ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1246/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 35479/3/2012 la data de 07 septembrie 2012, reclamantul W.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București prin primar general, A.N.R.P., obligarea în solidar a acestora la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii imobilului ce s-a aflat în București, sector 5, imobil ce a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român, conform valorii ce va reieși în urma evaluării acestui bun imobil. În motivare, reclamantul a arătat că instituțiile pârâte, prin modalitatea în care au înțeles să îndeplinească obligațiile legale în materia stabilirii și plății despăgubirii aferente imobilului preluat abuziv, i-au creat un prejudiciu cert și evaluabil, ce trebuie reparat în condițiile art. 1357 C. civ.

Referitor la fapta ilicită, reclamantul a arătat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă Primăria a avut nevoie de 6 ani pentru finalizarea acestei etape a procesului de despăgubire pentru ca, în anul 2007 să transmită dosarul la verificare către Prefectură și, apoi, către A.N.R.P. În cursul anului 2008, în timp ce dosarul era în faza de evaluare, P.M.B., prin Administrația Fondului Imobiliar, emite către A.N.R.P. o adresă prin care, contrar dispozițiilor anterioare, adaugă la suprafața imobilului revendicat un depozit de medicamente cu o suprafață suplimentară de 227,49 m.p. După 2 ani, Primăria Municipiului București recunoaște că a săvârșit o greșeală și emite Dispoziția cu nr. 14083 din 13 iulie 2011, în care renunța la suprafața suplimentară și la depozitul de medicamente.

În anul 2011 dosarul s-a întors pentru a doua oară la A.N.R.P., care solicită, pentru completarea dosarului, certificatul de moștenitor după F.W., solicitare nelegală, susține reclamantul, având în vedere că în dosar exista copia Grefei Tribunalului Ilfov, cât și testamentul cu masa succesorală dezbătută la tribunal. Deși A.N.R.P. avea la dosar toate documentele necesare emiterii avizului de legalitate și, apoi, transmiterii dosarului către un evaluator, a înțeles să solicite documente ce și-au făcut apariția în peisajul legislativ românesc un deceniu mai târziu. În ceea ce privește termenele în care A.N.R.P. și P.M.B.

au înțeles să își execute obligațiile legale, reclamantul a arătat că, chiar dacă legile de reparație nu prevedeau un termen expres pentru rezolvarea dosarelor, transmiterea lor către evaluare sau pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, trecerea unei perioade de 11 ani de zile fără a finaliza acest dosar, reprezintă un abuz al autorității. Un alt aspect care subliniază reaua-credință a P.M.B. și a A.N.R.P. constă în faptul că, deși reclamantul a înaintat mai multe petiții (anexate) la care acestea aveau obligația legală să răspundă în termen de 30 de zile, nici măcar o singură petiție nu a primit vreun răspuns. Referitor la prejudiciul suferit, reclamantul a arătat că acesta constă tocmai în neefectuarea plății despăgubirilor la care avea, încă din 2008, dreptul.

Legiuitorul i-a recunoscut un drept, iar reclamantul se află în imposibilitatea de a primi beneficiul pecuniar al acestui drept tocmai din cauza unui cumul de inacțiuni și acțiuni nelegale ale celor doua pârâte. Pe lângă prejudiciul ce constă în neplata despăgubirilor la care este îndreptățit, există și acel „prejudiciu moral”, ce constă în frustrările acumulate timp de 11 ani în care a trimis petiții ce nu s-au soldat nici măcar cu un răspuns formal. Sub aspectul prejudiciului creat, reclamantul a solicitat instanței să constate că acesta este unul cert, neîndoielnic, susceptibil de evaluare și care nu a fost încă reparat. Sub aspectul legăturii de cauzalitate, reclamantul a arătat că singurele instituții implicate în procesul de despăgubire sunt Primăria Municipiului București și A.N.R.P., astfel încât legătura de cauzalitate între faptele (acțiunile și inacțiunile) ilicite ale celor două instituții și prejudiciu este evidentă.

