ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4686/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul T.I. a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 31315 din 21 februarie 2012, emisă de Comisia pentru Aplicarea Prevederilor Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei Județene de Pensii Cluj, solicitând anularea ei și recunoașterea calității sale de beneficiar al acestei legi. Pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj a formulat întâmpinare, invocând excepția tardivității și solicitând respingerea acțiunii și menținerea actului administrativ atacat. Prin Decizia civilă nr. 143/2013 din 21 februarie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității cererii formulate de reclamantul T.I., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj și a respins în consecință acțiunea, în temeiul art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, în cazul de față, așa cum rezultă fără putință de tăgadă din confirmarea de primire anexată întâmpinării formulate de către Casa Județeană de Pensii Cluj, hotărârea a fost comunicată reclamantului la data de 7 mai 2012, iar termenul pentru exercitarea contestației s-a împlinit la data de 7 iunie 2012, or, contestația din speță a fost înregistrată la Curtea de Apel Cluj după expirarea acestui termen, respectiv la data de 23 ianuarie 2013. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul T.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că sentința atacată este nelegală și netemeinică, recurentul solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei instanței de fond spre rejudecare, având în vedere că instanța de fond s-a pronunțat pe excepție și nu a intrat în cercetarea fondului.

Arată recurentul că instanța de fond a admis în mod eronat excepția de tardivitate a contestației, având în vedere că reclamantul a atacat refuzul Casei de Pensii Cluj, materializat prin răspunsul din 11 decembrie 2012, comunicat la data de 17 ianuarie 2013, iar contestația acestuia a fost înaintată și înregistrată la Curtea de Apel Cluj la data de 23 ianuarie 2013, deci în termenul legal de 30 zile de la data comunicării refuzului, respectiv 30 zile de la data de 17 ianuarie 2013. Recurentul arată că depunerea de către intimată la dosarul cauzei a recipisei scrisorii recomandate cu confirmare de primire datată 7 mai 2012 nu reprezintă o dovadă a faptului că Hotărârea nr. 31315 din 21 februarie 2012 i-a fost comunicată prin această scrisoare, neexistând nici o dovadă în acest sens.

Subliniază recurentul că o dovadă în plus că nu i-a fost comunicată această hotărâre o constituie și perioada mare de timp de 3 luni între data hotărârii și data recipisei, precum și faptul că acesta nu a semnat pe recipisa de primire invocată, iar semnătura existentă pe recipisă nu-i aparține. Precizează recurentul că Hotărârea nr. 31315 din 21 februarie 2012, emisă de Casa Județeană de Pensii Cluj, nu i-a fost comunicat niciodată, că a luat la cunoștință de această hotărâre la data de 13 martie 2012 când a studiat dosarul cauzei la Arhiva Curții de Apel Cluj. Mai arată recurentul că a procedat la completarea dosarului său de pensie, prin depunerea unei noi declarații de martor, dar intimata a refuzat analizarea probelor depuse de acesta și prin răspunsul mai sus invocat i s-a refuzat dreptul de a i se recunoaște calitatea de refugiat și de a beneficia de toate consecințele legale în vigoare.

Apreciind că și-a dovedit calitatea de refugiat prin declarațiile de martori depuse la dosar, recurentul consideră că este îndreptățit să primească pensie și solicită admiterea contestației sale. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Din conținutul textului de lege menționat rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice. Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, în cauză, prin Hotărârea nr. 31315 din 21 februarie 2012 i s-a respins reclamantului cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000, iar prin cererea depusă la data de 23 ianuarie 2013 reclamantul a contestat hotărârea și a solicitat obligarea pârâtei la recunoașterea calității de refugiat conform Legii nr. 189/2000.

În conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, împotriva hotărârii emise în temeiul acestei legi persoana interesată poate face contestație la curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ. Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că Hotărârea nr. 31315 din 21 februarie 2012, de respingere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, modificată, emisă de pârâtă, a fost comunicată reclamantului la data de 7 mai 2012 (dovadă existentă la dosar fond), iar acesta a formulat contestație împotriva acestei hotărâri la data de 23 ianuarie 2013, depășind cu mult termenul de 30 de zile prevăzut de lege.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 sus-menționate au caracter imperativ, în sensul că nerespectarea termenului prevăzut expres are ca efect decăderea din drepturi. De altfel, prin Decizia nr. XXXII din 16 aprilie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că hotărârea Comisiei pentru aplicarea Ordonanței Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanța de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare. Așa fiind, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu și-a îndeplinit obligațiile procedurale prevăzute de lege în termenul arătat, instanța de fond în mod corect procedând la admiterea excepției tardivității formulării acțiunii și respingerea acesteia în consecință.

Prin urmare, se constată că instanța de fond a procedat în mod întemeiat, în baza dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., la examinarea cu prioritate a excepției tardivității introducerii acțiunii reclamantului, invocată în cauză și la admiterea acestei excepții, cu consecința respingerii acțiunii ca tardiv introdusă, nemaifiind necesară luarea în discuție și analizarea aspectelor referitoare la nelegalitatea actului atacat. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva Deciziei civile nr. 143/2013 din 21 februarie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 decembrie 2014. Procesat de GGC - CL