ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4686/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată,

reclamantul T.I. a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 31315 din 21

februarie 2012, emisă de Comisia pentru Aplicarea Prevederilor Legii nr.

189/2000 din cadrul Casei Județene de Pensii Cluj, solicitând anularea ei și

recunoașterea calității sale de beneficiar al acestei legi.

Pârâta Casa Județeană

de Pensii Cluj a formulat întâmpinare, invocând excepția tardivității și

solicitând respingerea acțiunii și menținerea actului administrativ atacat.

Prin Decizia civilă

nr. 143/2013 din 21 februarie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția tardivității cererii

formulate de reclamantul T.I., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de

Pensii Cluj și a respins în consecință acțiunea, în temeiul art. 7 alin. (4)

din Legea nr. 189/2000.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că, în cazul de față, așa cum

rezultă fără putință de tăgadă din confirmarea de primire anexată întâmpinării

formulate de către Casa Județeană de Pensii Cluj, hotărârea a fost comunicată

reclamantului la data de 7 mai 2012, iar termenul pentru exercitarea

contestației s-a împlinit la data de 7 iunie 2012, or, contestația din speță a

fost înregistrată la Curtea de Apel Cluj după expirarea acestui termen,

respectiv la data de 23 ianuarie 2013.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul T.I., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că sentința atacată este nelegală și netemeinică,

recurentul solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și

trimiterea cauzei instanței de fond spre rejudecare, având în vedere că

instanța de fond s-a pronunțat pe excepție și nu a intrat în cercetarea

fondului.

Arată recurentul că

instanța de fond a admis în mod eronat excepția de tardivitate a contestației,

având în vedere că reclamantul a atacat refuzul Casei de Pensii Cluj,

materializat prin răspunsul din 11 decembrie 2012, comunicat la data de 17 ianuarie

2013, iar contestația acestuia a fost înaintată și înregistrată la Curtea de

Apel Cluj la data de 23 ianuarie 2013, deci în termenul legal de 30 zile de la

data comunicării refuzului, respectiv 30 zile de la data de 17 ianuarie 2013.

Recurentul arată că

depunerea de către intimată la dosarul cauzei a recipisei scrisorii recomandate

cu confirmare de primire datată 7 mai 2012 nu reprezintă o dovadă a faptului că

Hotărârea nr. 31315 din 21 februarie 2012 i-a fost comunicată prin această

scrisoare, neexistând nici o dovadă în acest sens.

Subliniază recurentul

că o dovadă în plus că nu i-a fost comunicată această hotărâre o constituie și

perioada mare de timp de 3 luni între data hotărârii și data recipisei, precum

și faptul că acesta nu a semnat pe recipisa de primire invocată, iar semnătura

existentă pe recipisă nu-i aparține.

Precizează recurentul

că Hotărârea nr. 31315 din 21 februarie 2012, emisă de Casa Județeană de Pensii

Cluj, nu i-a fost comunicat niciodată, că a luat la cunoștință de această hotărâre

la data de 13 martie 2012 când a studiat dosarul cauzei la Arhiva Curții de

Apel Cluj.

Mai arată recurentul

că a procedat la completarea dosarului său de pensie, prin depunerea unei noi

declarații de martor, dar intimata a refuzat analizarea probelor depuse de

acesta și prin răspunsul mai sus invocat i s-a refuzat dreptul de a i se

recunoaște calitatea de refugiat și de a beneficia de toate consecințele legale

în vigoare.

Apreciind că și-a

dovedit calitatea de refugiat prin declarațiile de martori depuse la dosar,

recurentul consideră că este îndreptățit să primească pensie și solicită

admiterea contestației sale.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Potrivit art. 1 lit.

c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile

acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada

sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost

refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Legiuitorul a urmărit

să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele

și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Din conținutul

textului de lege menționat rezultă că drepturile compensatorii se acordă

tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada

precizată, fără a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele

care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care

au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca

de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut

de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice.

Așa cum rezultă din

actele și lucrările dosarului, în cauză, prin Hotărârea nr. 31315 din 21

februarie 2012 i s-a respins reclamantului cererea privind recunoașterea

calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000, iar prin cererea depusă la data

de 23 ianuarie 2013 reclamantul a contestat hotărârea și a solicitat obligarea

pârâtei la recunoașterea calității de refugiat conform Legii nr. 189/2000.

În conformitate cu

dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000, împotriva hotărârii emise

în temeiul acestei legi persoana interesată poate face contestație la curtea de

apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii

contenciosului administrativ.

Analizând actele

dosarului, Înalta Curte constată că Hotărârea nr. 31315 din 21 februarie 2012,

de respingere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, modificată, emisă

de pârâtă, a fost comunicată reclamantului la data de 7 mai 2012 (dovadă

existentă la dosar fond), iar acesta a formulat contestație împotriva acestei

hotărâri la data de 23 ianuarie 2013, depășind cu mult termenul de 30 de zile

prevăzut de lege.

Înalta Curte reține

că dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 189/2000 sus-menționate au

caracter imperativ, în sensul că nerespectarea termenului prevăzut expres are

ca efect decăderea din drepturi.

De altfel, prin

Decizia nr. XXXII din 16 aprilie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a statuat că hotărârea Comisiei pentru aplicarea

Ordonanței Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 189/2000, poate fi contestată la instanța de contencios administrativ

competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că recurentul-reclamant nu și-a îndeplinit obligațiile

procedurale prevăzute de lege în termenul arătat, instanța de fond în mod

corect procedând la admiterea excepției tardivității formulării acțiunii și

respingerea acesteia în consecință.

Prin urmare, se

constată că instanța de fond a procedat în mod întemeiat, în baza dispozițiilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., la examinarea cu prioritate a excepției

tardivității introducerii acțiunii reclamantului, invocată în cauză și la

admiterea acestei excepții, cu consecința respingerii acțiunii ca tardiv

introdusă, nemaifiind necesară luarea în discuție și analizarea aspectelor

referitoare la nelegalitatea actului atacat.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul T.I. împotriva Deciziei civile nr. 143/2013 din 21

februarie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 5 decembrie 2014.

Procesat de GGC - CL