Sub aspectul vinovăției, reclamantul a arătat că cele două pârâte nu s-au aflat sub imperiul vreunei forțe externe care să le influențeze comportamentul, motiv pentru care consideră evidenta vinovăția acestora. La termenul de judecată din data de 20 septembrie 2013, tribunalul a luat act de precizarea cadrului procesual, în sensul că reclamantul înțelege să se judece și cu Municipiul București prin primar general. Pârâta A.N.R.P. a depus precizări, arătând că, în contextul noilor reglementări legale - Legea nr. 165/2013, Dosarul de despăgubire al reclamantului, înregistrat la Secretariatul C.N.C.I. sub nr. 39497/CC, a fost reanalizat din punct de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii.

Cu această ocazie, a precizat pârâta, s-a constat că dosarul aferent Dispoziției nr. 14083/2011, emisă de Primăria Municipiului București, este incomplet, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, s-a solicitat atât Primăriei Municipiului București, în calitate de entitate învestită cu soluționarea notificării, cât și reclamantului, depunerea unor înscrisuri suplimentare necesare soluționării dosarului, respectiv copii ale actelor de identitate valabile ale persoanelor îndreptățite; declarație autentificată pe proprie răspundere din care să reiasă dacă au fost încasate despăgubiri. Se învederează faptul că, pentru depunerea înscrisurilor menționate, potrivit dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 165/2013, se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 90 de zile, termen care poate fi prelungit.

La termenul de judecată din data de 21 martie 2014, tribunalul a respins excepția necompetenței și excepția prematurității invocate de către pârâta A.N.R.P. prin întâmpinare, având în vedere că obiectul cauzei este reprezentat de angajarea răspunderii delictuale a pârâtelor nu de soluționarea notificării în baza Legii nr. 10/2001 sau de o cerere vizând contenciosul administrativ. Prin sentința nr. 799 din 27 iunie 2014 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în speță nu sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâților.

Tribunalul a apreciat că nu se susține ipoteza de faptă ilicită a pârâților avansată de către reclamant, constatând că restituirea dosarului către Primăria Municipiului București nu s-a datorat introducerii în plus a unui imobil care nu fusese notificat, ci a unei solicitări din partea A.N.R.P. de clarificare a suprafeței imobilului pentru care s-a dispus acordarea de despăgubiri prin Dispoziția inițială nr. 8773/2007 a Primăriei Municipiului București. Tribunalul a mai constatat că modificarea survenită prin Dispoziția ulterioară, nr. 14083 din 13 iulie 2011, a vizat precizarea suprafeței construcției și a modalității de etajare a acesteia. De asemenea, s-a reținut că notificatorii și-au însușit descrierea imobilului obiect al Dispoziției inițiale nr. 8773/2007, astfel după cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar.

În data de 28 octombrie 2013, dosarul administrativ a fost din nou restituit către Primăria Municipiului București în vederea completării acestuia cu anumite declarații, care au fost depuse ulterior de către notificatori. Tribunalul a mai subliniat că memoriile și sesizările reclamantului la adresa instituțiilor competente în domeniu nu au fost cu privire la suprafața excedentară susținută a fi fost introdusă în mod nelegal în cuprinsul imobilului notificat. Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că nu se poate reține în sarcina pârâților săvârșirea unei fapte ilicite.

Asupra prejudiciului pretins a fi suferit de către reclamant, tribunalul a observat că a fost solicitată cu acest titlu valoarea de circulație a imobilului ce a format obiectul notificării din 2001. În această privință, tribunalul a constatat că prin eventuala acordare către reclamant a întregii valori de piață a imobilului astfel cum a fost evaluat prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară, s-ar ajunge la eludarea procedurii administrative instituite de Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin actuala reglementare, Legea nr. 165/2013, ținând cont și de faptul că reclamantul este doar unul dintre persoanele stabilite ca îndreptățite la măsuri compensatorii prin echivalent asupra imobilului notificat, conform Dispoziției nr. 8773/2007 și nr. 14083/2011.

