ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6408/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6408/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 8541/2/2012

la data de 16 noiembrie 2012 reclamanta SC P.B. SRL a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București suspendarea executării Deciziei de impunere din 06

noiembrie 2012.

Referitor la cazul

bine justificat reclamanta a arătat că dreptul său la stornarea facturilor

purtătoare de T.V.A. în cuantum de 3.547.467 lei a fost recunoscut prin Decizia

nr. 1781 pronunțată la data de 18 mai 2010 în Dosarul nr. 6186/2/2009 de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția comercială.

Cu toate acestea,

prin Decizia nr. 325 din 16 august 2011 organele fiscale au reținut: că

reclamanta „a facturat corect cu T.V.A. către H.C.C. prestările de servicii

efectuate, legate de bunuri imobile situate în România și în mod eronat a

efectuat stornările a T.V.A. în sumă de 3.569.250 lei, fără a fundamenta legal

punctul de vedere fiscal”; „deși prin Sentința arbitrală nr. 86 din 22 aprilie 2009

emisă de Curtea de Arbitraj s-a stabilit că raportul juridic dintre părți

izvorăște din Contractul de Parteneriat care are natura unui contract de

asociere în participațiune și se hotărăște ca SC P.B. SRL să ceară restituirea

T.V.A. de la organele fiscale, în condițiile legii, iar nu să se îndrepte

împotriva H.C.C. România, putem argumenta că nu s-a desfășurat între firma

românească și cea austriacă o asociere în participațiune”; „operațiunea de

stornare a TVA colectată în sumă de 3.569.250 lei/ 1.022.940 euro, efectuată în

aprilie 2009 și emiterea celor 15 facturi fără TVA nu a avut fundament din

punct de vedere fiscal”.

A mai arătat

reclamanta că prin recalificarea raportului juridic contractual, statuat cu

autoritate de lucru judecat ca fiind asociere în participațiune, organele de

inspecție au dat o nouă interpretare raportului juridic dintre părți.

Pentru a ascunde

faptul încasării de două ori a aceleiași taxe, inspectorii fiscali au menționat

în raportul de inspecție că Ministerul Sănătății Publice este persoană juridică

neimpozabilă în România.

Tot referitor la

cazul bine justificat, reclamanta a menționat că organul de inspecție fiscală a

încălcat principiul neutralității TVA, precum și deciziile Curții Europene de

Justiție, pe care autoritățile fiscale au obligația de a le aplica, prin care

s-a statuat: TVA este aplicată de către contribuabili și plătită către bugetul

de stat, dar în același timp T.V.A. este încasată de la clienți.

În susținerea pagubei

iminente, reclamanta a menționat că are ca principal obiect de activitate

servicii de proiectare ce sunt contractate cu preponderență de autorități

publice, dar și că este înscrisă în trei proceduri de achiziții publice iar

pentru achiziția contractelor are obligația de a prezenta certificate din care

să reiasă lipsa obligațiilor de plată.

A mai menționat

reclamanta că are 152 de angajați și colaboratori, față de care are obligația

de plată a salariilor, la care se adaugă taxe și contribuții curente la bugetul

de stat, chiria spațiului în care își desfășoară activitatea, etc.

În drept au fost

invocate dispoziții ale Legii nr. 554/2004 și ale Codului de procedură fiscală.

Prin întâmpinarea

formulată la data de 26 noiembrie 2012, pârâta Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București a solicitat respingerea cererii de suspendare

ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr.

6847 din 3 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC P.B. SRL,

în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice a

Municipiului București și, în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004

a suspendat executarea Deciziei de impunere F-B nr. 369 din 06 noiembrie 2012

până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că, în raport de situația de fapt

relevată în acțiune și în întâmpinare și care rezultă și din actele aflate la

dosar, dar și față de temeiurile de drept invocate de reclamantă, în speță sunt

îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, curtea de

apel a apreciat că pot fi subsumate conceptului de caz bine justificat

următoarele împrejurări:

- Faptul că problema

de drept a fost tranșată inițial prin decizia de impunere nr. 15 din 10 martie 2011

emisă în baza raportului de inspecție fiscală parțială nr. 106204 din 10 martie

2011 față de care a fost admisă contestația reclamantei, iar prin decizia nr.

