ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3142/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3142/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată sub nr. 7701/1285/2010 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la

data de 13 decembrie 2011, reclamantele SC E.C. SRL și SC E.C.A. SRL le-au

chemat în judecată pe pârâtele SC K.B.A. și SC K.B.A. sucursala Cluj-Napoca,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.421.074,23 lei reprezentând

contravaloarea facturilor neachitate, la plata penalităților de întârziere în

cuantum de 623.489,47 lei, iar în subsidiar la plata dobânzii legale în cuantum

de 131.209,12 lei, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1461 din 20 martie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 7701/1285/2010 al

Tribunalului Specializat Cluj s-a admis excepția lipsei calității procesuale a

reclamantei SC E.C.A. SRL pentru plata creanței, a penalităților de întârziere

și a dobânzilor rezultând din facturile fiscale din 5 septembrie 2009, din 23

septembrie 2009, din 29 septembrie 2009, din 16 octombrie 2009 și din 2

noiembrie 2009.

S-a respins cererea

de chemare în judecată formulată de reclamanta SC E.C. SRL și SC E.C.A. SRL, în

contradictoriu cu pârâtele SC K.B.A. și SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca,

având ca obiect plata creanței, a penalităților de întârziere și a dobânzilor

rezultând din facturile fiscale din 5 septembrie 2009, din 23 septembrie 2009,

din 29 septembrie 2009, din 16 octombrie 2009 și din 2 noiembrie 2009 în

favoarea reclamantei SC E.C. SRL și plata creanței, a penalităților de

întârziere și a dobânzilor rezultând din factura fiscală din 2 noiembrie 2009

în favoarea reclamantei SC E.C.A. SRL.

Au fost obligate

reclamantele să plătească în solidar pârâtelor suma de 55.9090,98 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată.

În considerente,

tribunalul a reținut că solidaritatea activă presupune, după cum rezultă din

dispozițiile art. 1034 C. civ. în vigoare la momentul nașterii raporturilor

juridice, existența în cadrul unui raport juridic a mai multor creditori,

fiecare dintre aceștia fiind îndreptățit să ceară debitorului comun plata

întregii creanțe, cu efect eliberator pentru debitorul care face plata unuia

dintre creditorii solidari. Solidaritatea activă trebuie să își aibă izvorul în

convenția părților, în cauză o astfel de convenție nefiind probată.

Reclamantele au susținut că dreptul de creanță pretins își are izvorul în

contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC E.C. SRL și SC K.B.A. și în

contractul de cesiune de creanță încheiat între reclamantele SC E.C. SRL și SC

E.C.A. SRL, însă din nici unul din aceste acte juridice nu rezultă că

reclamantele ar fi creditori comuni ai debitoarei. în aceste condiții

reclamantele nu justifică o solidaritate activă, motiv pentru care raporturile

juridice dintre acestea și pârâte vor fi analizate în mod separat, prin

raportare la raporturile juridice distincte invocate și dovedite în cauză.

Verificând calitatea

procesuală a reclamantelor prin prisma celor reținute anterior, tribunalul a

reținut că fiecare dintre acestea nu justifică legitimare procesuală pentru a

pretinde o parte din creanța pretinsă. Calitatea procesuală activă presupune

existența unei identități între persoana reclamantului și cel care aste titular

al dreptului dedus judecății.

Reclamanta SC E.C.

SRL nu are calitate procesuală pentru dreptul de creanță pretins asupra sumei

de 1.100,75 lei aferentă facturii fiscale din 2 noiembrie 2009, precum și

pentru penalitățile de întârziere și dobânzile aferente deoarece această

factură a fost emisă de reclamanta SC E.C.A. SRL și nu a făcut obiectul

cesiunii. Astfel, reclamanta nu este titulara dreptului de creanță pretins

asupra acestei sume, motiv pentru care se va admite excepția lipsei calității

procesuale pentru SC E.C. 2 SRL.

