ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1246/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1246/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 35479/3/2012 la data de 07 septembrie 2012,

reclamantul W.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria

Municipiului București prin primar general, A.N.R.P., obligarea în solidar a

acestora la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii imobilului

ce s-a aflat în București, sector 5, imobil ce a fost preluat în mod abuziv de

către Statul Român, conform valorii ce va reieși în urma evaluării acestui bun

imobil.

În motivare,

reclamantul a arătat că instituțiile pârâte, prin modalitatea în care au

înțeles să îndeplinească obligațiile legale în materia stabilirii și plății

despăgubirii aferente imobilului preluat abuziv, i-au creat un prejudiciu cert

și evaluabil, ce trebuie reparat în condițiile art. 1357 C. civ.

Referitor la fapta

ilicită, reclamantul a arătat că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

însă Primăria a avut nevoie de 6 ani pentru finalizarea acestei etape a

procesului de despăgubire pentru ca, în anul 2007 să transmită dosarul la

verificare către Prefectură și, apoi, către A.N.R.P.

În cursul anului

2008, în timp ce dosarul era în faza de evaluare, P.M.B., prin Administrația

Fondului Imobiliar, emite către A.N.R.P. o adresă prin care, contrar

dispozițiilor anterioare, adaugă la suprafața imobilului revendicat un depozit

de medicamente cu o suprafață suplimentară de 227,49 m.p.

După 2 ani, Primăria

Municipiului București recunoaște că a săvârșit o greșeală și emite Dispoziția cu

nr. 14083 din 13 iulie 2011, în care renunța la suprafața suplimentară și la

depozitul de medicamente.

În anul 2011 dosarul

s-a întors pentru a doua oară la A.N.R.P., care solicită, pentru completarea

dosarului, certificatul de moștenitor după F.W., solicitare nelegală, susține

reclamantul, având în vedere că în dosar exista copia Grefei Tribunalului

Ilfov, cât și testamentul cu masa succesorală dezbătută la tribunal.

Deși A.N.R.P. avea la

dosar toate documentele necesare emiterii avizului de legalitate și, apoi,

transmiterii dosarului către un evaluator, a înțeles să solicite documente ce

și-au făcut apariția în peisajul legislativ românesc un deceniu mai târziu.

În ceea ce privește

termenele în care A.N.R.P. și P.M.B. au înțeles să își execute obligațiile

legale, reclamantul a arătat că, chiar dacă legile de reparație nu prevedeau un

termen expres pentru rezolvarea dosarelor, transmiterea lor către evaluare sau

pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, trecerea unei

perioade de 11 ani de zile fără a finaliza acest dosar, reprezintă un abuz al

autorității.

Un alt aspect care

subliniază reaua-credință a P.M.B. și a A.N.R.P. constă în faptul că, deși

reclamantul a înaintat mai multe petiții (anexate) la care acestea aveau

obligația legală să răspundă în termen de 30 de zile, nici măcar o singură petiție

nu a primit vreun răspuns.

Referitor la

prejudiciul suferit, reclamantul a arătat că acesta constă tocmai în

neefectuarea plății despăgubirilor la care avea, încă din 2008, dreptul.

Legiuitorul i-a recunoscut un drept, iar reclamantul se află în imposibilitatea

de a primi beneficiul pecuniar al acestui drept tocmai din cauza unui cumul de

inacțiuni și acțiuni nelegale ale celor doua pârâte.

Pe lângă prejudiciul

ce constă în neplata despăgubirilor la care este îndreptățit, există și acel

„prejudiciu moral”, ce constă în frustrările acumulate timp de 11 ani în care a

trimis petiții ce nu s-au soldat nici măcar cu un răspuns formal. Sub aspectul

prejudiciului creat, reclamantul a solicitat instanței să constate că acesta

este unul cert, neîndoielnic, susceptibil de evaluare și care nu a fost încă

reparat.

Sub aspectul

legăturii de cauzalitate, reclamantul a arătat că singurele instituții

implicate în procesul de despăgubire sunt Primăria Municipiului București și A.N.R.P.,

astfel încât legătura de cauzalitate între faptele (acțiunile și inacțiunile)

ilicite ale celor două instituții și prejudiciu este evidentă.

Sub aspectul

vinovăției, reclamantul a arătat că cele două pârâte nu s-au aflat sub imperiul

vreunei forțe externe care să le influențeze comportamentul, motiv pentru care

consideră evidenta vinovăția acestora.

