ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 376/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 376/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București,

secția

a V-a civilă, la data de 4 februarie 2011, reclamanții R.I. și R.E. au

solicitat obligarea pârâților Primăria municipiului București, Statut român,

prin M.E.F. și A.V.A.S., în solidar, la plata sumei de 566.568 lei,

reprezentând valoarea de circulație a apartamentului, situat în București,

sector 5, la data de 22 noiembrie 2010, când s-a consumat evicțiunea asupra

acestui imobil, precum și la plata sumei de 20.000 euro, cu titlu de

despăgubiri morale cu cheltuieli de judecată.

La

termenul din data de 9 octombrie 2012, reclamanții au depus cerere precizatoare

prin care au arătat că solicită obligarea pârâtului M.F.P. la plata sumei de

566.568 lei, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului, precum și

obligarea pârâților Primăria municipiului București și municipiul București să

răspundă pentru evicțiune și să fie obligați la plata sumei de 80.000 lei,

echivalentul a 20.000 euro, reprezentând chiria pe care o plătesc

începând cu data de 22 noiembrie 2010 și până la data plății efective a

despăgubirilor.

În drept

au fost invocate dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Prin

sentința civilă nr. 1825 din 23 octombrie 2013, Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a anulat

capetele de cerere privind obligarea pârâtului municipiul București la plata

sumei de 80.000 lei cu titlu de despăgubiri, ca netimbrat și împotriva pârâtei

Primăria municipiului București, ca fiind formulată împotriva unei persoane

iară capacitate procesuală de folosință.

A

respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului Statul român, prin M.F.P.

la plaîa valorii de circulație a imobilului în litigiu.

S-a reținut,

în esență, în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului

municipiul București la plata sumei de 80.000 lei, incidența dispozițiilor art.

20 aiin.3 dîn Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, iar în

ceea ce o privește pe pârâta Primăria municipiului București, împrejurarea că

aceasta este o structură funcțională, fără personalitate juridică și patrimoniu

propriu.

Referitor

la petitul vizând obligarea pârâtului Statul român, prin M.F.P. la plata

valorii de piața pentru imobilul în

discuție s-a avut în

vedere că prin Decizia civilă nr. 133/A/2008 a Tribunalului București,

irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că încheierea contractului

de vânzare-cumpărare din 1996 s-a scutit cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

în speță devin aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au dreptul numai la

restituirea prețului actualizat, care urmează să se facă de M.F.P. dîn fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Prin Decizia nr.

358/A din 6 noiembrie 2004, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a admis apelul

formulat de reclamanți R.E. și R.l. împotriva sentinței nr. 1825 din 23 octombrie

2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A

schimbat în parte sentința în sensul că a admis în parte acțiunea față de M.F.P.,

reprezentant al Statului român și a obligat pe pârât la plata sumei de 436.000

lei valoarea de piață a imobilului în litigiu.

A

păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 133/A din 4

februarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin

respingerea recursului, urmare a Deciziei nr. 141 din 28 ianuarie 2009

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă

acțiunea în revendicare și au fost obligați reclamanții să lase în deplină

proprietate și liniștită folosință apt. din București, sector 5.

Ca

urmare a pronunțării acestei hotărâri judecătorești, titlul reclamanților deși

nu a fost anulat, a rămas fără eficiența juridică, fiind desființat în urma

operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în

revendicare.

Or, întrucât

contractul de vânzare-cumpărare nu a fost constatat nul absolut, fiind în

ființă și în prezent, nu se poate reține că acesta a fost încheiat cu

încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce ar face inaplicabilă teza

cuprinsă în dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În mod

nelegal, tribunalul a reținut că prin Decizia civilă nr. 133/A/2008 a

Tribunalului București s-a stabilit cu putere de lucru judecat că încheierea

contractului de vânzare - cumpărare s-a tăcut cu încălcarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995.

Conform

considerentelor deciziei civile menționate, instanța în cadrul operațiunii de

comparare de titluri a argumentat de ce a acordat preferabilitate titlului

vechilor proprietari.

Împrejurarea

că a înlăturat apărarea reclamanților în sensul că au cumpărat bunul cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu echivalează

cu o constatare a faptului că aceștia au fost de rea-credință și nu au

respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, întrucât chiar instanța a precizat că aceste aspecte nu

constituie o cauză de preferabilitate a titlului de proprietate în concurs cu

fostul proprietar.

De

asemenea, instanța a argumentat că buna-credință invocată nu este determinantă

pentru soluționarea cererii de revendicare, ceea ce în niciun caz nu poate

conduce la concluzia că s-a stabilit că reclamanții au fost de rea-credință la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Așadar,

apelanții reclamanți se află în situația reglementată de dispozițiile art. 50 alin.