S-a apreciat că partea are toate garanțiile respectării dreptului său de proprietate, precum și a dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005 Titlul VII în vederea stabilirii exacte a cuantumului despăgubirilor, existând posibilitatea contestării acestora în fața Tribunalului București. Totodată, urmează ca prin procedura instituită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 să se procedeze la o astfel de stabilire în concret a valorii măsurilor ce vor fi acordate în echivalent. Pe de altă parte, consideră instanța de apel, s-ar ajunge indirect și la eludarea normelor de competență materială a instanțelor de judecată, având în vedere art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 deschide calea unei acțiuni în instanță - „deciziile adoptate de către C.C.S.D.

pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată” în contradictoriu cu statul, iar potrivit art. 20, competența aparține, secției de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel în raza teritorială căreia domiciliază reclamantul. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul W.R., arătând că în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu există fapta ilicită a pârâților. S-a arătat că P.M.B. a produs fapta ilicită neclarificând problema spațiului excedentar. Cu privire la culpa A.N.R.P., reclamantul a arătat că aceasta s-a produs odată cu respingerea dosarului, greșit motivat de faptul că trebuia depus certificatul de moștenitor al autorului inițial W.F.

O altă critică adusă hotărârii instanței de fond este că aceasta a apreciat în mod greșit că dosarul de despăgubiri era incomplet întrucât lipseau anumite documente pe care A.N.R.P. le-a solicitat, deși suplimentarea de înscrisuri nu era necesară cât timp era în vigoare Legea nr. 247/2005. Critică și aprecierea instanței referitoare la respectarea garanțiilor privind dreptul de proprietate al reclamantului și la un proces echitabil. Prin Decizia nr. 58/A din 10 februarie 2015 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința atacată, a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul Municipiul București la plata sumei de 500 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a formulat notificare în temeiul dispozițiilor legii speciale solicitând retrocedarea în natură a imobilului în litigiu. Notificarea a fost soluționată prin Dispoziția din 2007, în sensul respingerii cererii de restituire în natură și propunerii acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 247/2005, acesta fiind actul normativ în vigoare la momentul respectiv. Măsurile reparatorii vizau imobilul situat în sector 5, București, format din teren în suprafață de 357,72 mp și construcție demolată cu regim de înălțime S+P+2E+Pod, fără a se indica suprafața acesteia.

Dispoziția, împreună cu întreaga documentație, fost înaintată Instituției prefectului, care, emițând avizul de legalitate, a dispus prin adresa din data de 11 martie 2008 transmiterea dosarului administrativ însoțit de dispoziția unității deținătoare și referatul conținând avizul de legalitate către Secretariatul C.C.S.D. Apreciind dosarul incomplet, A.N.R.P., Secretariatul C.C.S.D. a solicitat Primăriei Municipiului București, Consiliului General al Municipiului București și SC C. SA, prin intermediul a două adrese purtând aceeași dată, 21 noiembrie 2008, completarea materialului probator cu înscrisuri din care să rezulte descrierea imobilului, istoric de arteră, rol poștal și istoric de rol fiscal.

În cuprinsul adresei destinate unității deținătoare, se precizează că se solicită clarificarea situației juridice a proprietății imobiliare, respectiv a preluării de către stat, având în vedere că potrivit relațiilor furnizate de SC C. SA imobilul a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950, de la T.L., ulterior fiind demolat în temeiul Decretului nr. 152/1980 și figurând în evidențe cu suprafața construită totală desfășurată de 642,99 mp, iar din relațiile furnizate D.E.I.C. din cadrul Primăriei Municipiului București reiese că imobilul în litigiu figurează în anexa decretului nr. 134/1949, cu mențiunea naționalizării Depozitului de medicamente cu denumirea de M., fiind demolat în temeiul Decretului nr. 152/1980 și figurând cu o suprafață de desfășurată de 870,48 mp.

Verificând comparativ relațiile furnizate de cele două entități, instanța de apel a constatat existența inadvertenței în ceea ce privește modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea statului, precum și cu privire la suprafața construcției ce formează obiectul notificării. Din această perspectivă, instanța de apel a apreciat justificată nelămurirea C.C.S.D., cu atât mai mult cu cât, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII în forma în vigoare la data emiterii celor două adrese, aceasta verifică situația juridică și faptică a imobilului, precum și legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, prealabil evaluării acestuia.

