ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 86/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal din 18 februarie 2013, reclamantul R.G. a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 30530 din 23 ianuarie 2012 emisă de Comisia pentru Aplicarea Prevederilor Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei Județene de Pensii Cluj, solicitând anularea ei și recunoașterea calității de beneficiar al acestei legi. Pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj a formulat întâmpinare, invocând excepția tardivității și solicitând respingerea acțiunii și menținerea actului administrativ atacat.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 200 din 14 martie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția invocată și, în consecință, a respins ca tardivă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul R.G., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că hotărârea atacată a fost comunicată reclamantului cu confirmare de primire la data de 21 decembrie 2012, iar acțiunea a fost formulată la data de 18 februarie 2013, cu încălcarea termenului de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, prevăzut de art. 7 pct. 4 din Legea nr. 189/2000, care are caracterul unui termen de decădere.

Recursul Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.G., solicitând în principal admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și admiterea cererii cu consecința acordării drepturilor de refugiat. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probei testimoniale. În motivarea recursului declarat a arătat, în esență, că instanța de fond a încălcat prevederile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, care reglementează un termen de prescripție de 6 luni și s-a orientat după art. 7 pct. 4 din Legea nr. 189/2000 care se referă la termenul de 30 de zile. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus-menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Din conținutul textului de lege menționat rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, în cauză, prin Hotărârea nr. 30530 din 23 ianuarie 2012 i s-a respins reclamantului cererea privind stabilirea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, iar prin cererea depusă la data de 18 februarie 2013 reclamantul a contestat hotărârea și a solicitat obligarea pârâtei la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. În conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, împotriva hotărârii emise în temeiul acestei legi persoana interesată poate face contestație la curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că Hotărârea nr. 30530 din 23 ianuarie 2012, de respingere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, modificată, emisă de pârâtă, a fost comunicată reclamantului la data de 21 decembrie 2012, iar acesta din urmă a formulat contestație împotriva acestei hotărâri la data de 18 februarie 2013, depășind termenul de 30 de zile prevăzut de lege. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 sus-menționate au caracter imperativ, în sensul că nerespectarea termenului prevăzut expres are ca efect decăderea din drepturi. De altfel, prin Decizia nr. XXXII din 16 aprilie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanței Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanța de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Așa fiind, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu și-a îndeplinit obligațiile procedurale prevăzute de lege în termenul arătat, instanța de fond în mod corect procedând la admiterea excepției tardivității formulării acțiunii și respingerea acesteia în consecință. Prin urmare, se constată că instanța de fond a procedat în mod întemeiat, în baza dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., la examinarea cu prioritate a excepției tardivității introducerii acțiunii reclamantului, invocată de pârâtă și la admiterea acestei excepții, cu consecința respingerii acțiunii ca tardiv introdusă, nemaifiind necesară luarea în discuție și analizarea aspectelor referitoare la nelegalitatea actului atacat.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.G. împotriva Sentinței nr. 200 din 14 martie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2014. Procesat de GGC - CL