325 din 16 august 2011 a fost desființată Decizia nr. 15/2011;

- Organul de

inspecție fiscală a apreciat contractul de parteneriat încheiat la data de 20

decembrie 2006 între SC P.B. SRL și H.C.C.A.G. Austria ca fiind „de tip

contractor principal - subcontractor” deși prin sentința nr. 86 din 22 aprilie 2009

a Curții de Arbitraj Comercial, definitivă și irevocabilă prin respingerea

acțiunii în anulare (prin sentința comercială nr. 171 din 20 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București) și a recursului (prin Decizia nr. 1781 din 18 mai 2010

a Î.C.C.J.) a fost înlăturată susținerea reclamantei privind această calificare

și s-a calificat în mod expres ca și „contract de asociere în participațiune”.

- T.V.A.-ul pentru

contractul cu H.C.C.A.G. Austria și pentru care reclamanta a formulat cerere de

restituire a fost achitat de Ministerul Sănătății Publice în valoare de

5.565.258,82 lei, conform adreselor depuse în probațiune de reclamantă la

termenul din 26 noiembrie 2012. Acest din urmă aspect este avut în vedere de

prezenta instanță cu atât mai mult cu cât organul fiscal reține în raportul de

inspecție fiscală F-B nr. 172 din 06 noiembrie 2012, ce a stat la baza emiterii

deciziei de impunere contestată, că Ministerul Sănătății Publice este persoană

juridică neimpozabilă din România (f. 43 vol. I);

- Cu privire la taxa

pe valoarea adăugată stabilită suplimentar în sumă de 412.391 lei, instanța

constată că deși în considerentele Deciziei nr. 325/2011, contestația

reclamantei este apreciată ca fiind neîntemeiată (f. 261 vol. I), prin

dispozitivul acestui act se dispune desființarea deciziei și sub acest aspect

(f. 279 vol. I).

În acest context, a

reținut prima instanță că pârâta, nici prin actele depuse la dosar și nici prin

întâmpinarea formulată în cauză nu a demontat argumentele reclamantei

referitoare la faptul că aceleași sume neacceptate la deducere sau la

rambursare au fost deja virate la bugetul de stat de două ori - o dată de

beneficiarul lucrărilor, iar a doua oară de prestatorul serviciilor, în raport

de care o altă plată apare în mod evident ca nedatorată și nici pe cele

referitoare la faptul că T.V.A. respinsă la rambursare și solicitată la plată

prin decizia de impunere a devenit un cost pentru reclamantă în condițiile în

care TVA devine cost doar pentru consumatorul final și este neutră pentru

agentul economic care intervine în lanțul de furnizare a bunurilor/serviciilor.

Condiția referitoare

la paguba iminentă a fost apreciată de curtea de apel ca fiind îndeplinită,

instanța având în vedere pe de o parte cuantumul ridicat al sumelor vizate de

actele administrativ fiscale contestate, iar pe de altă parte obiectul de activitate

al societății reclamante.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice București,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, prin prisma dispozițiilor art.

304 punctul 9 și ale art. 304

1

C. proc. civ.

Prin cererea de

recurs, recurenta-pârâtă aduce următoarele critici hotărârii atacate:

- Hotărârea este dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, prima instanță, în mod eronat,

constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

privind contenciosul administrativ.

Susține

recurenta-pârâtă că, în ceea ce privește existența unui caz bine justificat,

susținerile intimatei-reclamante privind nelegalitatea actelor administrativ

fiscale nu puteau fi primite de instanța de fond având în vedere următoarele:

- în ceea ce privește

desființarea deciziei inițiale de impunere nr. 15 din 10 martie 2011 prin

decizia nr. 325 din 16 august 2011, aceasta nu reprezintă un motiv de

nelegalitate a actului administrativ-fiscal atacat, deoarece, prin decizia de

soluționare a contestației s-a dispus ca organele fiscale să încheie un alt act

administrativ fiscal, care să aibă în vedere strict considerentele deciziei de

soluționare. Organul fiscal s-a conformat acestor dispoziții și a emis decizia

de impunere din 06 noiembrie 2012, iar faptul că noul act fiscal vizează

aceeași problemă de drept nu e de natură să atragă nelegalitatea acestuia.

