise de

art.

96

din Legea nr. 303/2004 și de art. 504 C. proc. pen.

În

mod corect, prima instanță a reținut că aceste dispoziții legale

speciale se aplică indiferent de împrejurarea că reclamantul a înțeles să

le invoce sau nu și indiferent de textele legale invocate de partea menționată,

deoarece dispozițiile legale incidente în cauză sunt stabilite de judecător, fără

să existe posibilitatea, pentru reclamant, să le înlăture aplicarea. Aceasta nu

reprezintă o schimbare a cauzei juridice a cererii, atâta timp cât situația

de fapt încadrată juridic într-o anumită instituție (în speță, răspunderea

civilă delictuală) nu se modifică.

Ca

atare, este greșită susținerea apelantului exprimată în concluziile

scrise, privind schimbarea temeiului juridic al cererii, de către prima

instanță.

Astfel,

ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare

judiciară produsă în procesul penal (

art.

96 alin.

(3) din Legea nr. 303/2004) sau în alte procese decât cele penale (alin. (4)

din același text).

Angajarea răspunderii

civile pentru eroarea judiciară în procesul penal poate fi realizată dacă sunt îndeplinite

condițiile concret stabilite în art. 504 C. proc. pen., iar angajarea răspunderii

pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale este condiționată

de existența prealabilă a unei hotărâri definitive, prin care să se fi stabilit

răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului

pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă

este de natură să determine o eroare judiciară.

În speță, nu este îndeplinită

niciuna dintre aceste condiții, legat de activitatea magistraților

reclamată de apelant în prezentul proces, astfel că cererea sa împotriva statului

nu poate fi primită.

S-a invocat de către

reclamant, prin concluziile scrise, existența unor asemenea hotărâri judecătorești,

care au stabilit vinovăția reprezentanților statului, însă această susținere

este nereală, partea neinvocând nicio hotărâre judecătorească definitivă prin

care să se fi stabilit răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a

judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății

procesului, pentru a fi îndeplinite condițiile art. 96 alin. (4) din Legea

nr. 303/2004.

În ce privește

activitatea lichidatorului judiciar și a executorului judecătoresc, așa

cum, corect, a reținut Tribunalul, nu poate fi reținută răspunderea

statului pentru pretinsele prejudicii create reclamantului de către aceste

persoane, dată fiind calitatea lor, de a nu fi funcționari sau angajați

ai statului, ci persoane cu profesii liberale; nu există nicio dispoziție

legală care să atragă răspunderea statului pentru exercitarea necorespunzătoare

a atribuțiilor de către aceste persoane, care nu sunt prepuși ai statului,

nefiind, astfel, incidente dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Pentru motivele

expuse, în baza art. 296 C. proc. civ., apelul declarat de reclamant a fost respins,

ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul S.I., criticând-o pentru următoarele

motive:

interpretat greșit actele deduse judecații, a schimbat natura și înțelesul

lămurit si vădit neîndoielnic al acestora - art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Din întreg material

probator depus la dosarul cauzei, se putea desprinde concluzia că sunt întrunite

toate condițiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a Statului

Român.

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Instanța de fond a schimbat

temeiul juridic al acțiunii, iar Curtea de Apel nu a luat în considerare

criticile aduse de apelant cu privire la acest aspect, care nu a fost pus in

discuția părților.

Prin urmare, instanța

de apel ar fi trebuit să ia în considerare temeiul de fapt și de drept al

acțiunii și să facă aplicarea reglementarilor legale care implică angajarea

răspunderii patrimoniale a Statului Român (dispozițiile C. civ. în materia

răspunderii civile delictuale).

Recurentul reclamant

a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate și, pe fond,

admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Intimatul pârât

Statul Român, prin M.F.P., nu a depus întâmpinare, deși a fost legal citat cu

această mențiune.

Analizând decizia civilă

atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

referitoare la întrunirea, în speță, a condițiilor angajării răspunderii

patrimoniale a statului, în raport de probele administrate, nu sunt

susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8

C. proc. civ. Astfel, recurentul, deși invocă, în mod formal, cazul de

modificare respectiv, nu critică interpretarea greșită a vreunui act juridic

dedus judecății, convenție sau act juridic unilateral, privit în sens de

„negotium”, cu consecința schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia, pentru a fi în prezența motivului de recurs indicat

de parte. Ca atare, prezenta instanță nu va avea în vedere, în soluționarea

recursului, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În realitate,

recurentul pretinde că probele administrate în cauză dovedesc întrunirea

elementelor răspunderii civile delictuale de drept comun în persoana pârâtului,

cu consecința obligării acestuia la plata daunelor materiale și morale solicitate

prin acțiune.