Ca urmare a cesiunii

de creanță încheiată între reclamante, creanța în cuantum total de 1.419.973,48

lei, aferentă facturilor fiscale din 5 septembrie 2009, din 23 septembrie 2009,

din 29 septembrie 2009, din 16 octombrie 2009 și din 2 noiembrie 2009 s-a

transferat către reclamanta cesionară SC E.C. SRL care a devenit titulara

dreptului de creanță izvorât din aceste facturi. Reclamanta SC E.C.A. SRL nu

mai este titulara dreptului de creanță, acest drept ieșind din patrimoniul său

prin efectul cesiunii de creanță, astfel încât se va admite excepția lipsei

calității procesuale active a acesteia pentru dreptul de creanță și accesoriile

aferente izvorâte din facturile fiscale menționate.

Tribunalul a reținut

că, în conformitate cu clauzele contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu

reclamanta SC E.C. SRL, aceasta nu avea dreptul de cesiona drepturile ori de a

delega executarea obligațiilor rezultat din contract, fără acordul prealabil,

expres și scris din partea cumpărătorului SC K.B.A. în cauză nu s-a făcut

dovada existenței unui astfel de acord care să fi permis ca livrarea

cantităților de balast să se realizeze de către o altă societate decât cea care

a încheiat contractul cu pârâta H.

Din ansamblul

probelor administrate în cauză (raportul de expertiză contabilă, declarații de

martori, răspunsul la interogatoriu administrat reprezentantului legal al

reclamantei SC E.C. SRL, precum și reprezentantului legal al reclamantei SC

E.C.A. SRL), tribunalul a reținut că între reclamanta SC E.C.A. SRL și pârâte

nu s-a născut un raport juridic contractual în formă simplificată. Este

adevărat că facturile fiscale emise de această reclamantă au fost semnate de reprezentanții

pârâtelor și au fost înregistrate în contabilitatea acestora, însă facturile

acceptate nu reprezintă probe absolute în materie comercială, acestea putând fi

combătute de alte probe. De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 46 C.

com., raporturile comerciale pot fi dovedite prin orice mijloace de probă

prevăzute de lege.

Pârâtele au dovedit

faptul că nu a existat nici o înțelegere între acestea și reclamanta SC E.C.A.

SRL și că nu li s-a adus la cunoștință faptul că vânzarea și livrarea balastului

se va face de către o altă societate decât cea cu care a fost încheiat

contractul de vânzare-cumpărare. Faptul că pârâtele nu au sesizat că, începând

cu anul 2009, balastul a fost livrat de o altă societate este perfect

justificat de împrejurările în care au avut loc aceste livrări, respectiv

autoutilitarele au fost aceleași ca și cele folosite de reclamanta SC E.C. SRL,

iar diferența dintre denumirea celor două societăți era greu de perceput, o

singură cifră făcând diferența dintre cele denumiri. Mai mult, cele două

reclamante au același sediu, au aceeași asociați, și după cum au arătat

reprezentanții legali ai acestora, făceau parte din același grup de firme.

Deși, între

reclamante a existat o înțelegere cu privire la societatea care va livra marfa,

această înțelegere nu a fost adusă la cunoștința pârâtelor, nici în mod expres,

conform clauzelor contractuale și nu a rezultat nici în mod implicit din modul

în care au fost derulate activitățile deoarece mașinile folosite pentru

transport erau aceleași, iar persoana de contact desemnată inițial nu a fost

schimbată.

Plățile pe care

pârâtele le-au efectuat pentru balast vândut de reclamanta SC E.C.A. SRL au

fost făcute pentru o datorie care nu avea la bază un raport juridic

obligațional, plățile fiind făcute din eroare și cu credința că se stinge

obligația de plată asumată față de reclamanta SC E.C. SRL. De altfel, pârâtele

au și inițiat un demers judiciar în vederea recuperării plăților făcute către

SC E.C.A. SRL.