La termenul de

judecată din data de 20 septembrie 2013, tribunalul a luat act de precizarea

cadrului procesual, în sensul că reclamantul înțelege să se judece și cu

Municipiul București prin primar general.

Pârâta A.N.R.P. a

depus precizări, arătând că, în contextul noilor reglementări legale - Legea nr.

165/2013, Dosarul de despăgubire al reclamantului, înregistrat la Secretariatul

C.N.C.I. sub nr. 39497/CC, a fost reanalizat din punct de vedere al existenței

dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii.

Cu această ocazie, a

precizat pârâta, s-a constat că dosarul aferent Dispoziției nr. 14083/2011,

emisă de Primăria Municipiului București, este incomplet, motiv pentru care, în

temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, s-a solicitat

atât Primăriei Municipiului București, în calitate de entitate învestită cu

soluționarea notificării, cât și reclamantului, depunerea unor înscrisuri

suplimentare necesare soluționării dosarului, respectiv copii ale actelor de

identitate valabile ale persoanelor îndreptățite; declarație autentificată pe

proprie răspundere din care să reiasă dacă au fost încasate despăgubiri.

Se învederează faptul

că, pentru depunerea înscrisurilor menționate, potrivit dispozițiilor art. 32

din Legea nr. 165/2013, se instituie un termen de decădere în procedura

administrativă, de 90 de zile, termen care poate fi prelungit.

La termenul de judecată

din data de 21 martie 2014, tribunalul a respins excepția necompetenței și

excepția prematurității invocate de către pârâta A.N.R.P. prin întâmpinare, având

în vedere că obiectul cauzei este reprezentat de angajarea răspunderii

delictuale a pârâtelor nu de soluționarea notificării în baza Legii nr. 10/2001

sau de o cerere vizând contenciosul administrativ.

Prin sentința nr. 799

din 27 iunie 2014 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că în speță nu sunt întrunite cumulativ

condițiile prevăzute de lege pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală

în sarcina pârâților.

Tribunalul a apreciat

că nu se susține ipoteza de faptă ilicită a pârâților avansată de către

reclamant, constatând că restituirea dosarului către Primăria Municipiului

București nu s-a datorat introducerii în plus a unui imobil care nu fusese

notificat, ci a unei solicitări din partea A.N.R.P. de clarificare a suprafeței

imobilului pentru care s-a dispus acordarea de despăgubiri prin Dispoziția inițială

nr. 8773/2007 a Primăriei Municipiului București. Tribunalul a mai constatat că

modificarea survenită prin Dispoziția ulterioară, nr. 14083 din 13 iulie 2011,

a vizat precizarea suprafeței construcției și a modalității de etajare a

acesteia. De asemenea, s-a reținut că notificatorii și-au însușit descrierea

imobilului obiect al Dispoziției inițiale nr. 8773/2007, astfel după cum

rezultă din înscrisurile aflate la dosar.

În data de 28

octombrie 2013, dosarul administrativ a fost din nou restituit către Primăria

Municipiului București în vederea completării acestuia cu anumite declarații,

care au fost depuse ulterior de către notificatori.

Tribunalul a mai

subliniat că memoriile și sesizările reclamantului la adresa instituțiilor

competente în domeniu nu au fost cu privire la suprafața excedentară susținută

a fi fost introdusă în mod nelegal în cuprinsul imobilului notificat.

Pe cale de

consecință, tribunalul a constatat că nu se poate reține în sarcina pârâților

săvârșirea unei fapte ilicite.

Asupra prejudiciului

pretins a fi suferit de către reclamant, tribunalul a observat că a fost

solicitată cu acest titlu valoarea de circulație a imobilului ce a format

obiectul notificării din 2001. În această privință, tribunalul a constatat că

prin eventuala acordare către reclamant a întregii valori de piață a imobilului

astfel cum a fost evaluat prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară,

s-ar ajunge la eludarea procedurii administrative instituite de Legea nr. 247/2005,

astfel cum a fost modificată prin actuala reglementare, Legea nr. 165/2013,

ținând cont și de faptul că reclamantul este doar unul dintre persoanele

stabilite ca îndreptățite la măsuri compensatorii prin echivalent asupra

imobilului notificat, conform Dispoziției nr. 8773/2007 și nr. 14083/2011.

S-a apreciat că partea

are toate garanțiile respectării dreptului său de proprietate, precum și a

dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurii reglementate de Legea nr.

247/2005 Titlul VII în vederea stabilirii exacte a cuantumului despăgubirilor,

existând posibilitatea contestării acestora în fața Tribunalului București.

