ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 376/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 4 februarie 2011, reclamanții R.I. și R.E. au solicitat obligarea pârâților Primăria municipiului București, Statut român, prin M.E.F. și A.V.A.S., în solidar, la plata sumei de 566.568 lei, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului, situat în București, sector 5, la data de 22 noiembrie 2010, când s-a consumat evicțiunea asupra acestui imobil, precum și la plata sumei de 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale cu cheltuieli de judecată. La termenul din data de 9 octombrie 2012, reclamanții au depus cerere precizatoare prin care au arătat că solicită obligarea pârâtului M.F.P.

la plata sumei de 566.568 lei, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului, precum și obligarea pârâților Primăria municipiului București și municipiul București să răspundă pentru evicțiune și să fie obligați la plata sumei de 80.000 lei, echivalentul a 20.000 euro, reprezentând chiria pe care o plătesc începând cu data de 22 noiembrie 2010 și până la data plății efective a despăgubirilor. În drept au fost invocate dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 1825 din 23 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a anulat capetele de cerere privind obligarea pârâtului municipiul București la plata sumei de 80.000 lei cu titlu de despăgubiri, ca netimbrat și împotriva pârâtei Primăria municipiului București, ca fiind formulată împotriva unei persoane iară capacitate procesuală de folosință.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului Statul român, prin M.F.P. la plaîa valorii de circulație a imobilului în litigiu. S-a reținut, în esență, în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului municipiul București la plata sumei de 80.000 lei, incidența dispozițiilor art. 20 aiin.3 dîn Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, iar în ceea ce o privește pe pârâta Primăria municipiului București, împrejurarea că aceasta este o structură funcțională, fără personalitate juridică și patrimoniu propriu. Referitor la petitul vizând obligarea pârâtului Statul român, prin M.F.P. la plata valorii de piața pentru imobilul în discuție s-a avut în vedere că prin Decizia civilă nr. 133/A/2008 a Tribunalului București, irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1996 s-a scutit cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

în speță devin aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 au dreptul numai la restituirea prețului actualizat, care urmează să se facă de M.F.P. dîn fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Prin Decizia nr. 358/A din 6 noiembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanți R.E. și R.l. împotriva sentinței nr. 1825 din 23 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A schimbat în parte sentința în sensul că a admis în parte acțiunea față de M.F.P., reprezentant al Statului român și a obligat pe pârât la plata sumei de 436.000 lei valoarea de piață a imobilului în litigiu.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 133/A din 4 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului, urmare a Deciziei nr. 141 din 28 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare și au fost obligați reclamanții să lase în deplină proprietate și liniștită folosință apt. din București, sector 5. Ca urmare a pronunțării acestei hotărâri judecătorești, titlul reclamanților deși nu a fost anulat, a rămas fără eficiența juridică, fiind desființat în urma operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare.

Or, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost constatat nul absolut, fiind în ființă și în prezent, nu se poate reține că acesta a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce ar face inaplicabilă teza cuprinsă în dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În mod nelegal, tribunalul a reținut că prin Decizia civilă nr. 133/A/2008 a Tribunalului București s-a stabilit cu putere de lucru judecat că încheierea contractului de vânzare - cumpărare s-a tăcut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Conform considerentelor deciziei civile menționate, instanța în cadrul operațiunii de comparare de titluri a argumentat de ce a acordat preferabilitate titlului vechilor proprietari.