Pretențiile formulate

de reclamante se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală a pârâtelor,

însă facturile fiscale a căror contravaloare se solicită au fost emise de

reclamanta SC E.C.A. SRL în lipsa unui raport contractual. De altfel, pârâtele

nu au contestat faptul că au primit cantitatea de balast necesară efectuării

lucrărilor de construcție ale centurii orașului Zalău, însă au contestat în mod

temeinic existența unui contract încheiat între acestea și reclamanta care a

efectuat livrările. În condițiile în care părțile nu au stabilit nicio clauză

referitoare la prețul produselor livrate de SC E.C.A. SRL, în mod nejustificat

își întemeiază reclamantele prezenta cerere pe clauzele inserate în contractul

încheiat cu SC E.C. SRL și care stabilesc prețul pentru mc de balast,

condițiile de plată și clauzele penale care intervin în cazul nerespectării

obligației de plată a prețului la scadență.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel S.C. E.C. S.R.L. și SC E.C.A. SRL solicitând admiterea

apelului, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în

vederea evocării fondului.

Prin Decizia civilă

nr. 169/2012 din 27 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis apelul declarat de

SC E.C. SRL și SC E.C.A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1461 din 20 martie

2012, care a fost schimbată, în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare

în judecată introdusă de reclamantele SC E.C. SRL și SC E.C.A. SRL împotriva

pârâților SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca SRL, SC K.B.A. și au fost obligate

pârâtele să plătească reclamantei SC E.C. 2 SRL suma de 1.419.973,48 lei

contravaloare facturi neachitate și la plata dobânzii legale pentru această

sumă de la data scadentă, fiecărei facturi și până la data introducerii acțiunii,

9 decembrie 2010, precum și reclamantei SC E.C.A. SRL suma de 1.100,75 lei

contravaloare facturi și la plata dobânzii legale a acestei facturi până la

data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.

Au fost obligate

pârâtele la plata către apelante SC E.C. SRL a sumei de 42.857,95 lei taxă de

timbru și timbru judiciar și la plata către apelanta SC E.C.A. SRL a sumei de

153,5 lei taxă de timbru și timbru judiciar.

În motivare, instanța

de apel a reținut că E.C. are calitatea de titular al drepturilor de creanță

deduse judecății, calitatea de creditor rezultând din calitatea sa de vânzător

în contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 2008 la E.C. și din 28

septembrie 2008 la SC K.B.A. sucursala Cluj-Napoca SRL. În plus, respectiva calitate

rezultă și din cesiunea de creanță dintre E.C.A. (în calitate de cedent) și

E.C. (în calitate de cesionar), cesiune încheiată cu respectarea condițiilor

impuse de lege, fiind notificat și debitorul cedat, în conformitate cu

dispozițiile art. 1393 C. civ.

Contrar celor

reținute de tribunal în justificarea admiterii excepției lipsei calității

procesuale active a E.C., instanța de apel a apreciat că interzicerea

cesionării creanței ce face obiectul Contractului de vânzare-cumpărare este

irelevantă, atâta timp cât în speță, societatea care a cesionat creanța nu a

fost E.C., ci E.C.A. Astfel, prin contractul de cesiune de creanță din 18

martie 2010, reclamanta SC E.C.A., în calitate de cedent, a cesionat

reclamantei SC E.C. SRL, în calitate de cesionar valoarea creanței pe care

cedenta o are de încasat de la debitorul cedat SC K.B.A. - sucursala

Cluj-Napoca în cuantum de 1.419.973,48 lei, cesiunea fiind notificată

debitorului cedat.

Referitor la

raporturile contractuale dintre pârâte și E.C.A., acestea au constat în

prestarea de către E.C.A. a activităților de transport și livrare de balast,

conform facturilor și avizelor, relații desfășurare în perioada aprilie 2009 -

noiembrie 2009.

Instanța de apel a

reținut că existența raporturilor contractuale dintre părți este dovedită și de

acceptarea la plată a facturilor emise de SC E.C.A. și plata parțială a

acestora, așa cum a confirmat și expertiza contabilă.