Instanța de apel a apreciat că aspectele pentru care s-au cerut clarificări țin de corecta stabilire a situației juridice și faptice a imobilului notificat și denotă rigurozitate în examinarea materialului probator al dosarului administrativ, astfel că nu se poate reține o atitudine culpabilă a A.N.R.P. sub acest aspect. Întrucât răspunsul unității deținătoare nu a fost complet, Primăria Municipiului București comunicând la data de 08 ianuarie 2009 doar fișa tehnică a imobilului, A.N.R.P. a dispus la data de 16 aprilie 2009 restituirea întregului dosar administrativ către Primăria Municipiului București. Din conținutul adresei de înaintare a dosarului, rezultă că se face referire la o serie de adrese, ce materializează demersurile făcute de reclamanți pentru complinirea lipsurilor identificate de A.N.R.P., deficiențe care au fost doar parțial acoperite, prin depunerea unor noi dovezi privind situația juridică și structura imobilului.

La data de 13 iulie 2011 Primăria Municipiului București a emis o nouă dispoziție, prin care rectificat dispoziția anterior emisă, în sensul că s-a menținut modalitatea de reparație, specificându-se suprafața construcției demolate ca fiind 642,99 mp. Dosarul administrativ a urmat același parcurs, fiind din nou trimis A.N.R.P. care, la data de 16 octombrie 2013, solicită completarea acestuia cu copii ale actelor de identitate valabile ale persoanelor îndreptățite precum și cu declarațiile autentificate ale acestora legat de neîncasarea vreunei despăgubiri potrivit Acordurilor Internaționale încheiate de România pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie. Toate aceste declarații, împreună cu copii ale actelor de identitate ale reclamanților au fost depuse, așa cum reiese din lucrările dosarului administrativ atașat în dosarul de fond al primei instanțe.

În ceea ce privește necesitatea depunerii certificatului de moștenitor al autorului inițial, decedat în anul 1943, instanța de apel a apreciat că susținerile reclamantului sunt neîntemeiate, fiind posibilă obținerea unei dovezi a calității de moștenitor și în conformitate cu legislația anterioară Decretului nr. 40/1953. În acest sens, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 478/1938, precum și dispozițiile art. 620-642 din vechiul C. proc. civ. Pe de altă parte s-a considerat că această solicitare se înscrie în același spirit de rigoare și acuratețe în ceea ce privește constituirea materialului probator, relevant pentru stabilirea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale.

Examinând acest parcurs al dosarului, instanța de apel a constatat că nu se poate reține o culpă a A.N.R.P., în condițiile în care aceasta a observat anumite lipsuri sau inadvertențe între actele dosarului administrativ și a solicitat completarea respectiv clarificarea acestora. Faptul că obținerea acestor răspunsuri a necesitat timp și a provocat anumite întârzieri, în condițiile în care rezolvarea corectă a chestiunilor de fapt și de drept puse în discuție implica și concursul altor entități, în special al unității deținătoare, nu este de natură să confere caracter ilicit acțiunilor pârâtei și nici să contureze o atitudine culpabilă a acesteia.

În ceea ce privește cealaltă pârâtă, instanța de apel a apreciat că modalitatea în care a instrumentat dosarul precum și perioada de timp necesară în acest scop denotă o atitudine culpabilă, pornind de la faptul că prima dispoziție de soluționare a notificării a fost emisă în anul 2007, adică după 6 ani și continuând cu faptul că această primă dispoziție nu menționează suprafața construcției demolate a imobilului pentru care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, element necesar pentru evaluarea acestor măsuri. În egală măsură, pârâta nu a dat curs solicitării pârâtei A.N.R.P. de a completa materialul probator pentru a elucida modul în care imobilul a trecut în patrimoniu statului.

De la momentul restituirii integrale a dosarului de către A.N.R.P. (aprilie 2009) și până la emiterea celei de-a doua dispoziții la data de 13 iulie 2011 au trecut mai mult de 2 ani, interval de timp care nu a primit nicio justificare pertinentă, sub aspectul necesității sau utilității sale în soluționarea notificării. În lumina aspectelor deja învederate, instanța de apel a apreciat că aceste întârzieri depășesc limitele termenului rezonabil și sunt de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a entității culpabile.