(2)

1

din Legea tir. 10/2001 în sensul că li se cuvine prețul de

piață al imobilului, astfel cum a fost calculat de expertul numit de instanța

de fond în lucrarea de specialitate, respectiv suma de 436.000 lei.

Valoarea de

piață a fost calculată la data efectuării expertizei și nu la data producerii

evicțîunii, întrucât conform dispozițiilor art. 50

5

alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză, ceea

ce conduce la concluzia că fiind într-o procedură specială, dispozițiile

dreptului comun privitoare la evicțiune nu sunt incidente.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul român, prin M.F.P.,

invocând motivul prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul

respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței de fond, care

este temeinică și legală.

În motivarea

recursului, pârâtul a criticat hotărârea instanței de apel întrucât încalcă

puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 133/A/2008 a Tribunalului

București, pronunțată în acțiunea în revendicare.

Astfel, așa

cum se reține și în considerentele hotărârii, prin decizia menționată s-a constatat

în mod irevocabil faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu

au fost respectate dispozițiile imperative ale Legii nr. 112/1995.

În acest sens,

prin Decizia civilă nr. 133/A/2008, s-a admis acțiunea în revendicare a

fostului proprietar și s-a consemnat că Legea nr. 112/1995 nu este aplicabilă

imobilului în litigiu și că intimații-cumpărători puteau să cunoască la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare faptul că titlul statului

asupra imobilului era contestat.

Așadar, prin

decizia pronunțată în cadrul acțiunii în revendicare s-a constatat împrejurarea

că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost încălcate

dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, precum și faptul că atât

vânzătorul, cât și cumpărătorul au fost de rea-credință la momentul încheierii

contractului.

Or, în

considerarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură o

hotărâre definitivă și irevocabilă, aspectele pe care aceasta le dezleagă nu

mai pot fi contrazise sub nicio formă printr-o altă hotărâre, iar principiul

autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și

ordine socială care se opun readucerii în fața instanțelor a chestiunii

litigioase deja rezolvate.

Instanța

de apel a încălcat puterea de lucru judecat a respectivei decizii și a apreciat

în mod nelegal că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Noțiunea

de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de

drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept

soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar

încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării

incertitudinii junsprudențiale și a reducerii încrederii justițiabiiilor în

sistemul judiciar.

Foarte

important este faptul că puterea de lucru judecat nu este limitată la

dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde și asupra considerentelor hotărârii,

care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta.

În acest sens s-au pronunțat doctrina prin autori de prestigiu și practica

judiciara.

În consecință,

în mod nelegal și netemeinic instanța de apel a considerat că reclamanții R.I.

și R.E. sunt îndreptățiți la despăgubiri reprezentând prețul de piață, în

conformitate cu dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

C.E.D.O.

a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din

procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate

definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție

(cauza Beian contra României, cauza Amurăriței contra României).

Având în

vedere aspectele menționate rezultă că, în speța, nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de dispozițiile speciale, de strictă interpretare, ale art.

50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, pe cale de consecință,

reclamanții R.E. și I. nu sunt îndreptățiți la despăgubiri reprezentând

diferența dintre prețul de piață al imobilului și prețul actualizat.

Prin

întâmpinare,

intimații-reclamanți

au invocat excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul român, prin

M.F.P., deoarece criticile formulate nu sunt raportate la hotărârea a căreî

desființare se cere și nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ.

Excepția

nulității recursului va fi respinsă, deoarece pârâtul Statul român, prin M.F.P.

a invocat în drept motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

iar criticile formulate pot fi încadrate în textul legal menționat,

susținându-se o greșită interpretare și aplicare de către instanța de apel a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 112/1995 și principiului puterii de

lucru judecat.

Recursul este

fondat, urinând a fi admis pentru considerentele ce succed:

Premisele art.

50

1

din Legea nr. 10/2009 presupun încheierea actului de

vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract,

întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa

de proprietar.

Astfel,

potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, vocație la obținerea

prețului de piață al imobilului au doar proprietarii în baza Legii nr. 112/1995,

ale

căror contracte au fost desființate ca efect ai admiterii acțiunii în

revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat,

precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare cumpărare, fie de neatacarea lui injustiție.

Prin art. 5

din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2)

1

din interpretarea căruia reiese ca prin „desființare" nu se înțelege doar

situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995

a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Ca

urmare, prin art. 20 alin. (2)

1

din Legea ar. 10/2001, legiuitorul a

definit sintagma de „contract de vânzare-cumparare desființat", în sensul

că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei

acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În speța,

efectele contractului de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat în temeiul Legii nr.