În ciuda

probatoriului administrat în cauză, care indică în mod indubitabil raporturi

contractuale între intimatele-pârâte și E.C.A., instanța de fond a reținut

inexistența acestor raporturi pe motiv că nu există o convenție între acestea

din urmă și E.C.A.

S-a constatat că

sentința instanței de fond este criticabilă și din perspectiva modului în care

neagă existența acestor relații contractuale.

Acceptarea la plată a

facturilor și plata parțială a acestora dovedesc existența raportului

contractual dintre părți.

Potrivit art. 46 C.

com. obligațiile comerciale se probează cu: acte autentice, acte sub semnătură

privată, facturi acceptate, prin corespondență, prin telegrame, cu registrele

părților, cu martori sau cu orice alte mijloace de probă admise de legea

civilă. Prin urmare, facturile acceptate la plată dovedesc existența raportului

contractual dintre părți precum și obligația debitorului de a achita sumele

cuprinse în aceste facturi. În acest sens, practica judiciară reține că:

"facturile acceptate la plată au semnificația angajamentului juridic

asumat sub puterea contractului încheiat de părți". În speță, facturile

care fac obiectul cererii apelantelor au fost acceptate la plată prin semnarea

și ștampilarea lor de către intimatele-pârâte.

În plus, dintr-un

număr total de 20 de facturi emise pe parcursul derulării raporturilor, 4 au

fost achitate. Acest aspect rezultă din raportul de expertiză contabilă și din

extrasele de cont depuse la dosarul cauzei. Or, plata acestora dovedește

existența raportului contractual dintre părți precum și obligația debitoarei de

a achita sumele cuprinse în aceste facturi. În justificarea lipsei calității

procesuale active a E.C.A., instanța a reținut că livrarea de balast ar fi

trebuit să se desfășoare între E.C. și pârâta K.B., părți semnatare ale

contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a

constatat că expertiza contabilă atestă existența soldului ce face obiectul

prezentei acțiuni. Diferența stabilită este nesemnificativă. Astfel, din moment

ce expertiza contabilă reține soldul debitor în contabilitatea K.B.A. -

sucursala Cluj, achitarea de către beneficiarul lucrării a sumelor datorate

executantului, conformitatea mărfurilor livrate cu termenii contractului de

vânzare-cumpărare, din punct de vedere calitativ și cantitativ, rezultă că

proba în discuție confirmă existența debitului datorat apelantelor de către

intimatele-pârâte.

Intimatele pârâte nu

au contestat livrările de marfă sub aspect cantitativ și calitativ, anterior

demarării litigiului, procesele-verbale de recepție încheiate între K.B.A. și

SC I.I. SRL. Consultantul beneficiarului final al lucrării atestă recepția

cantitativă și calitativă a materialului livrat conform obligațiilor

contractuale de către E.C.A.

Instanța de fond

admite existența unui acord între părți doar în cazul în care acest acord

îmbracă forma scrisă.

În principal art. 942

din vechea reglementare a Codului civil preluat ca atare și de art. 1178 din

actualul C. civ. definește contractul ca fiind "acordul între două sau mai

multe persoane pentru a constitui sau a stinge între dânșii raporturi

juridice", nestipulându-se condiția existenței unui act scris.

În speță, curtea de

apel a arătat că, chiar dacă nu a existat un act scris între E.C.A. și K.B.A. -

ca instrumentum, raporturile juridice au îmbrăcat forma de negotium, de fiecare

dată când K.B., prin reprezentanții săi a adresat comenzi verbale, iar marfa a

fost livrată conform acestor comenzi și parțial achitată de către intimate.

Dovezile privind comenzi verbale adresate societății E.C.A. rezultă din probele

administrate în cauză.

S-a mai reținut și

faptul că ar fi absurd să se considere că obligația de livrare a mărfurilor

efectuată de o altă societate decât cea care s-a obligat în scris, ar exonera

beneficiarul mărfii de la plata facturilor, mai ales în condițiile în care

marfa a fost acceptată, în condițiile cantitative și calitative agreate,

neexistând nici o obiecție în acest sens.