Totodată, urmează ca prin procedura instituită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005

să se procedeze la o astfel de stabilire în concret a valorii măsurilor ce vor

fi acordate în echivalent. Pe de altă parte, consideră instanța de apel, s-ar

ajunge indirect și la eludarea normelor de competență materială a instanțelor

de judecată, având în vedere art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005

deschide calea unei acțiuni în instanță - „deciziile adoptate de către C.C.S.D.

pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,

republicată” în contradictoriu cu statul, iar potrivit art. 20, competența

aparține, secției de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel în

raza teritorială căreia domiciliază reclamantul.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamantul W.R., arătând că în mod greșit instanța de

fond a apreciat că nu există fapta ilicită a pârâților.

S-a arătat că P.M.B.

a produs fapta ilicită neclarificând problema spațiului excedentar. Cu privire

la culpa A.N.R.P., reclamantul a arătat că aceasta s-a produs odată cu

respingerea dosarului, greșit motivat de faptul că trebuia depus certificatul

de moștenitor al autorului inițial W.F.

O altă critică adusă

hotărârii instanței de fond este că aceasta a apreciat în mod greșit că dosarul

de despăgubiri era incomplet întrucât lipseau anumite documente pe care A.N.R.P.

le-a solicitat, deși suplimentarea de înscrisuri nu era necesară cât timp era

în vigoare Legea nr. 247/2005.

Critică și aprecierea

instanței referitoare la respectarea garanțiilor privind dreptul de proprietate

al reclamantului și la un proces echitabil.

Prin Decizia nr. 58/A

din 10 februarie 2015 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantului, a schimbat în

parte sentința atacată, a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul

Municipiul București la plata sumei de 500 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul

a formulat notificare în temeiul

dispozițiilor legii speciale solicitând retrocedarea în natură a imobilului în

litigiu. Notificarea a fost soluționată prin Dispoziția din 2007, în sensul

respingerii cererii de restituire în natură și propunerii acordării de măsuri

reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 247/2005, acesta fiind

actul normativ în vigoare la momentul respectiv. Măsurile reparatorii vizau

imobilul situat în sector 5, București, format din teren în suprafață de

357,72 mp și construcție demolată cu regim de înălțime S+P+2E+Pod, fără a se

indica suprafața acesteia.

Dispoziția, împreună

cu întreaga documentație, fost înaintată Instituției prefectului, care, emițând

avizul de legalitate, a dispus prin adresa din data de 11 martie 2008

transmiterea dosarului administrativ însoțit de dispoziția unității deținătoare

și referatul conținând avizul de legalitate către Secretariatul C.C.S.D.

Apreciind dosarul incomplet, A.N.R.P., Secretariatul C.C.S.D. a solicitat

Primăriei Municipiului București, Consiliului General al Municipiului București

și SC C. SA, prin intermediul a două adrese purtând aceeași dată, 21 noiembrie 2008,

completarea materialului probator cu înscrisuri din care să rezulte descrierea

imobilului, istoric de arteră, rol poștal și istoric de rol fiscal. În

cuprinsul adresei destinate unității deținătoare, se precizează că se solicită

clarificarea situației juridice a proprietății imobiliare, respectiv a preluării

de către stat, având în vedere că potrivit relațiilor furnizate de SC C. SA

imobilul a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950, de la

T.L., ulterior fiind demolat în temeiul Decretului nr. 152/1980 și figurând în

evidențe cu suprafața construită totală desfășurată de 642,99 mp, iar din

relațiile furnizate D.E.I.C. din cadrul Primăriei Municipiului București reiese

că imobilul în litigiu figurează în anexa decretului nr. 134/1949, cu mențiunea

naționalizării Depozitului de medicamente cu denumirea de M., fiind demolat în

temeiul Decretului nr. 152/1980 și figurând cu o suprafață de desfășurată de

870,48 mp.

Verificând comparativ

relațiile furnizate de cele două entități, instanța de apel a constatat existența

inadvertenței în ceea ce privește modalitatea de preluare a imobilului în

proprietatea statului, precum și cu privire la suprafața construcției ce

formează obiectul notificării. Din această perspectivă, instanța de apel a

apreciat justificată nelămurirea C.C.S.D., cu atât mai mult cu cât, potrivit

dispozițiilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII în forma în

vigoare la data emiterii celor două adrese, aceasta verifică situația juridică

și faptică a imobilului, precum și legalitatea respingerii cererii de restituire

în natură, prealabil evaluării acestuia. Instanța de apel a apreciat că

aspectele pentru care s-au cerut clarificări țin de corecta stabilire a

situației juridice și faptice a imobilului notificat și denotă rigurozitate în

examinarea materialului probator al dosarului administrativ, astfel că nu se

poate reține o atitudine culpabilă a A.N.R.P. sub acest aspect.