Împrejurarea că a înlăturat apărarea reclamanților în sensul că au cumpărat bunul cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu echivalează cu o constatare a faptului că aceștia au fost de rea-credință și nu au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât chiar instanța a precizat că aceste aspecte nu constituie o cauză de preferabilitate a titlului de proprietate în concurs cu fostul proprietar. De asemenea, instanța a argumentat că buna-credință invocată nu este determinantă pentru soluționarea cererii de revendicare, ceea ce în niciun caz nu poate conduce la concluzia că s-a stabilit că reclamanții au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Așadar, apelanții reclamanți se află în situația reglementată de dispozițiile art. 50 alin. (2) 1 din Legea tir. 10/2001 în sensul că li se cuvine prețul de piață al imobilului, astfel cum a fost calculat de expertul numit de instanța de fond în lucrarea de specialitate, respectiv suma de 436.000 lei. Valoarea de piață a fost calculată la data efectuării expertizei și nu la data producerii evicțîunii, întrucât conform dispozițiilor art. 50 5 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză, ceea ce conduce la concluzia că fiind într-o procedură specială, dispozițiile dreptului comun privitoare la evicțiune nu sunt incidente. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul român, prin M.F.P., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței de fond, care este temeinică și legală. În motivarea recursului, pârâtul a criticat hotărârea instanței de apel întrucât încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 133/A/2008 a Tribunalului București, pronunțată în acțiunea în revendicare. Astfel, așa cum se reține și în considerentele hotărârii, prin decizia menționată s-a constatat în mod irevocabil faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu au fost respectate dispozițiile imperative ale Legii nr. 112/1995. În acest sens, prin Decizia civilă nr. 133/A/2008, s-a admis acțiunea în revendicare a fostului proprietar și s-a consemnat că Legea nr. 112/1995 nu este aplicabilă imobilului în litigiu și că intimații-cumpărători puteau să cunoască la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare faptul că titlul statului asupra imobilului era contestat.

Așadar, prin decizia pronunțată în cadrul acțiunii în revendicare s-a constatat împrejurarea că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost încălcate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, precum și faptul că atât vânzătorul, cât și cumpărătorul au fost de rea-credință la momentul încheierii contractului. Or, în considerarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură o hotărâre definitivă și irevocabilă, aspectele pe care aceasta le dezleagă nu mai pot fi contrazise sub nicio formă printr-o altă hotărâre, iar principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială care se opun readucerii în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate.

Instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a respectivei decizii și a apreciat în mod nelegal că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Noțiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii junsprudențiale și a reducerii încrederii justițiabiiilor în sistemul judiciar. Foarte important este faptul că puterea de lucru judecat nu este limitată la dispozitivul hotărârii, ci ea se întinde și asupra considerentelor hotărârii, care constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta.

În acest sens s-au pronunțat doctrina prin autori de prestigiu și practica judiciara. În consecință, în mod nelegal și netemeinic instanța de apel a considerat că reclamanții R.I. și R.E. sunt îndreptățiți la despăgubiri reprezentând prețul de piață, în conformitate cu dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. C.E.D.O. a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție (cauza Beian contra României, cauza Amurăriței contra României). Având în vedere aspectele menționate rezultă că, în speța, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile speciale, de strictă interpretare, ale art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, reclamanții R.E.

și I. nu sunt îndreptățiți la despăgubiri reprezentând diferența dintre prețul de piață al imobilului și prețul actualizat. Prin întâmpinare, intimații-reclamanți au invocat excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P., deoarece criticile formulate nu sunt raportate la hotărârea a căreî desființare se cere și nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Excepția nulității recursului va fi respinsă, deoarece pârâtul Statul român, prin M.F.P. a invocat în drept motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar criticile formulate pot fi încadrate în textul legal menționat, susținându-se o greșită interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 112/1995 și principiului puterii de lucru judecat.

Recursul este fondat, urinând a fi admis pentru considerentele ce succed: Premisele art. 50 1 din Legea nr. 10/2009 presupun încheierea actului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract, întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar. Astfel, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, vocație la obținerea prețului de piață al imobilului au doar proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost desființate ca efect ai admiterii acțiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie de neatacarea lui injustiție.

Prin art. 5 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2) 1 din interpretarea căruia reiese ca prin „desființare" nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare. Ca urmare, prin art. 20 alin. (2) 1 din Legea ar. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumparare desființat", în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În speța, efectele contractului de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost înlăturate ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulată de reclamanții S.E.