Astfel au fost

neachitate următoarele facturi:

- din 05 septembrie

2009 în valoare de 262.283,14;

- din 23 septembrie

2009 în valoare de 850.843,75;

- din 29 septembrie

2009 în valoare de 215.784,12;

- din 16 octombrie

2009 în valoare de 77.594,05;

- din 02 noiembrie

2009 în valoare de 13.468,42;

- din 02 noiembrie

2009 în valoare de 1.100,75.

În total 1.421.074.23

RON din care reclamantei SC E. SRL s-a statuat că îi va fi achitată suma de

1.419.973,48 lei, iar pentru SC E.C.A. SRL suma de 1.100,75 lei.

Pentru acoperirea

prejudiciului integral suferit de reclamante pentru neplata la termen a

facturilor, pârâtele au fost obligate și la plata dobânzii legale calculate de

la data scadenței sumei și până la data introducerii acțiunii.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamanta SC E.C.A. SRL prin administrator

judiciar R.P. SPRL, cât și pârâtele SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca și SC

K.B.A.

Prin recursul

declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta

SC E.C.A. SRL prin administrator judiciar R.P. SPRL a solicitat admiterea

acestuia, în principal modificarea în parte a deciziei recurate în sensul

obligării intimatelor-pârâte la achitarea și către această reclamantă a sumei de

1.419.973,48 lei iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă

susține că E.C.A. a efectuat activități de transport și livrare de balast,

conform facturilor și avizelor, activități desfășurate în perioada aprilie 2009

- noiembrie 2009.

Existența raportului

contractual dintre părți este dovedită de acceptarea la plată a facturilor

emise de E.C.A., de plata facturilor pe perioada aprilie 2009 - august 2009,

comenzile verbale ale reprezentanților intimatelor adresate E.C.A. și livrarea

mărfurilor de către E.C.A. potrivit acestor comenzi.

Recurenta-reclamantă

mai susține și faptul că procesele-verbale de recepție încheiate între K.B.A.

și SC I.I. SRL, consultantul beneficiarului final al lucrării atestă recepția

cantitativă și calitativă a materialului livrat, conform obligațiilor

contractuale, de către E., așa cum a reținut și expertiza contabilă efectuată

în cauză.

Prin urmare,

recurenta-reclamantă consideră că, în speță, chiar dacă nu a existat un act

scris între E.C.A. și K.B.A. - ca instrumentum, raporturile juridice pot fi

calificate ca negotium, de fiecare dată când K.B.A., prin reprezentanții săi a

adresat comenzi verbale, iar marfa a fost livrată conform acestor comenzi și

parțial achitată de către intimatele-pârâte. Dovezile privind comenzi verbale

adresate societății E.C.A. rezultă din probele administrate în cauză.

Recursul declarat de

pârâtele SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca și SC K.B.A., întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., prin care se solicită

admiterea acestuia, în principal modificarea deciziei recurate în sensul

respingerii ca nefondat a apelului formulat de reclamante și menținerii ca

legală și temeinică a sentinței pronunțate de tribunal, iar în subsidiar, casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de

apel, cuprinde următoarele critici de nelegalitate:

Referitor la pct. 7

ar art. 304 C. proc. civ., recurentele-pârâte consideră că decizia recurată nu

răspunde exigențelor legale, motivarea este ambiguă, nu este în concordanță cu

probele administrate în cauză și nu răspunde la toate pretențiile formulate de

părți.

Chiar dacă există o

motivare, aceasta este superficială, nu analizează apărările formulate de

pârâte, curtea de apel achiesând criticilor formulate de reclamante, pe care le

copiază ca atare, fără să aducă o motivare proprie soluției pronunțate.

Recurentele-pârâte

susțin că instanța de apel motivează sumar admiterea cererii de plată a

dobânzii legale și nu se referă deloc la penalitățile de întârziere solicitate

în principal; motivarea soluției de acordare a dobânzii legale este cuprinsă

într-o frază la pagina nr. 8 din decizia recurată. Totodată arată că deși nu

acordă penalități, deci nu consideră aplicabil Contractul nr. 1752, instanța

totuși acordă prețul din facturile emise de E.C.A. (același cu prețul din

Contractul nr. 1752 care nu era aplicabil), iar sub acest aspect, motivarea

curții este și contradictorie.