În ceea ce privește condițiile acestei răspunderii, instanța de apel a reținut că în privința Primăriei Municipiului București sunt îndeplinite, având în vedere că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constă în soluționarea cu întârziere (în ambele perioade de timp cât dosarul administrativ s-a aflat în lucru la unitatea deținătoare) și cu deficiențe a notificării (emiterea primei dispoziții de propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent fără indicarea suprafeței construcției), prin aceasta înțelegând și lipsa de promptitudine și exactitate în răspunsul oferit A.N.R.P. legat de completarea materialului probator și clarificarea chestiunii relative la modul de preluare a imobilului de către stat, care a determinat prelungirea semnificativă a duratei de procedurii de reparație.

Prejudiciul are natură morală și constă, așa cum arată reclamantul în cererea de chemare în judecată, în starea de tensiune și suferința psihică cauzate de frustrarea acumulată pe toată perioada celor 11 ani cât a durat până când dosarul a ajuns în fața autorității competente să stabilească măsurile reparatorii prin echivalent recunoscute reclamantului prin dispoziția primăriei. Dată fiind natura morală a acestui prejudiciu, nu există criterii certe, obiective și concrete de cuantificare, astfel că pentru evaluarea justă a acestor daune s-a apreciat necesar ca organul judiciar să valorifice întreg materialul probator administrat în dosar, pentru identificarea acelor împrejurări, elemente, fapte, conjuncturi relevante apte să conducă la o justă apreciere a daunelor morale.

S-a considerat astfel că durata nejustificat de lungă a procedurii și traiectoria sinuoasă a acesteia a cauzat reclamantului un sentiment de frustrare și neputință ceea ce constituie o suferință psihică susceptibilă a fi reparată prin acordarea unei compensații materiale.

Sub aspectul cuantificării efective a daunelor morale, instanța de apel a reținut că, dat fiind natura prejudiciului moral nepatrimonial și faptul că nu se poate recurge la mijloace de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu, evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare și se realizează prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei, stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensație echitabilă pentru consecințele prejudiciabile suferite, cu condiția de a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă daune morale, dar care nu trebuie să fie nici derizorie, scopul urmărit fiind acordarea unei satisfacții de ordin moral susceptibilă a înlocui valoarea de care a fost privat.

Valorificând coroborat toate aceste criterii și elemente, instanța de apel a apreciat că suma de 500 lei constituie o satisfacție suficientă, rezonabilă și echitabilă. S-a apreciat că acordarea cu titlu de daune a contravalorii de piață a imobilului nu este posibilă deoarece, așa cum a reținut și prima instanță, s-ar ajunge la o eludare a dispozițiilor legii speciale, care reglementează modalitatea de reparare a preluărilor imobiliare abuzive, în prezent fiind aplicabilă Legea nr. 165/2013, care prevede, în art. 21 alin. (6) că evaluarea imobilului se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte, valoarea unui punct fiind de un leu.

Faptul că Legea nr. 247/2005 prevedea o altă manieră de evaluare a proprietăților imobiliare, nerestituibile în natură, în sensul că evaluarea se făcea la valoarea reală de circulație, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, neputându-se valida raționamentul reclamantului potrivit căruia măsurile reparatorii ar trebuie stabilite conform legislației în vigoare la nivelul anului 2008, când, potrivit opiniei sale, dosarul administrativ era complet și trebuia demarată etapa procedurală a evaluării imobilului.