Întrucât răspunsul

unității deținătoare nu a fost complet, Primăria Municipiului București comunicând

la data de 08 ianuarie 2009 doar fișa tehnică a imobilului, A.N.R.P. a dispus

la data de 16 aprilie 2009 restituirea întregului dosar administrativ către

Primăria Municipiului București. Din conținutul adresei de înaintare a

dosarului, rezultă că se face referire la o serie de adrese, ce materializează

demersurile făcute de reclamanți pentru complinirea lipsurilor identificate de

A.N.R.P., deficiențe care au fost doar parțial acoperite, prin depunerea unor

noi dovezi privind situația juridică și structura imobilului.

La data de 13 iulie 2011

Primăria Municipiului București a emis o nouă dispoziție, prin care rectificat

dispoziția anterior emisă, în sensul că s-a menținut modalitatea de reparație,

specificându-se suprafața construcției demolate ca fiind 642,99 mp. Dosarul

administrativ a urmat același parcurs, fiind din nou trimis A.N.R.P. care, la

data de 16 octombrie 2013, solicită completarea acestuia cu copii ale actelor

de identitate valabile ale persoanelor îndreptățite precum și cu declarațiile

autentificate ale acestora legat de neîncasarea vreunei despăgubiri potrivit

Acordurilor Internaționale încheiate de România pentru reglementarea

problemelor financiare în suspensie. Toate aceste declarații, împreună cu copii

ale actelor de identitate ale reclamanților au fost depuse, așa cum reiese din

lucrările dosarului administrativ atașat în dosarul de fond al primei instanțe.

În ceea ce privește

necesitatea depunerii certificatului de moștenitor al autorului inițial,

decedat în anul 1943, instanța de apel a apreciat că susținerile reclamantului

sunt neîntemeiate, fiind posibilă obținerea unei dovezi a calității de

moștenitor și în conformitate cu legislația anterioară Decretului nr. 40/1953.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 478/1938,

precum și dispozițiile art. 620-642 din vechiul C. proc. civ. Pe de altă parte s-a

considerat că această solicitare se înscrie în același spirit de rigoare și

acuratețe în ceea ce privește constituirea materialului probator, relevant

pentru stabilirea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în

temeiul legii speciale.

Examinând acest

parcurs al dosarului, instanța de apel a constatat că nu se poate reține o

culpă a A.N.R.P., în condițiile în care aceasta a observat anumite lipsuri sau

inadvertențe între actele dosarului administrativ și a solicitat completarea

respectiv clarificarea acestora. Faptul că obținerea acestor răspunsuri a

necesitat timp și a provocat anumite întârzieri, în condițiile în care

rezolvarea corectă a chestiunilor de fapt și de drept puse în discuție implica

și concursul altor entități, în special al unității deținătoare, nu este de

natură să confere caracter ilicit acțiunilor pârâtei și nici să contureze o

atitudine culpabilă a acesteia.

În ceea ce privește

cealaltă pârâtă, instanța de apel a apreciat că modalitatea în care a

instrumentat dosarul precum și perioada de timp necesară în acest scop denotă o

atitudine culpabilă, pornind de la faptul că prima dispoziție de soluționare a

notificării a fost emisă în anul 2007, adică după 6 ani și continuând cu faptul

că această primă dispoziție nu menționează suprafața construcției demolate a

imobilului pentru care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent, element necesar pentru evaluarea acestor măsuri. În egală măsură,

pârâta nu a dat curs solicitării pârâtei A.N.R.P. de a completa materialul

probator pentru a elucida modul în care imobilul a trecut în patrimoniu

statului.

De la momentul

restituirii integrale a dosarului de către A.N.R.P. (aprilie 2009) și până la

emiterea celei de-a doua dispoziții la data de 13 iulie 2011 au trecut mai mult

de 2 ani, interval de timp care nu a primit nicio justificare pertinentă, sub

aspectul necesității sau utilității sale în soluționarea notificării. În lumina

aspectelor deja învederate, instanța de apel a apreciat că aceste întârzieri

depășesc limitele termenului rezonabil și sunt de natură să atragă răspunderea

civilă delictuală a entității culpabile.