Se arată de către

recurentele-pârâte și faptul că motivarea deciziei recurate este

contradictorie, contradicția putând fi constatată prin analiza considerentelor

în raport cu dispozitivul în ceea ce privește excepțiile lipsei calității

procesuale active a reclamantelor. Astfel, instanța de apel argumentează calitatea

procesuală activă a reclamantei E.C. și a reclamantei E.C.A., însă nu a obligat

pârâtele la plata în solidar a întregii sume solicitate către cele două

reclamante, ceea ce înseamnă că a înlăturat solidaritatea activă pretinsă de

reclamante.

De asemenea,

contradicția poate fi constatată în motivarea instanței de apel în analiza

clauzei de la art. I din Contractul nr. 1752. Sub acest aspect, apărările

pârâtelor au fost denaturate și s-a apreciat ca fiind irelevantă clauza de la

clauza de la art. I din Contractul nr. 1752, care are un conținut neechivoc,

instanța de apel apreciind că este irelevantă această prevedere în condițiile

în care "societatea care a cesionat creanța nu a fost E.C., ci

E.C.A.", interpretare care nu este proprie curții, ci a fost preluată tale

quale din apelul declarat de reclamante.

Cu privire la pct. 9

al art. 304 C. proc. civ., recurentele-pârâte susțin că decizia recurată a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 969 și art. 942 C. civ. și a

art. 46 C. com.

Se arată că

prevederile art. 942 C. civ. nu stabilesc condiția existenței unui înscris, așa

cum reține și instanța de apel, aspect necontestat, însă chestiunea care

trebuia clarificată era aceea dacă avizele de însoțire a mărfurilor și

facturile fiscale emise în baza avizelor probează, în condițiile art. 46 C.

com., un contract în formă simplificată între pârâte și E.C.A.

Greșit reține

instanța de apel că tribunalul ar fi considerat că numai un înscris poate proba

existența contractului dintre pârâte și E.C.A. Dimpotrivă, prima instanța a

făcut analiza stării de fapt probate și a dat eficiență apărărilor pârâtelor

care, în esență, vizau ineficacitatea avizelor și facturilor întrucât au fost

emise în condiții frauduloase.

Recurentele-pârâte

susțin că nu au transmis comenzi către E.C.A., ci către E.C.: bazându-se pe

existenta Contractului 1752, iar primirea facturii nu avea semnificația

acceptării/confirmării unei relații contractuale distincte.

Statuarea instanței

de apel se întemeiază pe art. 46 C. com. în sensul că existența contractului în

formă simplificată rezultă din acceptarea facturilor și plățile parțiale

efectuate de pârâte, însă recurentele susțin că nu au fost efectuate plăți

parțiale, ci plăți anterioare în considerarea Contractului nr. 1752 încheiat cu

E.C. Apoi, facturile nu au fost semnate și ștampilate de acceptare, ci de

recepție în considerarea eronată a aplicării Contractului nr. 1752, care

reglementa în mod strict recepția și plata mărfurilor livrate după confirmarea

de către consultantul independent al beneficiarului lucrării.

Se arată că

semnificația art. 46 C. com., pe care instanța de apel își întemeiază

statuarea, nu este aceea de a da valoare certă creanței rezultate din factura

acceptată prin aplicarea semnăturii de recepție și prin aplicarea ștampilei

societății. Art. 46 reglementează asupra valorii probatorii a facturii

acceptate în raportul obligațional născut între părți. Or, în speță nu se

formase în mod valabil un raport obligațional între pârâte și E.C.A.

De aceea,

recurentele-pârâte susțin că din aceste argumente rezultă că între acestea și

E.C.A. nu s-a format în mod valabil un contract, prin urmare nu există nici

creanța pe care E.C.A. pretinde că a cesionat-o către E.C.