Măsurile reparatorii se stabilesc potrivit legii în vigoare la momentul la care dosarul ajunge în această etapă, legiuitorul neprevăzând nicio derogare de la această regulă, astfel că s-a considerat că nu se poate da curs solicitării reclamantului de a i se plăti cu titlu de daune valoarea de piață a imobilului, în considerarea faptului că, în absența întârzierilor din procedura Legii nr. 10/2001, stabilirea măsurilor reparatorii s-ar fi realizat sub imperiul unei alte legi. Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

reclamantul W.R., formulând următoarele critici: Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul imobilului în litigiu conform valorii ce ar fi reieșit în urma evaluării acestuia, limitându-se ca, în penultima pagină a deciziei recurate, să motiveze succint faptul că nu se poate analiza acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului deoarece s-ar eluda dispozițiile legii speciale-Legea nr. 165/2013. Nerecunoașterea posibilității promovării acțiunii de drept comun pentru acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea în echivalent a unui imobil preluat abuziv de stat și care nu poate fi restituit în natură potrivit legilor reparatorii relevă încălcarea art. 6 parag.

1 C.E.D.O., câtă vreme există controlul judecătoresc asupra măsurilor dispuse în cadrul procedurilor administrative. Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție nu exclude posibilitatea recurgerii la acțiunea în despăgubiri, cu condiția să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altei persoane ori securității raporturilor juridice. Recurentul susține că este titularul dreptului de proprietate având un bun actual în legătură cu care există speranța legitimă că va primi despăgubiri de la Statul român. În cauză nu s-a stabilit corect cadrul normativ în care trebuie dezlegate pretențiile recurentului-reclamant, cauza fiind soluționată prin interpretarea și aplicarea greșită a normei speciale.

Așa cum statuează și Decizia nr. 33/2008, chiar dacă recurentul-reclamant nu a obținut satisfacerea tuturor pretențiilor în procedura legii speciale, acesta are deschisă calea dreptului comun deoarece beneficiază de un drept actual de proprietate recunoscut prin dispoziții ale autorităților administrative, fără a mai fi necesar ca acest drept să fie supus validării în procedura legii speciale. Instanța de apel a ignorat faptul că Legea nr. 10/2001 reglementează perioada situată între data preluării abuzive și data constatării dreptului la despăgubiri, perioada scursă de la momentul când s-a acordat dreptul la despăgubiri și data când reclamantul a acționat în judecată pârâții când nu mai este vorba de un drept real, ci de un drept de creanță, care constituie un bun și reprezintă un drept de proprietate în lumina art. 1 parag.

1 teza I din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană. Parcurgând procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, reclamantul a obținut dispoziție de restituire prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate și de a beneficia de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru bunul revendicat. Despăgubirile bănești ce au fost acordate reclamantului în procedura Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 reprezintă modalitatea în care statul a înțeles să repare prejudiciul prin transformarea dreptului de proprietate într-un drept de creanță iar instanțele trebuiau să soluționeze cererea prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, Decizia nr. 33/2008, Declarația Universală a Drepturilor Omului și de art. 20 alin. (1) din Constituția României, acordând prioritate de aplicare normelor europene.

Critică soluția instanței de apel sub aspectul considerării ca inadmisibil pentru rezolvarea judecătorească a capătului de cerere privind despăgubirile pentru imobilul în litigiu recurentul fiind privat de a accede la o acțiune în justiție pentru aducerea valorii bunului proprietatea sa în patrimoniu, caz în care este încălcat art. 6 din Convenție Europeana și art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O. Susține recurentul că hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, întrucât suma de 500 lei nu este de natură a produce acestuia satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat.

Instanța de apel reține culpa pârâtului Municipiului București în instrumentarea dosarului de restituire, însă reparația acordată nu satisface nici abuzurile la care au fost supuși autorii reclamantului prin măsurile impuse de dictatura comunistă și nici abuzurile la care a fost supus reclamantul de organele administrative competente în soluționarea cererii de restituire și nu corespunde unei juste și integrale despăgubiri. Intimata A.N.R.P. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Deși recurentul a invocat, la încadrarea în drept a recursului, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu a dezvoltat, în scris în memoriul de recurs, critici de natură a face posibilă analiza acestui motiv de recurs.