În ceea ce privește

condițiile acestei răspunderii, instanța de apel a reținut că în privința

Primăriei Municipiului București sunt îndeplinite, având în vedere că fapta

ilicită cauzatoare de prejudicii constă în soluționarea cu întârziere (în

ambele perioade de timp cât dosarul administrativ s-a aflat în lucru la

unitatea deținătoare) și cu deficiențe a notificării (emiterea primei

dispoziții de propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent

fără indicarea suprafeței construcției), prin aceasta înțelegând și lipsa de

promptitudine și exactitate în răspunsul oferit A.N.R.P. legat de completarea

materialului probator și clarificarea chestiunii relative la modul de preluare

a imobilului de către stat, care a determinat prelungirea semnificativă a

duratei de procedurii de reparație. Prejudiciul are natură morală și constă,

așa cum arată reclamantul în cererea de chemare în judecată, în starea de

tensiune și suferința psihică cauzate de frustrarea acumulată pe toată perioada

celor 11 ani cât a durat până când dosarul a ajuns în fața autorității

competente să stabilească măsurile reparatorii prin echivalent recunoscute

reclamantului prin dispoziția primăriei.

Dată fiind natura

morală a acestui prejudiciu, nu există criterii certe, obiective și concrete de

cuantificare, astfel că pentru evaluarea justă a acestor daune s-a apreciat necesar

ca organul judiciar să valorifice întreg materialul probator administrat în

dosar, pentru identificarea acelor împrejurări, elemente, fapte, conjuncturi

relevante apte să conducă la o justă apreciere a daunelor morale. S-a

considerat astfel că durata nejustificat de lungă a procedurii și traiectoria

sinuoasă a acesteia a cauzat reclamantului un sentiment de frustrare și

neputință ceea ce constituie o suferință psihică susceptibilă a fi reparată

prin acordarea unei compensații materiale.

Sub aspectul cuantificării

efective a daunelor morale, instanța de apel a reținut că, dat fiind natura

prejudiciului moral nepatrimonial și faptul că nu se poate recurge la mijloace

de probă materiale pentru determinarea întinderii despăgubirilor acordate cu

acest titlu, evaluarea daunelor include în mod inerent o doză de aproximare și

se realizează prin raportare la ansamblul împrejurărilor de fapt ale cauzei,

stabilindu-se o sumă care să constituie, pe cât posibil, o compensație

echitabilă pentru consecințele prejudiciabile suferite, cu condiția de a nu se

ajunge la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă daune

morale, dar care nu trebuie să fie nici derizorie, scopul urmărit fiind

acordarea unei satisfacții de ordin moral susceptibilă a înlocui valoarea de

care a fost privat.

Valorificând

coroborat toate aceste criterii și elemente, instanța de apel a apreciat că

suma de 500 lei constituie o satisfacție suficientă, rezonabilă și echitabilă.

S-a apreciat că acordarea

cu titlu de daune a contravalorii de piață a imobilului nu este posibilă

deoarece, așa cum a reținut și prima instanță, s-ar ajunge la o eludare a

dispozițiilor legii speciale, care reglementează modalitatea de reparare a

preluărilor imobiliare abuzive, în prezent fiind aplicabilă Legea nr. 165/2013,

care prevede, în art. 21 alin. (6) că evaluarea imobilului se face prin

aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a legii de

către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte, valoarea unui

punct fiind de un leu. Faptul că Legea nr. 247/2005 prevedea o altă manieră de

evaluare a proprietăților imobiliare, nerestituibile în natură, în sensul că

evaluarea se făcea la valoarea reală de circulație, nu este de natură să

conducă la o altă concluzie, neputându-se valida raționamentul reclamantului

potrivit căruia măsurile reparatorii ar trebuie stabilite conform legislației

în vigoare la nivelul anului 2008, când, potrivit opiniei sale, dosarul

administrativ era complet și trebuia demarată etapa procedurală a evaluării imobilului.

Măsurile reparatorii se stabilesc potrivit legii în vigoare la momentul la care

dosarul ajunge în această etapă, legiuitorul neprevăzând nicio derogare de la

această regulă, astfel că s-a considerat că nu se poate da curs solicitării

reclamantului de a i se plăti cu titlu de daune valoarea de piață a imobilului,

în considerarea faptului că, în absența întârzierilor din procedura Legii nr.

10/2001, stabilirea măsurilor reparatorii s-ar fi realizat sub imperiul unei

alte legi.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ. reclamantul W.R., formulând următoarele critici:

Instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata

despăgubirilor reprezentând echivalentul imobilului în litigiu conform valorii

ce ar fi reieșit în urma evaluării acestuia, limitându-se ca, în penultima

pagină a deciziei recurate, să motiveze succint faptul că nu se poate analiza

acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea de circulație a imobilului

deoarece s-ar eluda dispozițiile legii speciale-Legea nr. 165/2013.