Cu privire la

încălcarea art. 969 C. civ., recurentele-pârâte consideră că dezlegarea dată de

instanța de apel este rezultatul aplicării greșite a Contractului nr. 1752

încheiat de pârâte cu E.C.

Se susține că

instanța de apel ignoră Contractul nr. 1752, ignoră și că E.C. își invocă

practic propria culpă atunci când pretinde plata unei creanțe dobândite prin

cesiune de la E.C.A., societate care a intervenit în executarea contractului și

a efectuat livrările care trebuiau efectuate de E.C.

În acest sens,

prezintă relevanță modalitatea în care E.C. și-a substituit un terț în

executarea Contractului nr. 1752 deși toate comenzile pârâtelor au fost

adresate în scris către E.C., precum și încercarea E.C. de a eluda prevederile

Contractului nr. 1752 sub aspectul cantităților admise la plată, al prețului și

al termenului de plată.

Astfel, se arată că

deși nu avea dreptul de a-și cesiona executarea obligațiilor asumate prin

contract în lipsa unui acord scris din partea pârâtelor, E.C. a transmis

comenzile primite de la pârâte către E.C.A., terț față de Contractul nr. 1752.

Surprinzător însă, instanța de apel a apreciat că, calitatea de creditor a E.C.

rezultă din calitatea sa de vânzător în Contractul nr. 1752, însă nu au fost

deduse judecății pretenții ale E.C. decurgând din acest contract, ci pretinse

creanțe dobândite prin cesiune.

Analizând decizia

recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care succed:

Cu privire la

recursul declarat de reclamanta SC E.C.A. SRL prin administrator judiciar R.P.

SPRL, Înalta Curte constată următoarele:

În argumentarea

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta-reclamantă s-a raportat la încălcarea de către instanța de apel a

art. 969 C. civ. și art. 46 C. com.

Într-adevăr, potrivit

art. 46 C. com., obligațiile comerciale se probează cu facturi acceptate, iar

existența raporturilor contractuale dintre pârâte și recurenta-reclamantă a

fost dovedită de acceptarea la plată a facturilor emise de SC E.C.A. SRL și de

plata parțială a acestora.

Însă, în speță, prin

contractul de cesiune de creanță din 18 martie 2010, reclamanta SC E.C.A. SRL,

în calitate de cedent, a cesionat reclamantei SC E.C. SRL, în calitate de

cesionar valoarea integrală a creanței pe care cedenta o avea de încasat de la

debitorul cedat SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca în cuantum de 1.419.973,48

lei, compusă din contravaloarea a 5 facturi ne achitate din cele 6, cesiunea

fiind notificată debitorului cedat.

Prin urmare, contrar

susținerilor recurentei-reclamante, conform contractului de cesiune de creanță,

SC E.C.A. SRL nu mai este creditoare față de SC K.B.A. pentru suma care a făcut

obiectul cesiunii.

Totodată, prin

contractul de cesiune s-a prevăzut că SC E.C. SRL (cesionar), în cazul în care

va încasa creanța de la debitorul cedat, îi datorează un procent de 20% din

suma încasată cedentei SC E.C.A. SRL, însă aceasta este o relație contractuală

distinctă.

Așa fiind, se

constată că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art.

969 C. civ., sub aspectul interpretării raportului juridic obligațional dintre

SC E.C.A. SRL și SC K.B.A., apreciind cu justețe că reclamanta SC E.C.A. SRL

este îndreptățită numai la plata unei singure facturi în valoare de 1.100,75

lei, cu dobânda legală, până la data introducerii acțiunii.

Referitor la recursul

declarat de pârâtele SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca și SC K.B.A., Înalta

Curte reține următoarele:

O primă critică

privește motivarea insuficientă a deciziei recurate, în sensul că instanța de

apel nu a analizat apărările pârâtelor, motivând sumar, preluând din

concluziile scrise ale reclamantei și fără a face vreo referire la penalități.