și P.C. și obligarea pârâților R.E. și R.I. să lase în deplina proprietate și posesie reclamanților imobilul situat în București, sector 5. Prin Decizia nr. 133/A din 4 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 141/2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut ca: ia data încheierii contractului de vânzare-cumpărare exista o cerere de restituire în natură a imobilului, care nu fusese soluționată; pârâții au solicitat cumpărarea bunului fără să verifice dacă foștii proprietari au depus cerere pentru restituirea în natură, iar lipsa unor minime diligente pentru verificarea situației juridice a imobilului răstoarnă prezumția bunei-credințe instituită prin art. 1899 alin. (2) C. civ.; vânzătorul nu putea înstrăina bunul decât după lămurirea situației juridice a acestuia; la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu au fost respectate dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Dată fiind soluția astfel argumentată, Decizia nr. 133/A din 4 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, beneficiază de putere de lucru judecat în ceea ce privește modul de încheiere a contractului de către reclamați, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Efectele pozitive și negative ale puterii de lucru judecat se produc atât în virtutea dispozitivului hotărârii, cât și ale considerentelor pe care se sprijină soluția adoptată, în care se regăsesc dezlegările în fapt și în drept date problemelor soluționate. Dacă s-ar reține contrariul, ar însemna a se permite reevaluarea acelorași aspecte într-un litigiu ulterior, cu riscul unor constatări diferite ale instanțelor de judecată.

Or, este de esența puterii de lucru judecat evitarea contrazicerilor între hotărâri judecătorești pronunțate în procese distincte, rezultat ce ar lipsi, astfel, de conținut însăși instituția juridică în discuție. Respectarea principiului puterii de lucru judecat se desprinde și din jurisprudența C.E.D.O. care a stabilit, spre exemplu, în cauza „Amurăriței contra României" că instanțele sunt obligate să țină conî de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin hotărâri constituind o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție. Așadar, dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din ace!

moment acea problemă, creând speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară. Totodată, s-a reținut că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate. Așadar, în cauză, având în vedere principiului puterii de lucru judecat nu se pot ignora efectele soluției pronunțate prin Decizia nr. 133/A din 4 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă.

Drept urmare, în cauză trebuie să se dea eficiență puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești irevocabile anterior pronunțate și să se constate nemdeplinîrea uneia dintre condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pentru acordarea prețului de piață al imobilului - încheierea actului de vânzare-cumpărare eu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Este de reținut și faptul că potrivit jurisprudenței C.E.D.O., în cazurile în care nu au fost respectate cerințele legale (în speță, dispozițiile Legii nr. 112/1995), nici compensarea pierderii suferite nu poate fi una corespunzătoare valorii de piață a imobilului achiziționat în aceste condiții.

Pentru astfel de situații Curtea a statuat că nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o mdemnizare care reprezintă o parte din această valoare (cauza Velikovi contra Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (cauza Tudor Tudor contra României). Pe de altă parte, reclamanții R.l. și R.E. nu au formulat un capăt de cerere subsidiar, prin care să solicite plata prețului actualizat al apartamentului, situat în București, sector 5. În această situație devine aplicabilă decizia în interesul Legii nr. 1 din 19 ianuarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc.

civ., prin care s-a statuat că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) și art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată învestită cu soluționarea unei cereri în plata prețului de piață, întemeiată pe prevederile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, poate acorda reclamantului prețul actualizat plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în cazul în care constată ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, numai dacă s-a formulat un capăt de cerere distinct în acest sens." Având în vedere toate considerentele reținute, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.(1) și (3) C. proc.

civ., recursul va fi admis și se va dispune modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamanții R.E. și R.l. împotriva sentinței instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, Invocată de intimați i-reclamanți. Admite recursul declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P. reprezentat de D.G.R.F.P. București împotriva Deciziei nr. 358/A din data de 6 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia în sensul ca respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții R.E. și R.l. împotriva sentinței nr. 1825 din data de 23 octombrie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2015.