Critica nu poate fi

primită.

În primul rând,

susținerile prin care se tinde la evaluarea de către instanța de recurs a

situației de fapt în raport de probele dosarului vizează temeinicia hotărârii

și este incompatibilă cu structura actuală a recursului, în urma abrogării,

prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a motivului de casare care permitea

o asemenea analiză, respectiv cel reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Pe de altă parte, critica

este și nerelevantă, de vreme ce recurentul urmărește stabilirea unei anumite

situații de fapt, de natură să atragă, în opinia sa, incidența dispozițiilor în

materie de răspundere civilă delictuală de drept comun, instituție juridică

înlăturată de către instanțele anterioare, pentru argumentele expuse în

precedent.

Nu în ultimul rând,

susținerile recurentului, vizând temeinicia pretențiilor formulate prin cererea

de chemare în judecată, în condițiile dreptului comun, nu au legătură cu

argumentele instanței de apel. Considerând că nu este incident, în speță,

dreptul comun, Curtea nu a mai verificat elementele răspunderii civile

delictuale, astfel cum au fost prezentate de parte, în cuprinsul acțiunii. Or,

pentru a putea fi examinate de către instanța de recurs, criticile formulate în

calea de atac trebuie să aibă legătură cu considerentele care au fundamentat

soluția contestată, după cum rezultă din dispozițiile art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., controlul judiciar putându-se exercita doar asupra

ceea ce este judecat de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată.

la neluarea în considerare de către Curte a criticilor formulate de apelant în

legătură cu schimbarea temeiului juridic indicat în cererea de chemare în

judecată vizează motivarea deciziei atacate, urmând a fi examinat din

perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Contrar celor arătate

de recurent, prin motivele de apel (filele 14-15 dosar apel), acesta nu a

combătut hotărârea primei instanțe, sub aspectul unei eventuale schimbări a temeiului

juridic al acțiunii, astfel încât nu i se poate imputa Curții neanalizarea unor

critici cu care nu a fost învestită.

Pe de altă parte, în concluziile

scrise depuse în calea de atac, apelantul a formulat critici în legătură cu acest

aspect, susținând că prima instanță a schimbat temeiul juridic al cererii de

chemare în judecată, fără să supună dezbaterii măsura procesuală luată și că

dispozițiile legale din Vechiul C. civ., indicate de reclamant în acțiune, au

corespondent în Noul C. civ.

Deși aceste critici

au fost formulate prin notele scrise, astfel încât nu se poate considera că

instanța de apel a fost legal învestită cu examinarea lor (notele scrise nu pot

cuprinde noi motive de apel, ci doar dezvoltarea celor cuprinse în calea de

atac declarată de parte și depusă la dosar în condițiile legii - până cel mai

târziu la prima zi de înfățișare, conform art. 287 alin. (2) teza a II-a C.

proc. civ.), Curtea a procedat la analizarea problemei schimbării temeiului

juridic dintr-o perspectivă mult mai amplă decât susținerile formulate, fără să

aducă, însă, niciun argument în privința punerii în discuție a schimbării

temeiului juridic.

Această omisiune în argumentarea

soluției date apelului nu i se poate reproșa instanței de control judiciar,

față de cele sus-menționate, Curtea nefiind legal sesizată, prin cererea

motivată a căii de atac, cu criticile respective.

În consecință, nu

sunt întrunite cerințele motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct.

7 C. proc. civ.

Cât privește susținerile

vizând obligația instanței de apel, de a lua în considerare temeiul de fapt și

de drept al acțiunii și de a face aplicarea, în speță, a dispozițiilor de drept

comun în materie de răspundere civilă delictuală, cu consecința antrenării

răspunderii patrimoniale a Statului, acestea nu pot fi analizate, întrucât nu

reprezintă critici aduse deciziei instanței de apel, ci concluziile părții în

legătură cu regulile de drept care ar fi trebuit aplicate în cauză.

Pentru a se verifica

o asemenea susținere, recurentul trebuia să arate, însă, de ce argumentele

instanței de apel în legătură cu păstrarea temeiului juridic reținut de prima

instanță, raportat la nemodificarea situației de fapt și a instituției juridice

evocate în cerere și la incidența legii speciale în materie de răspundere a

statului, sunt greșite. Or, recurentul nu a contestat, în mod concret,

raționamentul instanței de apel, pentru ca instanța de recurs să poată verifica

legalitatea deciziei atacate, sub aspectul dispozițiilor legale aplicabile.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, parte dintre critici

neputând fi examinate, parte neîndeplinind cerințele motivului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 7 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.I. împotriva Deciziei nr. 13 A din

14 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 ianuarie 2015.