Nu se poate reține că

decizia atacată nu este motivată cu respectarea exigențelor impuse de art. 261

pct. 5 C. proc. civ.

Nu este necesar ca,

în cadrul hotărârii, instanța să se refere la fiecare aspect de fapt și la

fiecare mijloc de probă, nu trebuie să analizeze fiecare argument invocat de

parte, fiind suficient să răspundă printr-un considerent comun criticilor care

constituie motive de apel, cu condiția ca, din hotărâre, să rezulte în mod clar

și elocvent convingerea instanței care a determinat pronunțarea unei anumite

soluții.

În speță, instanța nu

a reținut nașterea obligației reclamantei față de SC E.C.A. SRL în temeiul

contractului, ci în temeiul art. 46 C. com.

Este adevărat că în

decizia recurată nu există referiri la penalități, ci se acordă dobânzi, dar

neacordarea penalităților profită pârâtelor. Oricum, în lipsa unui contract

scris, nu se pot aplica dispozițiile art. 1066 - 1067 C. civ.

Astfel, este corect

ca, și într-o formă sintetică, instanța să-și expună raționamentul în baza

căruia a pronunțat hotărârea și care implică prezentarea situației de fapt

raportat la probele administrate în cauză și indicarea textelor de lege

incidente, sens în care curtea de apel a procedat, nefiind îndeplinite

cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nefondată este și

critica vizând motivarea contradictorie a deciziei recurate din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel în

mod greșit a argumentat soluția pe excepții în sensul respingerii, dar în

dispozitiv rezultă contrariul.

Contrar susținerilor

recurentelor-pârâte, instanța de apel a dispus obligarea SC K.B.A. la plata

către SC E.C. SRL a obligației născute față de SC E.C.A. SRL în temeiul

contractului de cesiune din 18 martie 2010. Astfel, SC E.C. SRL a dobândit un

drept de creanță față de SC K.B., pe care l-a cesionat ulterior către SC E.C.

SRL, în condițiile în care interdicția de cesiune din contract obliga doar pe

SC E.C. SRL.

De vreme ce numai

reclamantei SC E.C. SRL i s-a recunoscut un drept la plată, soluția pronunțată

de instanța de apel este consecventă considerentelor. Oricum, problema

calității procesuale active nu a fost o excepție proprie apelului, ci a fost

analizată ca motiv de apel, astfel că era firesc ca instanța să nu le dea o

soluție distinctă în dispozitiv.

Este nefondat și

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care este

susținut de recurentele-pârâte prin invocarea mai multor argumente.

Nu se poate vorbi de

o încălcare a dispozițiilor art. 942 C. civ., întrucât proba raportului juridic

obligațional dintre pârâte și SC E.C.A. SRL s-a făcut, așa cum s-a arătat, în

condițiile art. 46 C. com.

De asemenea, instanța

de apel a aplicat judicios dispozițiile art. 969 C. civ., interpretând în mod

corect clauza de la art. I din Contractul nr. 1117 care arăta că nu pot fi

cesionate de SC E.C. SRL drepturi decurgând din contractul de

vânzare-cumpărare.

În speță, se pune

problema executării unui contract ulterior, de transport, care nu are formă

scrisă și prin urmare nu există dovada unei asemenea clauze.

Oricum, așa cum în

mod corect a arătat și instanța de apel, cedentul era o altă persoană juridică

și anume SC E.C.A. SRL.

Reclamanta SC E.C.

SRL nu solicită plata creanței în temeiul Contractului nr. 1117 încheiat cu SC

K.B.A., ci în temeiul contractului de cesiune din 18 martie 2010 încheiat cu SC

E.C.A. SRL.

Față de

considerentele prezentate neputându-se reține incidența în cauză a motivelor de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursurile ca nefondate, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta SC E.C.A. SRL prin administrator judiciar

R.P. SPRL și de pârâtele SC K.B.A. - sucursala Cluj-Napoca și SC K.B.A.

împotriva Deciziei civile nr. 169/2012 din 27 noiembrie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - NN