Nerecunoașterea

posibilității promovării acțiunii de drept comun pentru acordarea de

despăgubiri reprezentând valoarea în echivalent a unui imobil preluat abuziv de

stat și care nu poate fi restituit în natură potrivit legilor reparatorii

relevă încălcarea art. 6 parag. 1 C.E.D.O., câtă vreme există controlul

judecătoresc asupra măsurilor dispuse în cadrul procedurilor administrative.

Decizia în interesul Legii

nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție nu

exclude posibilitatea recurgerii la acțiunea în despăgubiri, cu condiția să nu

se aducă atingere dreptului de proprietate al altei persoane ori securității

raporturilor juridice.

Recurentul susține că

este titularul dreptului de proprietate având un bun actual în legătură cu care

există speranța legitimă că va primi despăgubiri de la Statul român.

În cauză nu s-a

stabilit corect cadrul normativ în care trebuie dezlegate pretențiile

recurentului-reclamant, cauza fiind soluționată prin interpretarea și aplicarea

greșită a normei speciale.

Așa cum statuează și Decizia

nr. 33/2008, chiar dacă recurentul-reclamant nu a obținut satisfacerea tuturor

pretențiilor în procedura legii speciale, acesta are deschisă calea dreptului

comun deoarece beneficiază de un drept actual de proprietate recunoscut prin

dispoziții ale autorităților administrative, fără a mai fi necesar ca acest

drept să fie supus validării în procedura legii speciale.

Instanța de apel a

ignorat faptul că Legea nr. 10/2001 reglementează perioada situată între data

preluării abuzive și data constatării dreptului la despăgubiri, perioada scursă

de la momentul când s-a acordat dreptul la despăgubiri și data când reclamantul

a acționat în judecată pârâții când nu mai este vorba de un drept real, ci de

un drept de creanță, care constituie un bun și reprezintă un drept de

proprietate în lumina art. 1 parag. 1 teza I din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană.

Parcurgând procedura

administrativă a Legii nr. 10/2001, reclamantul a obținut dispoziție de

restituire prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate și de a beneficia

de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru bunul revendicat.

Despăgubirile bănești

ce au fost acordate reclamantului în procedura Legii nr. 10/2001 și a Legii nr.

247/2005 reprezintă modalitatea în care statul a înțeles să repare prejudiciul

prin transformarea dreptului de proprietate într-un drept de creanță iar instanțele

trebuiau să soluționeze cererea prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană, Decizia nr. 33/2008, Declarația Universală a

Drepturilor Omului și de art. 20 alin. (1) din Constituția României, acordând

prioritate de aplicare normelor europene.

Critică soluția instanței

de apel sub aspectul considerării ca inadmisibil pentru rezolvarea

judecătorească a capătului de cerere privind despăgubirile pentru imobilul în

litigiu recurentul fiind privat de a accede la o acțiune în justiție pentru

aducerea valorii bunului proprietatea sa în patrimoniu, caz în care este

încălcat art. 6 din Convenție Europeana și art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O.

Susține recurentul că

hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică sub aspectul

cuantumului daunelor morale acordate, întrucât suma de 500 lei nu este de

natură a produce acestuia satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui

valoarea de care a fost privat.

Instanța de apel

reține culpa pârâtului Municipiului București în instrumentarea dosarului de

restituire, însă reparația acordată nu satisface nici abuzurile la care au fost

supuși autorii reclamantului prin măsurile impuse de dictatura comunistă și

nici abuzurile la care a fost supus reclamantul de organele administrative

competente în soluționarea cererii de restituire și nu corespunde unei juste și

integrale despăgubiri.

Intimata A.N.R.P. a

formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Deși recurentul a

invocat, la încadrarea în drept a recursului, dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., nu a dezvoltat, în scris în memoriul de recurs, critici de natură a

face posibilă analiza acestui motiv de recurs.

Norma de drept

menționată vizează situația în care, deși rezultă fără dubiu natura juridică a

actului dedus judecății, instanța de apel reține un cu totul alt act juridic

schimbând astfel natura juridică a celui dedus judecății.

Recurentul nu a

indicat care este actul, în sensul de negotium iuris, a cărui natură juridică a

fost greșit interpretată și în ce constă această interpretare, pentru ca

instanța să poată efectua controlul de legalitate în considerarea cazului

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ..