Norma de drept menționată vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a actului dedus judecății, instanța de apel reține un cu totul alt act juridic schimbând astfel natura juridică a celui dedus judecății. Recurentul nu a indicat care este actul, în sensul de negotium iuris, a cărui natură juridică a fost greșit interpretată și în ce constă această interpretare, pentru ca instanța să poată efectua controlul de legalitate în considerarea cazului prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.. A precizat recurentul, în dezbaterile din fața instanței, că încadrabilă în acest motiv de recurs ar fi critica potrivit căreia instanța de apel a interpretat greșit dispoziția emisă, aceasta nevizând un drept real ci un drept de creanță.

Astfel, din economia motivării, se deduce că, odată ce s-a constatat dreptul la despăgubiri, dreptul real de proprietate asupra imobilului s-a transformat într-un drept de creanță, ce a ieșit din domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 iar despăgubirile trebuie acordate prin raportare la art. 1 parag. nr. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Pe lângă faptul că acest motiv nu este indicat sau dezvoltat ca atare în scris, nici nu poate fi analizat prin prisma pct. 8 din art. 304 C. proc. civ., în condițiile în care dreptul recunoscut prin procedura specială de reparație, la care recurentul face referire, are ca izvor o normă legală și nu un act juridic al cărui efect să fi fost greșit interpretat.

Pe de altă parte, dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, de care s-a prevalat reclamantul în fața autorităților administrative, reprezintă o noțiune distinctă de cea a formei de despăgubire recunoscută de lege (în natură sau echivalent), ambele aspecte fiind străine de obiectul prezentei cauze, reprezentat de dreptul la repararea unui prejudiciu cauzat de o faptă ilicită, toate ținând de interpretarea unei dispoziții legale și nu a unui act juridic. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul afirmă, referitor la despăgubirile materiale echivalente cu valoarea de circulație a imobilului, că instanța de apel s-a limitat a aprecia că prin aplicarea dreptului comun s-ar eluda dispozițiile legilor speciale, respingând practic, ca inadmisibilă cererea, fără a intra în cercetarea fondului.

În acest sens susține că sunt încălcate dispozițiile art. 6 din Convenție și interpretarea dată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Mai arată că dreptul său la despăgubiri ce a rezultat din transformarea dreptului de proprietate existent în patrimoniul său într-un drept de creanță, a fost recunoscut prin dispoziții ale autorităților administrative și nu mai trebuie validat în procedura legii speciale. Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt nefondate, în condițiile în care instanța de apel a reținut corect că prejudiciul material izvorât dintr-o faptă ilicită și pretins a fi contravaloarea imobilului nu poate fi acoperit printr-o acțiune directă împotriva entității cu atribuții în soluționarea notificării, având în vedere că despăgubirea fostului proprietar cu valoarea de circulație a imobilului se face pe calea unei proceduri speciale de reparație.

Față de temeiul juridic al cererii deduse judecății (art. 998-999 C. civ.) și fapta ilicită asupra căruia poartă pretențiile formulate - soluționarea cu întârziere a unei notificări, se constată că ceea ce solicită reclamantul nu reprezintă practic un prejudiciu rezultat din fapta culpabilă a autorității învestite cu soluționarea notificării ci chiar obiectul notificării, respectiv contravaloarea imobilului pentru care s-a formulat cererea de restituire. Or cele două tipuri de despăgubiri nu se confundă și a acorda o valoare de înlocuire a imobilului preluat abuziv de stat în mecanismul răspunderii civile delictuale presupune a eluda procedura specială de reparație în cadrul căreia se află în curs de soluționare notificarea.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. Astfel de acțiuni în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care s-au prevăzut măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și ale art. 13 din această convenție, sunt, potrivit interpretării date prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți, inadmisibile.

Nu se poate aprecia că în acest mod reclamantului i-au fost încălcate garanțiile acordate de art. 6 din Convenție întrucât procedura specială reglementează dreptul de acces la instanța de contencios după epuizarea fazei administrative. Va fi înlăturată susținerea recurentului reclamant potrivit căreia are deschisă acțiunea în despăgubiri pe calea dreptului comun în conformitate cu interpretarea dată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, în condițiile în care această decizie vizează exclusiv regimul juridic al acțiunii în revendicare și nu posibilitatea persoanelor îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială, cum ar fi promovarea unei acțiuni personale de tipul celei în răspundere civilă delictuală.