- în ceea ce privește

sentința arbitrală nr. 86 din 22 aprilie 2009, arată recurenta că aceasta

produce efecte doar între părți, respectiv Proiect București și H.C.C.A.G.

Austria, iar în prezenta cauză este vorba despre raporturi juridice fiscale

privind plata T.V.A., statului neputându-i-se opune hotărârea arbitrală

pronunțată într-un litigiu în care nu a fost parte.

- organul fiscal nu a

recalificat raportul juridic dintre părți, ci a făcut o reanalizare prin prisma

legislației fiscale, a operațiunilor economice, constatându-se că serviciile

prestate de către partenerul român către cel austriac sunt operațiuni

impozabile care intră în sfera T.V.A., motiv pentru care decontarea între

parteneri se va face obligatoriu pe bază de factură cu T.V.A., ca document

doveditor al tranzacției efectuate.

- în privința plății

T.V.A.-ului de către SC P.B. SRL, pe care prima instanță o consideră o plată

nedatorată, autoritatea recurentă afirmă că achitarea T.V.A. de către

Ministerul Sănătății pentru contractul cu H.C.C.A.G. Austria nu are nicio

relevanță, deoarece, contribuabilul SC P.B. SRL a furnizat servicii cu plată

legate de bunuri imobile către un nerezident, operațiune pentru c are datora

TVA către bugetul de stat;

- cu privire la

T.V.A. stabilită suplimentar în sumă de 412.391 lei, susține recurenta că prin

Decizia nr. 325 din 16 august 2011 de soluționare a contestației fiscale, s-a

dispus respingerea contestației ca neîntemeiată și nesusținută de documente justificative,

în ceea ce privește dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată în sumă de

412.391 lei, motiv pentru care în urma refacerii controlului fiscal, acest

subiect nu a mai fost tratat în cuprinsul noului act administrativ-fiscal.

Referitor la condiția

existenței unei pagube iminente, recurenta-pârâtă arată că simpla menționare a

cuantumului ridicat al creanței nu duce la constatarea existenței unei pagube

iminente, iar posibilitatea unei executări silite nu poate fi considerată, prin

ea însăși, ca producătoare a unei pagube iminente, față de caracterul

executoriu al actului administrativ, în acest sens fiind și practica Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Examinând sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este

nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din

Legea 554/2004 suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în

cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

Este incontestabil

faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie

noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor

până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui,

constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor

împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza

cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și

iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din

aceeași lege.

Aceste

condiții se analizează în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei

cauze, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea

interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a

prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă

verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul

particular supus evaluării.

În jurisprudența sa

constantă, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a

reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună

suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analiza

criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a

actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele

împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o

îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act

administrativ.

Înalta Curte constată

că în raport cu circumstanțele concrete ale prezentei cauze, pe baza actelor

dosarului și a împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de reclamantă,

îndeplinirea cumulativă condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a

fost corect reținută.

Verificând

considerentele sentinței atacate, Înalta Curte constată că judecătorul de primă

instanță a explicat, în mod convingător, rațiunile pentru care a apreciat că

există o îndoială serioasă în ceea ce privește legalitatea actului

administrativ fiscal, precum și ansamblul circumstanțelor speței care atestă și

îndeplinirea condiției privind iminența pagubei, raportat la cuantumul sumei în

discuție și efectele unei executării silite asupra reclamantei

.

Constatarea Înaltei

Curți că raționamentul juridic, dezvoltat de prima instanță, în motivarea

soluției de suspendare a executării deciziei de impunere este legal și

temeinic, este confirmată chiar de organul fiscal superior autorității pârâte

recurente, respectiv A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor care, prin Decizia nr. 119 din 26 aprilie 2013 a admis

contestația societății reclamante și a dispus desființarea Deciziei de impunere

privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția

fiscală din 06 noiembrie 2012 emisă de Direcția generală a finanțelor publice a

municipiului București, vizată de prezenta cerere de suspendare.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

ulterioare, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

București, împotriva Sentinței civile nr. 6847 din 3 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 27 septembrie 2013.