A precizat recurentul,

în dezbaterile din fața instanței, că încadrabilă în acest motiv de recurs ar

fi critica potrivit căreia instanța de apel a interpretat greșit dispoziția emisă,

aceasta nevizând un drept real ci un drept de creanță.

Astfel, din economia

motivării, se deduce că, odată ce s-a constatat dreptul la despăgubiri, dreptul

real de proprietate asupra imobilului s-a transformat într-un drept de creanță,

ce a ieșit din domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 iar despăgubirile

trebuie acordate prin raportare la art. 1 parag. nr. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

Pe lângă faptul că

acest motiv nu este indicat sau dezvoltat ca atare în scris, nici nu poate fi

analizat prin prisma pct. 8 din art. 304 C. proc. civ., în condițiile în care

dreptul recunoscut prin procedura specială de reparație, la care recurentul

face referire, are ca izvor o normă legală și nu un act juridic al cărui efect să

fi fost greșit interpretat.

Pe de altă parte, dreptul

la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, de care s-a prevalat

reclamantul în fața autorităților administrative, reprezintă o noțiune

distinctă de cea a formei de despăgubire recunoscută de lege (în natură sau

echivalent), ambele aspecte fiind străine de obiectul prezentei cauze,

reprezentat de dreptul la repararea unui prejudiciu cauzat de o faptă ilicită,

toate ținând de interpretarea unei dispoziții legale și nu a unui act juridic.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul afirmă, referitor la despăgubirile

materiale echivalente cu valoarea de circulație a imobilului, că instanța de

apel s-a limitat a aprecia că prin aplicarea dreptului comun s-ar eluda

dispozițiile legilor speciale, respingând practic, ca inadmisibilă cererea, fără

a intra în cercetarea fondului. În acest sens susține că sunt încălcate

dispozițiile art. 6 din Convenție și interpretarea dată prin Decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți.

Mai arată că dreptul

său la despăgubiri ce a rezultat din transformarea dreptului de proprietate

existent în patrimoniul său într-un drept de creanță, a fost recunoscut prin

dispoziții ale autorităților administrative și nu mai trebuie validat în

procedura legii speciale.

Înalta Curte

apreciază că aceste critici sunt nefondate, în condițiile în care instanța de

apel a reținut corect că prejudiciul material izvorât dintr-o faptă ilicită și pretins

a fi contravaloarea imobilului nu poate fi acoperit printr-o acțiune directă

împotriva entității cu atribuții în soluționarea notificării, având în vedere

că despăgubirea fostului proprietar cu valoarea de circulație a imobilului se

face pe calea unei proceduri speciale de reparație.

Față de temeiul

juridic al cererii deduse judecății (art. 998-999 C. civ.) și fapta ilicită

asupra căruia poartă pretențiile formulate - soluționarea cu întârziere a unei

notificări, se constată că ceea ce solicită reclamantul nu reprezintă practic un

prejudiciu rezultat din fapta culpabilă a autorității învestite cu soluționarea

notificării ci chiar obiectul notificării, respectiv contravaloarea imobilului

pentru care s-a formulat cererea de restituire.

Or cele două tipuri

de despăgubiri nu se confundă și a acorda o valoare de înlocuire a imobilului preluat

abuziv de stat în mecanismul răspunderii civile delictuale presupune a eluda

procedura specială de reparație în cadrul căreia se află în curs de soluționare

notificarea.

Câtă vreme pentru

imobilele preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită

beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu

se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant că

dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Astfel de acțiuni în

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de

restituit în natură și pentru care s-au prevăzut măsuri reparatorii prin titlul

VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și ale art. 13 din această convenție, sunt,

potrivit interpretării date prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei

Curți, inadmisibile.

Nu se poate aprecia

că în acest mod reclamantului i-au fost încălcate garanțiile acordate de art. 6

din Convenție întrucât procedura specială reglementează dreptul de acces la

instanța de contencios după epuizarea fazei administrative.

Va fi înlăturată

susținerea recurentului reclamant potrivit căreia are deschisă acțiunea în

despăgubiri pe calea dreptului comun în conformitate cu interpretarea dată prin

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, în condițiile în care această decizie

vizează exclusiv regimul juridic al acțiunii în revendicare și nu posibilitatea

persoanelor îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în

altă procedură decât cea instituită de legea specială, cum ar fi promovarea

unei acțiuni personale de tipul celei în răspundere civilă delictuală. Această

decizie în interesul legii nu poate fi invocată în interpretarea altui raport

juridic, cum este cel dedus prezentei judecăți.