Această decizie în interesul legii nu poate fi invocată în interpretarea altui raport juridic, cum este cel dedus prezentei judecăți. Reclamantul se prevalează și de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, plecând de la premiza că este titularul unui drept de creanță recunoscut de autoritatea administrativă, ce nu mai trebuie validat și pe care este împiedicat să îl exercite prin întârzierea nejustificată a emiterii deciziei. Raționamentul este eronat în condițiile în care, în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001, de Legea nr. 247/2005 și ulterior de Legea nr. 165/2013.

Prin hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a statuat că transformarea în valoare patrimonială ce se bucură de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție a „interesului patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În consecință, este necesar ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate ca reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

În aceste circumstanțe, obligarea Statului român la despăgubiri materiale, motivat de faptul că reclamantul beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din moment ce, la data sesizării instanței, reclamantul nu avea un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, deoarece decizia prin care i s-a stabilit de către entitatea cu atribuții în soluționarea notificării un drept de creanță este încă în procedura de verificare administrativă, ce se urmează a se finaliza prin emiterea deciziei de către autoritatea competentă în condițiile Legii nr. 165/2013.

Se constată că reclamantul nu a promovat o acțiune în revendicare în care să se prevaleze de titlul autorului său, împrejurare în care, odată dovedită preferabilitatea titlului exhibat, s-ar fi prezumat că a păstrat calitatea de proprietar neîntrerupt. În acest caz, invocând garanția art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, ar fi putut pretinde existența unui prejudiciu, constând în imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate. Dimpotrivă, optând pentru despăgubiri în procedura specială de reparație, va dobândi un drept de creanță la data emiterii deciziei de stabilire a despăgubirilor. Nu se poate aprecia că, anterior, a deținut un drept de proprietate ce i s-a transformat în drept de creanță, întrucât legislația specială de reparații nu recunoaște un drept preexistent ci constituie unul nou, raportat la momentul emiterii deciziei administrative care acordă măsurile reparatorii.

În consecință, până la emiterea unei decizii definitive în procedura administrativă pentru imobilul preluat în perioada de referință, nu se poate vorbi de un prejudiciu material echivalent cu valoarea bunului de care a fost lipsit, nefiind certă intrarea bunului sau a contravalorii acestuia în patrimoniul său. Numai după epuizarea acestei proceduri, reclamantul va beneficia de un drept patrimonial propriu. Prin urmare recurentul reclamant nu se poate prevala de existența unui drept a cărui imposibilitate de exercitare i-a creat un prejudiciu patrimonial susceptibil a fi acoperit prin acordarea valorii de circulație a imobilului, astfel că în mod corect au fost înlăturate aserțiunile recurentului referitoare la existența prejudiciului material și modalitatea de cuantificare a acestuia.

În al doilea rând recurentul critică cuantumul daunelor morale acordate. Cu privire la acest aspect, se reține că stabilirea situației de fapt este în căderea instanțelor fondului, cele în fața cărora se administrează probatoriul, în timp ce instanța de recurs exercită doar un control de legalitate, respectiv de corectă aplicare a legii asupra situației de fapt determinate de instanțele de fond. Criticând faptul că instanța de apel ar fi făcut o greșită apreciere a situației generatoare de prejudiciu, cu consecința stabilirii unei despăgubiri morale la o valoare mult inferioară celei reale, recurentul supune judecății în recurs critici care tind să demonstreze netemeinicia hotărârii. Or recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă în care controlul judiciar se exercită exclusiv asupra aspectelor de nelegalitate ale deciziei atacate și nu cu privire la cele ce decurg din aprecierea situației de fapt prin prisma probatoriului administrat.

Prin urmare, în recurs nu poate fi reevaluat probatoriul în vederea unei redimensionări a prejudiciului moral ce a fost apreciat de instanța de apel, prin raportare la situația de fapt reținută, ca fiind rezonabil și echitabil față de gravitatea faptei ilicite și gradul de culpă a autorului. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul W.R. împotriva Deciziei nr. 58/A din 10 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2015.