ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1035/2015

Asupra recursului

civil de față, constată:

Prin Decizia nr. 3389/RC din 3 decembrie

2002, Tribunalul Neamț a admis recursul declarat de C.J.S.D.P.T. Neamț, împotriva

sentinței civile nr. 616 din 4 iunie 2002 a Judecătoriei Bicaz.

A casat în tot

decizia recurată și, rejudecând cauza în fond, a respins plângerea petentelor S.E.

și I.V., ca nefondată.

Pentru a decide

astfel, tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 616 din 4 iunie 2002,

Judecătoria Bicaz a admis plângerea formulată de petentele sus menționate în

contradictoriu C.J.S.D.P.T. Neamț, împotriva Hotărârii nr. 1844 din 21

decembrie 2001 emisă de intimată. A anulat, în parte, hotărârea indicată și a

reconstituit în favoarea petenților dreptul de proprietate pentru suprafața de

4 ha teren cu vegetație forestieră pe raza com. Farcașa, jud. Neamț.

Împotriva sentinței

tribunalului a declarat recurs, pârâta Comisia Județeană Neamț criticând-o

pentru nelegalitate, ca fiind pronunțată fără temei legal, cu încălcarea legilor

fondului funciar, susținând că nu au fost depuse înscrisuri care să dovedească

îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile cu

vegetație forestieră, înscrisuri cuprinse în prevederile alin. (1) al art. 6

introdus prin O.U.G. nr. 102 din 27 iunie 2001 privind modificarea Legii nr. 1/2000.

Instanța de recurs a

apreciat că petentele au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate,

prevalându-se de un certificat emis de Filiala Arhivelor Statului Neamț din 1995

din care rezultă că, în dosarul cuprinzând tabelele persoanelor îndreptățite la

împroprietărire din com. Farcașa, figurează G.R., autoarea petentelor, fără a

avea trecută suprafața primită la împroprietărire, iar acest act nu are valoarea

unui titlu de proprietate, ci reprezintă doar un tabel cu propuneri de

împroprietărire.

Totodată, instanța a

reținut că susținerile petentelor, potrivit cărora, autoarea lor ar fi primit 4

ha teren cu vegetație forestieră nu au fost dovedite, din procesele-verbale

datate 10 februarie 1946 și 11 aprilie 1945 întocmite de Comitetul local de

împroprietărire al com. Farcașa (constituit conform dispozițiilor Legii nr. 187/1945),

rezultând că suprafețele de teren care au fost expropriate de pe raza acestei

comune aveau categoria de folosință: fînețe, islaz, loc de casă, pășuni, iar

proprietarului de la care s-au expropriat, i-au rămas în proprietate 57.431 ha

terenuri cu păduri.

Astfel, s-a menționat

că, cei cărora urma să li se atribuie terenuri pentru întregirea gospodăriei

primeau loturi din terenurile expropriate, autoarea petentelor neputând primi

decât teren cu aceeași categorie de folosință, ca cel expropriat, iar

terenurile reprezentând pădure, cât și cele cu vegetație forestieră au intrat

în amenajamentele silvice, însă preluarea acestora s-a realizat, fie direct din

proprietatea moștenitorilor, fie din proprietatea comunei, nu de la persoane

fizice.

Împotriva Deciziei

nr. 3389/RC din 3 decembrie 2002 a Tribunalului Neamț a declarat recurs reclamanta

S.E., solicitând casarea hotărârii atacate.

Prin încheierea de

ședință din 25 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a dispus, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la

1865, suspendarea judecării recursului, cauza fiind repusă pe rol, din oficiu,

prin rezoluția din 16 martie 2015, acordându-se termen la data de 21 aprilie

2015, în vederea discutării perimării.

Înalta Curte va

constata perimat recursul pentru considerentele ce succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în

judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de

reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor,

dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește

în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”.

În accepțiunea

textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca

o sancțiune aplicată părților, determinată de atitudinea culpabilă a acestora,

manifestată tocmai prin lipsa de stăruință a părților în soluționarea

litigiului, având un caracter mixt, atât de sancțiune, cât și de desistare de

la judecată.

În definirea

perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii și culpa părții sunt două elemente

esențiale, sancțiunea procedurală extinzându-și domeniul de aplicare și asupra

căilor de atac.

Așa fiind, pentru a

interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două

condiții, și anume: cauza să rămână în nelucrare din vina părții, iar rămânerea

în nelucrare să dureze cel puțin un an, în materie civilă.

În raport de aceste

considerente și având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la

data suspendării judecării pricinii, interval de timp în care părțile nu au

efectuat niciun act de procedură, observând că nu a intervenit nicio cauză de

întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte în temeiul art.

252 C. proc. civ., va constata, din oficiu, perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul

declarat de reclamanta S.E. împotriva Deciziei nr. 3389/RC din 3 decembrie 2002

a Tribunalului Neamț.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 aprilie 2015.