Reclamantul se

prevalează și de protecția oferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție,

plecând de la premiza că este titularul unui drept de creanță recunoscut de

autoritatea administrativă, ce nu mai trebuie validat și pe care este

împiedicat să îl exercite prin întârzierea nejustificată a emiterii deciziei.

Raționamentul este

eronat în condițiile în care, în această materie, statul a decis că restituirea

în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de

Legea nr. 10/2001, de Legea nr. 247/2005 și ulterior de Legea nr. 165/2013.

Prin hotărârea-pilot pronunțată

în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, C.E.D.O. a statuat că transformarea

în valoare patrimonială ce se bucură de protecția oferită de art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție a „interesului patrimonial” ce rezultă

din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea

de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute

de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În consecință, este necesar

ca instituțiile competente potrivit dreptului intern să constate ca reclamantul

îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

În aceste circumstanțe,

obligarea Statului român la despăgubiri materiale, motivat de faptul că

reclamantul beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din moment ce, la data sesizării instanței,

reclamantul nu avea un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură

a-l face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție, deoarece decizia prin care i s-a stabilit de

către entitatea cu atribuții în soluționarea notificării un drept de creanță

este încă în procedura de verificare administrativă, ce se urmează a se

finaliza prin emiterea deciziei de către autoritatea competentă în condițiile

Legii nr. 165/2013.

Se constată că reclamantul

nu a promovat o acțiune în revendicare în care să se prevaleze de titlul

autorului său, împrejurare în care, odată dovedită preferabilitatea titlului exhibat,

s-ar fi prezumat că a păstrat calitatea de proprietar neîntrerupt. În acest

caz, invocând garanția art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, ar

fi putut pretinde existența unui prejudiciu, constând în imposibilitatea

exercitării dreptului de proprietate.

Dimpotrivă, optând pentru

despăgubiri în procedura specială de reparație, va dobândi un drept de creanță la

data emiterii deciziei de stabilire a despăgubirilor. Nu se poate aprecia că,

anterior, a deținut un drept de proprietate ce i s-a transformat în drept de

creanță, întrucât legislația specială de reparații nu recunoaște un drept

preexistent ci constituie unul nou, raportat la momentul emiterii deciziei

administrative care acordă măsurile reparatorii.

În consecință, până

la emiterea unei decizii definitive în procedura administrativă pentru imobilul

preluat în perioada de referință, nu se poate vorbi de un prejudiciu material

echivalent cu valoarea bunului de care a fost lipsit, nefiind certă intrarea

bunului sau a contravalorii acestuia în patrimoniul său. Numai după epuizarea

acestei proceduri, reclamantul va beneficia de un drept patrimonial propriu.

Prin urmare

recurentul reclamant nu se poate prevala de existența unui drept a cărui imposibilitate

de exercitare i-a creat un prejudiciu patrimonial susceptibil a fi acoperit

prin acordarea valorii de circulație a imobilului, astfel că în mod corect au

fost înlăturate aserțiunile recurentului referitoare la existența prejudiciului

material și modalitatea de cuantificare a acestuia.

În al doilea rând

recurentul critică cuantumul daunelor morale acordate.

Cu privire la acest

aspect, se reține că stabilirea situației de fapt este în căderea instanțelor

fondului, cele în fața cărora se administrează probatoriul, în timp ce instanța

de recurs exercită doar un control de legalitate, respectiv de corectă aplicare

a legii asupra situației de fapt determinate de instanțele de fond.

Criticând faptul că

instanța de apel ar fi făcut o greșită apreciere a situației generatoare de

prejudiciu, cu consecința stabilirii unei despăgubiri morale la o valoare mult

inferioară celei reale, recurentul supune judecății în recurs critici care tind

să demonstreze netemeinicia hotărârii.

Or recursul este o

cale extraordinară de atac nedevolutivă în care controlul judiciar se exercită

exclusiv asupra aspectelor de nelegalitate ale deciziei atacate și nu cu

privire la cele ce decurg din aprecierea situației de fapt prin prisma

probatoriului administrat.

Prin urmare, în

recurs nu poate fi reevaluat probatoriul în vederea unei redimensionări a

prejudiciului moral ce a fost apreciat de instanța de apel, prin raportare la

situația de fapt reținută, ca fiind rezonabil și echitabil față de gravitatea faptei

ilicite și gradul de culpă a autorului.

Pentru toate aceste

considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu sunt

îndeplinite dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul W.R. împotriva Deciziei nr. 58/A din

10 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 mai 2015.