112/1995 au fost înlăturate ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare

formulată de reclamanții S.E. și P.C. și obligarea pârâților R.E. și R.I. să

lase în deplina proprietate și posesie reclamanților imobilul situat în

București, sector 5.

Prin Decizia

nr. 133/A din 4 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 141/2009 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, s-a reținut ca: ia data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare exista o cerere de restituire în natură a imobilului, care nu

fusese soluționată; pârâții au solicitat cumpărarea bunului fără să verifice

dacă foștii proprietari au depus cerere pentru restituirea în natură, iar lipsa

unor minime diligente pentru verificarea situației juridice a imobilului

răstoarnă prezumția bunei-credințe instituită prin art. 1899 alin. (2) C. civ.;

vânzătorul nu putea înstrăina bunul decât după lămurirea situației juridice a

acestuia; la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu au fost respectate

dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Dată fiind soluția astfel argumentată,

Decizia nr. 133/A din 4 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, beneficiază de putere de lucru judecat în ceea ce privește modul

de încheiere a contractului de către reclamați, prin prisma dispozițiilor Legii

nr. 112/1995.

Efectele

pozitive și negative ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea

dispozitivului hotărârii, cât și ale considerentelor pe care se sprijină

soluția adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt și în drept date

problemelor soluționate. Dacă s-ar reține contrariul, ar însemna a se permite

reevaluarea acelorași aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor

constatări diferite ale instanțelor de judecată.

Or, este

de esența puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri

judecătorești pronunțate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de

conținut însăși instituția juridică în discuție.

Respectarea principiului puterii de

lucru judecat se desprinde și din jurisprudența C.E.D.O. care a stabilit, spre

exemplu,

în cauza „Amurăriței contra României" că instanțele sunt obligate să țină

conî de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în

discuție a situației soluționate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare

a art. 6 parag. 1 din Convenție. Așadar, dezlegarea asupra unei probleme de

drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din ace!

moment acea problemă, creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o

altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară. Totodată, s-a reținut că

unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului

este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre

altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai

poată fi contestate.

Așadar, în

cauză, având în vedere principiului puterii de lucru judecat nu se pot ignora

efectele soluției pronunțate prin Decizia nr. 133/A din 4 februarie 2008 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă.

Drept

urmare, în cauză trebuie să se dea eficiență puterii de lucru judecat a

hotărârii judecătorești irevocabile anterior pronunțate și să se constate

nemdeplinîrea uneia dintre condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pentru

acordarea prețului de piață al imobilului - încheierea actului de

vânzare-cumpărare eu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Este de

reținut și faptul că potrivit jurisprudenței C.E.D.O., în cazurile în care nu

au fost respectate cerințele legale (în speță, dispozițiile Legii nr. 112/1995),

nici compensarea pierderii suferite nu poate fi una corespunzătoare valorii de

piață a imobilului achiziționat în aceste condiții. Pentru astfel de situații

Curtea a statuat că nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga

valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o mdemnizare care

reprezintă o parte din această valoare (cauza Velikovi contra Bulgariei), ori

contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (cauza Tudor

Tudor contra României).

Pe de

altă parte, reclamanții R.l. și R.E. nu au formulat un capăt de cerere

subsidiar, prin care să solicite plata prețului actualizat al apartamentului,

situat în București, sector 5.

În această

situație devine aplicabilă decizia în interesul Legii nr. 1 din 19 ianuarie 2015

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie potrivit art. 517

alin. (4) C. proc. civ., prin care s-a statuat că „în interpretarea și

aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) și art. 50

1

alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, instanța de judecată învestită cu

soluționarea unei cereri în plata prețului de piață, întemeiată pe prevederile art.

50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, poate acorda reclamantului prețul actualizat plătit la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de

locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în

cazul

în care constată ca fiind îndeplinite

condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, numai dacă s-a

formulat un capăt de cerere distinct în acest sens."

Având în

vedere toate considerentele reținute, cu aplicarea dispozițiilor art. 312

alin.(1) și (3) C. proc. civ., recursul va fi admis și se va dispune

modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de

reclamanții R.E. și R.l. împotriva sentinței instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului, Invocată de intimați i-reclamanți.

Admite

recursul declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P.

București împotriva Deciziei nr. 358/A din data de 6 octombrie 2014 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică

decizia în sensul ca respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții R.E.

și R.l. împotriva sentinței nr. 1825 din data de 23 octombrie 2013 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 februarie 2015.